Senea şi Ştefănică

Fraţi buni, Anton şi Alexandru erau gospodari de vază în Cuhureştii de sus. Oameni muncitori şi înstăriţi, aveau un cult pentru muncă şi pentru familie. Se ocupau intens de agriculturăşi creşterea animalelor.

Caii erau, însă, pasiunea celor doi fraţi. Mândria lor era să aibă cei mai frumoşi cai din tot satul. Datorită muncii lor asidue gospodăriile prosperau în belşug şi bunăstare.

Dumnezeu i-a binecuvântat pe cei doi fraţi cu câte un fecior: Senea, pentru Alexandru şi Ştefănică pentru Anton. Cei doi verişori aveau să crească împreună, într-un mediu de pace, linişte şi bunăstare, neavând să ducă lipsă de nimic şi fără să fi avut probleme majore.

Toamna acelui an, an în care cei doi împlineau 8 anişori, debutase, ca de obicei, cu sunetul cristalin al clopoţelului, dumnezeiască chemare a copiilor la şcoală, la cultură. Până atunci, singura şi cea mai mare preocupare a celor doi fusese plecatul cu vitele la păscut, pe câmp, obligaţie de care se achitaseră, ce-i drept, fără nici un fel de problemă.

- Ce facem, cumnată, pe ai noştri nu-i trimitem la şcoală?

-Ba, eu m-am gândit să-i trimitem, luna asta împlinesc amândoi 8 anişori şi nici unul nu ştie vreo buche...

Zis şi făcut; a doua zi copiii au fost duşi la şcoală. În câteva săptămâni, însă, se plictisiseră de atâta învăţat şi reveniseră la vechile lor giumbu-şlucuri, drăcii, pocnitori, prostii, şoricei, păsărele pe care le găseau moarte în pădure şi pe care le foloseau în clasă, deranjând foarte des lecţia. Unii copii se speriau de râmele pe care le găseau în ghiozdane, alţii râdeau şi se grupau în alte bănci. Numai Senea şi Ştefănică erau în culmea fericirii: le ieşise scenariul foarte bine!

-Mare pacoste şi şcoala asta, măi Senia!

-Lasă, Ştefănică, nu te speria, că le venim noi de hac la sfrijiţii ăştia de învăţători... Tu nu vezi ce ogârjiţi şi străvezii sunt, parcă-s ofticoşi?

-Ei, aştia nu mănâncă bine, cum mâncăm noi: tot felul de plăcinte şi jamboane, cum ne fac mamele noastre...

-Se vede că nu le-a plăcut munca şi s-au dus pe la şcoli să se facă învăţători. Tu nu vezi că nici unul nu-i din sat de la noi?

-Nişte venetici şi atâta tot... Oamenii de pe la noi muncesc din greu să facă averi şi bani, nu trândăvesc prin şcoli ca să ajungă slabi şi leneşi...

-Ai dreptate! Dă-i în brusturii mă-sii cu şcoala lor cu tot, om scoate-o noi cumva la capăt!

Vacanţa mare avea să vină însoţită atât de bucuria copiilor, cât şi de cea a părinţilor: aveau cu cine trimite vitele la păscut!

Pe câmp – o mulţime pestriţă: copii din sat, care mai mari, care mai mici, cu apucături din cele mai diverse, în funcţie de familiile din care proveneau. Drumul spre emancipare al celor doi veri era deschis; au învăţat să fumeze, să înjure mai colorat şi mai variat, au asimilat argoul golanilor din mahalaua Dealul Crucii din capul satului... Furau porumb şi cartofi şi-i coceau în spuza pe care o întreţineau permanent. Unul, Dumitru, îi învăţase cum să facă un vas perfect dintr-un dovleac scobit şi să mulgă zilnic câte o vacă pentru a avea lapte proaspăt şi cald. Ce nu se putea învăţa la aceste şcoli de calificare şi recalificare din Ciorna, Bălţata, Vasca sau Piscul Popii!

 A trecut şi vara, a venit iarăşi toamna, în sunetele – de data asta parcă ameninţătoare – ale clopoţelului, zdrăngănit de Moş Vaniuşca, omul de serviciu, până ne tulbura creierii în cap. Senia şi Ştefănică erau întâmpinaţi, când treceau prin dreptul moşului, de aceleaşi vorbe: „Măi, împieliţaţilor şi derbedeilor, v-aţi mai cuminţit sau tot puşlamale aţi rămas? Credeţi că nu ştiu când aţi sărit gardul, v-aţi furişat în grădină şi aţi furat merele cele mai frumoase? Am vrut să te spun lui taică-tău, măi Senea, dar mi-a fost ruşine de obrazul omului să audă ce podoabă a crescut... Bine, haimana, nănaşu Alexandru, cel mai prima­-ntâi gospodar, şi tu-l faci de ruşine peste tot? Domnii învăţători mi-au spus că tu şi cu ăstălalt, văru-tău, Ştefan, sunteţi cei mai răi din toată şcoala... Hai, marş la clasă şi potoliţi-vă, că dacă nu, o să ajungeţi la puşcărie!”.

Iată-ne un an mai târziu, în clasa a treia şi, surpriză mare, aveam parte de colege noi: fata lui Peisic – de la moară, fata lui Avrum şi o mândreţe de fată, a lui Vovâl... Familiile lor – familii de evrei – se mutaseră din Bălţi în Cuhureşti pentru a-şi deschide magazine ori a se ocupa cu alte gheşefturi. Frumoase, bine îmbrăcate şi bine educate, Raia, Clara şi Rifca aveau să devină ţintele predilecte pentru ghiduşiile lui Senia şi Ştefănică. Le luau mâncarea din ghiozdane, mâncau, râdeau şi le atrăgeau atenţia ca a doua zi să aducă mai multe bunătăţi. Fetele aveau să fie şicanate, smotocite şi gâdilate cu fel de fel de obiecte stranii pe sub bancă, spre amuzamentul celor doi, până când ei înşişi au constatat că împinseseră gluma prea departe. Drept pentru care s-au reprofilat, imediat, pe alte năzbâtii...

 Îşi umpleau, dis-de-dimineaţă, buzunarele cu nuci, pâine, luau la ei şi o jumătate de litru de vin şi, în recreaţia mare, se aşezau gospodăreşte în spatele unei căpiţe de paie din curtea şcolii, mâncau nuci cu pâine şi împărţeau frăţeşte jumătatea de litru de vin, ca să revină în clasă, la sfârşitul pauzei, plini de vervă şi de bună dispoziţie, dispuşi să râdă din absolut orice. Tensiune şi teroare pe capul bietului învăţător, care-şi vedea subminată autoritatea şi zădărnicite orice eforturi de a-i disciplina. Li se dusese vestea că sunt bătăuşii şcolii, oricine făcea ceva greşit la adresa lor se trezea imediat cu o scatoalcă zdravănă peste ceafă.

Nici serbarea de sfârşit de an, atunci când erau anunţate rezultatele la învăţătură, nu a constituit un motiv de prezenţă pentru cei doi. Aveau preocupări mai importante; pregăteau caii pentru un concurs pe tarlaua de la Bălţata...

- Ştefănică, numai să îndrăznească unul să mi-o ia înainte, îl mănânc cu fulgi cu tot... Caii sunt viaţa mea şi nu o să las pe nimeni să mă depăşească!, zice Senia, ridicând, ameninţător, pumnul către cer...

- Da, dar iară vine toamna, iar Moş Vaniuşca cu clopoţelul lui care mă zgârie pe nervi... ‘tu-i geografia şi clopoţelul mă-sii!

Dar, stupoare! Aveau să afle că erau singurii care rămăseseră repetenţi, toţi ceilalţi copiii trecu-seră în clasa a patra, inclusiv Raia, Clara şi Rifea...

- Ce ne facem, Ştefănică, rămânem în clasa a treia, ori plecăm şi-l lăsăm pe învăţător cu şcoala mamii mă-sii?

- Eu zic să rămânem anul ăsta, dar vai de mama lor ce-or să pată cu noi...

Timpul a trecut pe nesimţite, cei doi veri au ajuns în clasa a V-a, târâş-grăpiş, nu e treaba noastră să întrebăm cum... În prima zi de şcoală aveau să constate că sunt colegi cu Timofei a Vasâlinei – repetent pentru a treia oarăşi cu Arcadie şi Costea Murzacu – repetenţi pentru a doua oară. Au făcut front comun şi s-au mutat cu toţii în ultimele bănci, chiar în dreptul uşii, cu gândul că, dacă va fi vreodată cazul, s-o zbughească rapid afară.

Timofei a Vasâlinei era cel mai înalt din clasă, chiar mai înalt decât domnul învăţător Ursu (cam cu vreo două laturi de palmă). Când era scos la lecţie, treceau minute bune până când Timofei îşi extrăgea picioarele lungi de sub bancă ca să poată sta în picioare. Era respectat pentru că era cel mai înalt din clasă, cel mai voinic, dar şi pentru averea pe care Vasâlina o moştenise de la răposatul ei soţ: 10 hectare de pământ, o casă nou-nouţă şi o livadă cât vedeai cu ochii de meri domneşti şi pere goldane. Prin sat mergea vorba că Vasâlina este foarte bogată şi ţine banii ascunşi într-o sobă dezafectată... Ca o confirmare mută a zvonurilor, Vasâlina îşi zidise geamurile de la casă cu câte două rânduri de chirpici, asigurându-şi, în felul ei, protecţia împotriva hoţilor.

Timofei profita din plin de această faimă, permiţându-şi să-i trateze pe toţi cu superioritate, inclusiv pe învăţători... Ce dacă repeta de două-trei ori o clasă? – Vasâlina ştia că băiatul ei e deştept, ştie să citească şi să socotească, ce altceva mai puteau cere de la el? „Cumătră Anică” – se plângea ea – „băiatul mi-a spus că învăţătorii nu sunt buni, îi buimăcesc pe copii cu tot felul de cai verzi pe pereţi; te cruceşti de câte auzi: ape mari, oraşe şi mai mari, cam de zece ori cât Cuhureştiul şi, minunea lui Dumnezeu, case puse una peste alta, în care trăiesc oameni; că Pământul se învârte în jurul Soarelui şi alte multe bazaconii... Păi, dacă s­-ar învârti, crezi cumătră că nu am simţi? Eu mă gândesc să-l las şi anul ăsta la şcoală, că dacă mi-l mai lasă şi anul ăsta repetent or să-l ia direct în armată”...

După câteva săptămâni fără evenimente deosebite, într-o sâmbătă, domnul învăţător Ursu anunţă că pleacă pentru 3 luni la un curs de comandanţi de străjerie şi că altcineva va veni să-i ţină locul...

„Mamă!..., cine crezi că va veni la şcoală să ne înveţe?” zice Senia. „Cine, dragul mamei?”... „Băiatul pădurarului Sfeclă, mamă!”. „Da’ de când e ăsta învăţător?”. „Nu ştiu, mamă, se zice că a trândăvit pe la un liceu din Soroca şi acum s-a găsit s-o facă pe deşteptul cu noi ca mare profesor!”... „Lasă-l în pace, îi ştiu eu pe ăştia ai lui Sfeclă, toţi au lenevit prin şcoli, nici unuia nu i-a plăcut munca...”.

Luni dimineaţa, la prima oră, se prezintă la clasă domnul învăţător Sergiu Sfeclă. Proaspăt ferchezuit, cu un costum gri foarte strâmt pe trupul lui slab şi gălbejit de atâta şcoală la Soroca...

-Începând de astăzi, dragi elevi, veţi învăţa cu mine până la finele anului. Sper să ne înţelegem foarte bine şi să avem cele mai bune rezultate.

Grupul de repetenţi, în frunte cu Senea şi Ştefănică, sărbătorea acum evenimentul, în spatele căpiţei de paie, cu pâine, cu nuci, cu deja obişnuita gură de vin din sticla de jumătate, fumând şi încercând să imite, care cât mai bine, prestaţia domnului Sfeclă.

La o lecţie despre metale, domnul Sfeclă îl întreabă pe Senea ce culoare are aurul..

- Negricios, domnule învăţător, răspunde el în râsetele clasei.

Domnul învăţător pune calm mâna pe nuieluşa de pe catedră şi se îndreaptă, liniştit, către băncile din spate. Senea, care deja văzuse intenţia învăţătorului, se lasă pe spate, evitând lovitura de nuia şi îl izbeşte pe acesta cu piciorul drept în burtă, făcându-l să se întoarcă la catedră ameţit şi descumpănit.

Râsete, chicoteli... Domnul învăţător a întrerupt ora, a relatat cazul la cancelarie şi nimic mai mult. Pedagog subtil, învăţătorul nu a lăsat să se întrevadă nici un fel de dorinţă de răzbunare.

Ecourile evenimentului vor fi făcut înconjurul satului, dar nimeni nu ştia că sentinţa va fi pe măsură!

Tot grupul de repetenţi din clasa a cincea, în frunte cu Senia, continuau să se ţină de şotii, fără să le pese că aveau nota 5 ori 6 la purtare. Se apropia serbarea de sfârşit de an, copiii se pregăteau de zor: cor, dansuri, poezii, teatru şi gimnastică. Senea şi Ştefănică se pregăteau şi ei, în felul lor: ce pocnitori să mai născocească, ce praştii să folosească, făcuseră chiar rost de o cioară moartă pe care s-o arunce pe scenă în timpul serbării şi să se amuze, mai apoi, copios.

Socoteala de acasă nu avea să se potrivească, însă, cu cea din târg, nici de data asta... Cu câteva zile înainte de serbare, cineva de la cancelarie le-a spus băieţilor că sunt pe lista repetenţilor şi că o să audă tot satul când vor fi citiţi, la serbare...

-Ce facem, măi, Ştefănică, ne lăsară ăştia repetenţi!

-Ne lăsară, măi Senea, am rămas tot în clasa a cincea, băga-i-aş în p... mă-sii de învăţători! Eu zic ca mâine dimineaţă să plecăm cu toate vitele la Bălţata. Vom pleca călări, pe cai, în urma vitelor, ca să vadă toţi că nu suntem proşti... Hai să ne facem noi serbarea noastră, că doar nu moare nimeni din repetenţie... Păi, ce? Tu nu vezi că toţi trăiesc în case cu chirie şi cumpără mâncare de la magazin? Ce, se măsoară ei cu noi? Uite ce case avem noi, magazii pline, vaci cu lapte, porci, păsări... Ei arată de parcă mănâncă numai de post. Asta e! Ne-au făcut-o şi gata!

Povestea repetenţiei a fost uitată repede şi uşor... Cei doi au intrat în adolescenţă, care avea să treacă la fel de lipsită de griji şi de necazuri ca şi copilăria. Avea să urmeze recrutarea, care la vremea aceea era o adevărată sărbătoare şi o mare onoare pentru toţi flăcăii satului. Patriotismul în sine era cea mai înaltă şcoală pe care o puteai absolvi...

Şi-au satisfăcut şi stagiul militar, cu laude pentru faptele de vitejie pe care fiecare dintre ei le făcuse la unitatea lui. Timpul nu ştirbise însă nimic din personalitatea lor, rămăseseră aceiaşi doi magneţi care polarizau în jurul lor tineretul. Împreună organizau serate, clăci, şezători, hora satului, jocul de pe pisc, iar toată buna lor dispoziţie şi pofta lor de viaţă era contagioasă, molipsind tot satul.

S-au însurat, au devenit gospodari „prima­ntâia” şi, la rândul lor, au devenit părinţi, cu câte doi băieţi fiecare. La un moment dat, însă, Senea devenise din ce în ce mai abătut şi tot mai îngândurat... Era o idee care nu-i dădea pace şi cu cine ar fi putut s-o împărtăşească decât cu bunul lui văr şi prieten, Ştefănică?

-Măi, zice Senea, copiii noştri au crescut şi în toamna asta trebuie să fie daţi la şcoală. Ce facem, însă, îi lăsăm de izbelişte, necontrolaţi, aşa cum am fost noi?

-Ei, replică Ştefănică, nici vorbă! Vremurile s-au schimbat acum, cine are carte are parte... Îi dăm la şcoală, plătim cât trebuie, trebuie să înveţe cât mai mult, şi 20 de clase dacă e necesar...

-Ai dreptate, nu ne-ar sta nouă bine să avem în familie un preot, un doctor, un învăţător? Uite, ai lui Sfeclă au ajuns cu toţii învăţători...

-Daaa, chiar şi Sergiu, ăla pe care l-ai pocnit tu cu piciorul în burtă...

-Numai noi am rămas repetenţi de două ori, credeam că toată lumea e a noastră... Ei, aşa a fost atunci, e cu totul altfel acum... Fără carte nu poţi face nici un pas. Cum de nu ne era nouă ruşine când rămâneam repetenţi şi, pe deasupra, luam la bătaie învăţătorii şi ne băteam joc de toţi?

-Eu le-am spus copiilor mei să respecte şi să cinstească preotul şi învăţătorul, pentru că sunt trimişi de Dumnezeu.

Greşelile lor i-au ajutat să-şi ferească copiii, nepoţii şi strănepoţii de ruşinea repetenţiei, pentru că un popor care nu iubeşte şi nu preţuieşte cultura poate să-şi facă testamentul...