Domnişoarele Popescu

          Locuiau acolo, în sat, de o eternitate, şi existenţa lor enigmatică devenise parte din cotidian, cam ca un arbore secular pe lângă care treci, constaţi că este încă acolo, la locul lui, şi-ţi vezi de treabă mai apoi. Parcă se iviseră din neant, una educatoare, doamnişoara Lucica, cealaltă profesoară, domnişoara Marioara. Nimeni nu-şi aducea aminte de ele ca şi copii, nimeni nu ştia exact genealogia lor – bunici, părinţi ori rude... Din spatele gardului de fier forjat care împrejmuia locuinţa lor nu răzbătea nici un sunet, decât poate numai un „bună ziua” adresat celui sau celei care, întâmplător, treceau pe drum...

          Gospodăria domnişoarelor Popescu – bine întreţinută de altfel, Dumnezeu ştie când şi de către cine – îngloba două corpuri de casă ţărănească şi o curte mică, în care nimeni nu ţinea minte să fi călcat picior de bărbat, cu excepţia, poate, a unui muncitor care venise să le cosească iarba şi care fusese expediat acasă, fără plată, pe motiv că fumase în curte şi că a împuţit aerul cu tutun.

          Cât despre noi, aveam două certitudini: erau vecinele noastre, gard în gard, cum ar veni, şi erau educatoare, respectiv profesoară la şcoala din sat. Drept este că aveam mult mai multe informaţii, dată fiind poziţia noastră, privilegiată, de vecini: nu ţineau animale de casă, aveau, în schimb, ceva orătănii, care croncăneau a libertate de îndată ce stăpânele le slobozeau din coteţ. În rest, o linişte mai mult decât monahală în ograda lor: geamurile şi uşile în permanenţă închise, câte o sclipire timidă de lumină la ore târzii şi, atunci când era foarte frig, un fuior vag de fum ce se înălţa, stingher, către cer.

          „Lăsaţi-o mai moale cu glumele, or să vă audă, uite, se duc către şcoală”, încercă unul să atenueze tonul unei discuţii mai înfierbântate. „Cum, măi Năică, astea sunt Popeştile?”, întrebă un al doilea, privind curios peste gard. „Parcă sunt îmbrăcate în haine de prizonier; uitaţi-vă şi voi: rochii de stofă groasă, gulere ţapene, înalte până la urechi, să nu li se vadă pielea gâtului...” „De 40 de ani, de când mă ştiu, absolut nimic nu s-a schimbat în relaţiile lor cu vecinii: aceeaşi răceală şi aceeaşi indiferenţă...” „Păi, vere, tu nu ştii toată povestea”, interveni un al treilea, mai bine informat.

          „...Ţaţa Lina, vecina lor, avea patru băieţi”, începu el, după o pauză de efect. „Flăcăi frumoşi, sănătoşi, numai buni de însurat şi râvniţi de toate fetele din sat, iar mama Popeştelor a venit, într-o zi, cu o propunere la ţaţa Lina: ce ar fi dacă s-ar încuscri, ce ar fi dacă măcar unul dintre băieţi s-ar însura cu o fată de-a ei? ...Nu ştiu ce să zic, vecină, ar fi zis Lina, eu încerc să vorbesc cu ei, dar vezi dumneata, băieţii mei mi-au spus în repetate rânduri să nu-mi bag nasul în planurile lor de însurătoare... S-au scurs ani buni de la acea discuţie, băieţii s-au însurat după pofta inimii lor şi tot de atunci s-a instalat această atmosferă de răceală între vecini. Nu numai atât, nimeni nu a putut să şi le apropie, nu au participat niciodată la evenimentele comunităţii, botezuri, nunţi, aniversări, cumetrii, nimeni nu le-a văzut zâmbind vreodată... Dar, cel puţin în domeniul lor profesional, nimeni nu a putut să le facă vreodată vreun reproş. Dascăli conştiincioşi, extrem de obiectivi, care nu au făcut compromisuri niciodată...”

          ...Odată cu luna aprilie curtea celor două domnişoare îşi pierdea aerul neprimitor şi auster şi căpăta o frumuseţe dumnezeiască, pentru că acolo, în mijloc, trona un cireş falnic, cu tulpină groasă şi coroană bogată, care respira prin miile de flori albe un parfum nepământean. Şi fascinaţia trecătorului pentru acel copac paradiziac creştea şi mai mult atunci când se umplea de rod: nişte cireşe uriaşe, galben-roşietice, care te băgau în păcat... Cine putea, însă, să pătrundă în fortăreaţă şi să le guste? Aşa că oamenii se mulţumeau să le privească cu jind şi să înghită în sec.

          „Măi, frate, de când mă ştiu, cireşul ăsta rodeşte straşnic în fiecare an”, spuse unul, „se zice că fructele lui sunt mustoase şi au parfum de căpşună... Ale naibii babe”, mai zise el, cu obidă, „cum le culeg şi când le culeg, unde şi când le duc, numai ele ştiu...”

          De sub poartă, acolo unde se juca de obicei şi de unde cuprindea cu privirea toată curtea domnişoarelor, Viorel privea fascinat cireşul – aflat la numai 3-4 metri de gardul nostru. Nu de puţine ori băiatul ne mărturisise că visa copacul cu fructele date în pârg şi noaptea, şi ziua, cu ochii deschişi... Şi, în momentul în care auzea scârţâitul inconfundabil al porţii domnişoarelor şi le vedea încuind poarta şi îndreptându-se spre şcoală, întrezărise deja marea oportunitate. O ulucă mai solidă şi un salt sănătos peste gard mai târziu, băiatul era sub Cireşul Promisiunilor, chiar în interiorul fortăreţei domnişoarelor. Îşi făcuse socoteala că babele vor întârzia cel puţin vreo două ore, nu se grăbea, aşadar... Uşor-uşor, ca o veveriţă, îşi făcea drum către vârful copacului, acolo unde cireşele erau cât pumnul şi puteai să le bagi în gură câte încăpeau, fără să iei în seamă sâmburii.

            De la înălţimea aceea, satul se vedea ca în palmă... Cu gura plină de cireşe, strâns lipit de trunchiul copacului şi anticipând bucuria de a le spune prietenilor ce făcuse, Viorel era în al şaptelea cer, şi la propriu, şi la figurat, scăldat de soarele blând şi de foşnetul lin, aproape complice, al frunzelor...

          Îl trezea din reverie acelaşi scârţăit al porţii, prevestitor de rele de data asta. „Hait! s-au întors babele acasă”, a fost primul gând care l-a străfulgerat şi, aproape paralizat de frică şi cu pantalonii uzi leoarcă, începea să coboare, tiptil-tiptil, din copac, refăcând instinctiv, în minte, drumul înapoi, peste gard. Îşi calculase însă greşit paşii, craca pe care voise să pună piciorul nu mai era – ca prin minune – acolo, şi, fracţiuni de secundă mai târziu, se trezea captiv în grămada de nisip de la baza cireşului, îngropat aproape de jumătate.

         

          Zgomotul căderii atrăsese atenţia celor două domnişoare, care, secunde mai târziu, roiau în jurul copilului de 9-10 ani, prins în nisip, precum vulturii în jurul prăzii. „Carevasăzică tu erai hoţul, blestematule”, începu una dintre ele, „măcar acum ştim cine ne fură cireşele şi rupe crengile copacului, haimana! Ascultă ce-ţi spun, puşcăria o să te mănânce!” „Eu cred”, interveni cealaltă, „că tot el ne fură şi ouăle din cuibar, de câtă vreme nu am mai găsit urmă de ou în coteţ?”

          În mod providenţial, exact în momentul acela, Chiva lui Dodel trecea prin faţa porţii domnişoarelor. Spre deosebire de celelalte dăţi, din curtea – de obicei tăcută – răzbăteau ameninţări, blesteme şi înjurături, aşa că femeia, oarecum îngrijorată, împinge poarta, pătrunde în curte şi se opreşte exact la sursa scandalului, adică sub cireş.

          „Bine, domnişoarelor”, spuse ea după ce aruncă o privire scurtă către copilul amărât, prins în nisip, „nu vă e ruşine, ce mama dracului predaţi dumneavoastră la şcoală? E numai un copil, nu mai contează ce a făcut ori cu ce v-a deranjat, v-aţi gândit că poate are o coastă, ori un picior rupt, ori şi-o fi spart capul?”... „Uite”, zise ea indignată, în timp ce-l ajuta pe Viorel să se extragă din nisip, s-a şi scăpat pe el de frică, săracul băiat!”

          „Ce se întâmplă, fa, aici?”, interveni o altă voce, cea a Nicăi lui Fătălău, care taman ce se precipitase pe poartă, spre locul incidentului. „Aoleu, Viorele mamă, ce cauţi mamă aici? Eu crezui că domnişoarele au prins bandiţii care le jefuiesc, auzii tot felul de cuvinte mari: puşcărie, jandarmi... Ce diavol te-a împins în curtea dumnealor, ce ai furat, drăguţule?”

          „A furat pe dracu’, aia a furat”, replică Chiva sec, „e copil, i s-a făcut poftă de cireşe, a sărit gardul şi de aici tot pocinogul...”

          „Hai, Viorele mamă, hai să te ducem la mă-ta acasă”, zise Nica, în timp ce bolborosea, ca pentru ea, în barbă: „Să mă ierte Dumnezeu, sunt femeie bătrână, dar atâtă tevatură pentru un pumn amărât de cireşe nu am văzut toată viaţa mea!”

          „Nu-mi dă pace o chestie, Niculino”, zise Chiva, în timp ce închideau poarta în urma lor, „ce fel de suflet trebuie să aibă domnişoarele astea? În loc să dea o mână de ajutor să-l scoatem pe copil din nisip, stăteau acolo şi-l ameninţau...”

          „Ca să fiu sinceră”, răspunse Nica, în timp ce încerca să-l cureţe de nisip pe Viorel, alb la faţă precum hârtia, „eu nu le-am văzut niciodată pe ăstea două călcând în biserică, dacă nu ai credinţă cum poţi să ai iubire şi bunătate în suflet? E bună buchia cărţii, nu zic; dar nu ar trebui să te înveţe şi un pic de omenie?”

          „Hai să o lăsăm baltă”, conchise Chiva, pragmatic, „hai să ne ducem pe la casele noastre, eu, una, am multe treburi de făcut; nu merită să le judecăm noi pe ele, le va judeca bunul Dumnezeu şi poate, când vor apuca şi ele calea bisericii, or să realizeze ce au făcut”.

           Iertăm şi uităm micile greşeli ale copilăriei, tocmai pentru că sunt ale copilăriei şi, pe măsură ce ne revin în minte, capătă mai multă savoare şi mai multă prospeţime...