12/17/2011

Revelion 2006/2007


          „Ce facem, ne înscriem la Revelionul Pensionarilor?”, mă întreabă Pupica.
          „Sigur, ne înscriem”, am răspuns eu, convinsă fiind că o relaţie de prietenie care durase mai bine de 20 de ani se menţine numai când unul cedează, în virtutea binelui comun. „Cred că ne vom simţi extraordinar!...”, am mai apucat să adaug, înainte ca Pupica să se dezlănţuie cu entuziasm:
          „...se organizează tot la restaurantul SUPCA, ştii tu, acolo unde ne-am petrecut nenumărate revelioane şi a fost nemaipomenit!”

          Nu am mai insistat; am acceptat, ne-am înscris şi am intrat în febra pregătirilor... Mai erau patru zile până la petrecerea de Revelion şi aveam atât de multe de făcut în acest interval de timp: coafură, manichiură, pedichiură, alegerea toaletei potrivite pentru eveniment...

          Revelionul pentru pensionari este programat să înceapă la orele 18.00, pentru că mulţi dintre noi nu rezistă mult după orele 12.00 noaptea, la trecerea dintre ani. Ninsese neîncetat timp de două zile, plouase apoi sănătos – nu mult, ci atât cât asfaltul să fie acoperit, peste noapte, de un strat de polei suficient de consistent cât să facă drumurile aproape impracticabile, atât pentru automobile, cât şi pentru mersul pe jos... Aşa că eu şi Pupica ne-am luat măsuri de siguranţă: am plecat mai devreme de acasă, ca să fim sigure că ajungem în timp util la petrecere...

          Ajungeam printre primele la restaurant, cred că era în jur de orele 5 după-amiază, şi, în timp ce ne dezmorţeam din frigul de afară, se dezmorţea şi atmosfera dinăuntru: soseau gustările şi ţuica fiartă, muzica se auzea în fundal şi participanţii îşi făceau apariţia, câte unul, ori perechi. Zâmbete calde, felicitări, complimente, reacţie firească a unor oameni care revăd prieteni vechi.

          Preocupată fiind de prezenţa unor foşti colegi, pe care îmi făcea plăcere să-i revăd, am ignorat cu încăpăţânare manifestările de nervozitate ale Pupicăi, pe care, în acest moment al petrecerii de Revelion, nimic nu o mulţumea: nici muzica, nici meniul, nici lumina şi nici scaunele pe care stăteam. Se ridicase în picioare, îşi adunase hainele şi, vrând-nevrând, neliniştea ei mi s-a transmis şi mie.

          „Ce e cu tine, Pupico?”, am întrebat-o, blând, ca să nu o agit şi mai mult, „te simţi rău, te doare ceva?”
          „Nu am nimic”, mi-a replicat ea, sec, „dar asta-i organizare, ăsta-i menu?” „Am pierdut ultimul episod din serialul meu preferat, Clona, şi pe adoratul meu, Said, ca să ajung în infernul ăsta?... Pe vremea noastră, ştii foarte bine cum era... Cu fanfară militară, cu ofiţeri care ne invitau la dans, cu valsuri şi tangouri... Asta e ţigăneală!”
          „Uită-te în jur”, am spus, pe acelaşi ton, „ tu nu vezi că majoritatea prezentă aici constă în persoane de vârsta a II-a? Distracţia, cu tot ce cuprinde ea, este relativ ieftină... Ştiu ce vrei să spui, dar hai să încercăm să ne adaptăm, vremurile alea au trecut!”
          „Nici gând!”, mi-a zis ea, hotărâtă, „hai acasă”!
          „Nu e bine”, am zis, la fel de împăciuitoare, dar din ce în ce mai iritată, „am cheltuit o grămadă de bani pe înscriere şi pe pregătiri, plecăm acum, în toiul petrecerii? Abia ce am mâncat sarmalele, cu restul meniului ce facem?”
          „Păi, friptura vine abia pe la 2.00 noaptea, eu nu am chef să stau până atunci... Dă-le dracului de fripturi şi de prăjituri, hai să mergem!”, mi-a răspuns ea, în timp ce se îmbrăca. „Ce mai stai? Trebuie să plecăm!”

          M-am îmbrăcat, ca hipnotizată, fără să scot un cuvânt, şi am condus-o pe Pupica acasă. Când s-a văzut în siguranţă mi-a închis uşa în nas şi, zece minute mai târziu, mă trezeam absolut singură, într-o zonă a oraşului pe care nu o cunoşteam, contemplând un câmp îngheţat, acoperit de o pojghiţă murdară. Nu aveam nici un punct de reper, aşa că m-am călăuzit după un gard viu, care încadra o alee.
          Şi, exact în momentul în care mă felicitam că alesesem gardul viu – atât ca şi călăuză, cât şi ca sprijin împotriva poleiului de pe jos – eram înconjurată de 5 câini care-şi rânjeau colţii către mine. Nu am reacţionat, eram paralizată de frică şi de oboseală, i-am lăsat să mă miroasă şi să mă mârâie după voia lor şi abia atunci când am constatat că erau oarecum liniştiţi şi mă liniştisem şi eu, oarecum, am început să le vorbesc, fără să conştientizez, la început, ce le îndrugam. „Deh, copii mamei, dacă ştiam, vă aduceam ceva bun de la SUPCA, tot n-am apucat să mănânc friptura...” M-am lăsat, uşor, în genunchi şi iarăşi, fără să ştiu prea bine ce fac, am deschis poşeta şi le-am arătat că nu e nimic bun pentru ei înăuntru, moment în care unul dintre ei – şeful haitei, bănuiesc – s-a apropiat de mine şi s-a lăsat mângâiat...

          Că haita aia de câini o fi simţit că sunt singură, speriată şi disperată, dracu’ ştie în ce colţ pierdut de oraş, nu am cum să ştiu... Că au înţeles din tonul vocii mele că nu sunt o ameninţare pentru ei, iar nu am de unde să ştiu... Cert este că în momentul în care am avut puterea să mă pun în mişcare, eram flancată de câte doi câini, iar cel pe care apucasem să-l mângâi mergea în faţa mea, alert la orice fel de pericol.

          ...Înaintam pe mijlocul drumului, din cauza poleiului, fiecare pas mi se părea un efort inimaginabil şi, epuizată, făceam conversaţie cu ei, explicându-le dezamăgirile şi decepţiile mele din seara aceea. La un moment dat, unul dintre ei – nu mai ştiu din ce parte venea – şi-a înfipt colţii în haina mea de blană, mârâind... „Puiule”, am articulat cu voce stinsă, „te roagă mama, nu o sfâşia, nu o rupe, e tare scumpă...” Iar câinele s-a depărtat de mine, rapid...

          Cu greu am realizat că blocul meu este în spatele luminilor orbitoare ale benzinăriei. Mă simţeam, însă, în siguranţă, având prietenii mei canini alături. Şi, atunci când am auzit replicile ameninţătoare ale beţivului de peste drum: „Ce faci, fă, la ora asta pe aici? Stai niţel, trec drumul şi te rezolv!”, am apelat iarăşi la prietenii mei... „Ajutaţi-mă, încă o dată, vă rog!” le-am spus şi, neverosimil, au înţeles de unde vine pericolul şi s-au pus în poziţie defensivă, cu blana zburlită şi cu colţii rânjiţi către individul care mă pândea de peste drum.

          Nu ştiu ce a priceput omul respectiv, printre aburii de alcool. A dispărut în noapte, ca un vis urât. Haita mea era, însă, fericită... Mă apăraseră, îşi făcuseră datoria, eram una de-a lor. Am coborât aleea, până la scara blocului şi mi-am petrecut minute bune pupându-i şi mângâindu-i şi vorbindu-le... Şi alte multe minute mai târziu mă uitam pe geam după ei; plecau fericiţi înspre teritoriul lor, încântaţi parcă de faptul că-şi făcuseră datoria de cel mai bun prieten al omului...

          Eram acasă, de acum; m-am prăbuşit într-un scaun, fără vlagă, şi timp de secunde, ori minute, ori poate ore, am încercat să rememorez ceea ce se întâmplase în seara aceea. Nu am avut putere să mă schimb, ori să mă spăl, ori să mănânc ceva, fusesem atât de aproape de fatal încât tremuram din toate încheieturile. Dar eram perfect lucidă şi încercam să dau un sens evenimentelor halucinante prin care trecusem în noaptea aceea: de ce Pupica nu m-a invitat în casă, la adăpost, până la ziuă? Oare viaţa ori siguranţa mea nu aveau nici un fel de valoare pentru ea? Se puteau petrece lucruri oribile, puteam să fiu sfâşiată de câini, ori jefuită, batjocorită şi lăsată pe marginea unei alei care ducea dinspre nicăieri către niciunde... Ori puteam să fac infarct, sau să paralizez de frică...

          Era extrem de târziu în noapte, o oră la care, probabil, Pupica îşi văzuse deja episodul din Clona şi personajul ei preferat, Said... Ca prin vis, am auzit telefonul sunând... „Cum ai ajuns acasă, dragă?”, m-a întrebat ea. „Bine!”, am răspuns sec, şi am închis.
          Aveam multe în comun, iubeam muzica, teatrul, cartea şi natura. De multe ori m-a întrebat de ce relaţia noastră de prietenie a scăzut în intensitate şi niciodată nu am găsit în mine puterea de a-i spune...

          În septembrie 2011, Pupica pleca la domnul Dumnezeul nostru, lăsând un gol în inimile noastre, ale tuturor... Nici până acum nu am găsit pe cineva care să înlocuiască acel gol, cu bune ori cu rele... Odihneşte-te în pace, Pupica, mă gândesc la tine necontenit!

No comments:

Post a Comment