„Ce facem, ne înscriem la Revelionul
Pensionarilor?”, mă întreabă Pupica.
„Sigur, ne înscriem”, am răspuns eu, convinsă
fiind că o relaţie de prietenie care durase mai bine de 20 de ani se menţine
numai când unul cedează, în virtutea binelui comun. „Cred că ne vom simţi
extraordinar!...”, am mai apucat să adaug, înainte ca Pupica să se dezlănţuie
cu entuziasm:
„...se organizează tot la restaurantul
SUPCA, ştii tu, acolo unde ne-am petrecut nenumărate revelioane şi a fost
nemaipomenit!”
Nu am mai insistat; am acceptat, ne-am
înscris şi am intrat în febra pregătirilor... Mai erau patru zile până la
petrecerea de Revelion şi aveam atât de multe de făcut în acest interval de
timp: coafură, manichiură, pedichiură, alegerea toaletei potrivite pentru
eveniment...
Revelionul pentru pensionari este
programat să înceapă la orele 18.00, pentru că mulţi dintre noi nu rezistă mult
după orele 12.00 noaptea, la trecerea dintre ani. Ninsese neîncetat timp de
două zile, plouase apoi sănătos – nu mult, ci atât cât asfaltul să fie
acoperit, peste noapte, de un strat de polei suficient de consistent cât să
facă drumurile aproape impracticabile, atât pentru automobile, cât şi pentru
mersul pe jos... Aşa că eu şi Pupica ne-am luat măsuri de siguranţă: am plecat
mai devreme de acasă, ca să fim sigure că ajungem în timp util la petrecere...
Ajungeam printre primele la
restaurant, cred că era în jur de orele 5 după-amiază, şi, în timp ce ne
dezmorţeam din frigul de afară, se dezmorţea şi atmosfera dinăuntru: soseau
gustările şi ţuica fiartă, muzica se auzea în fundal şi participanţii îşi
făceau apariţia, câte unul, ori perechi. Zâmbete calde, felicitări,
complimente, reacţie firească a unor oameni care revăd prieteni vechi.
Preocupată fiind de prezenţa unor
foşti colegi, pe care îmi făcea plăcere să-i revăd, am ignorat cu încăpăţânare
manifestările de nervozitate ale Pupicăi, pe care, în acest moment al
petrecerii de Revelion, nimic nu o mulţumea: nici muzica, nici meniul, nici
lumina şi nici scaunele pe care stăteam. Se ridicase în picioare, îşi adunase
hainele şi, vrând-nevrând, neliniştea ei mi s-a transmis şi mie.
„Ce e cu tine, Pupico?”, am
întrebat-o, blând, ca să nu o agit şi mai mult, „te simţi rău, te doare ceva?”
„Nu am nimic”, mi-a replicat ea, sec,
„dar asta-i organizare, ăsta-i menu?” „Am pierdut ultimul episod din serialul
meu preferat, Clona, şi pe adoratul
meu, Said, ca să ajung în infernul
ăsta?... Pe vremea noastră, ştii foarte bine cum era... Cu fanfară militară, cu
ofiţeri care ne invitau la dans, cu valsuri şi tangouri... Asta e ţigăneală!”
„Uită-te în jur”, am spus, pe acelaşi
ton, „ tu nu vezi că majoritatea prezentă aici constă în persoane de vârsta a
II-a? Distracţia, cu tot ce cuprinde ea, este relativ ieftină... Ştiu ce vrei
să spui, dar hai să încercăm să ne adaptăm, vremurile alea au trecut!”
„Nici gând!”, mi-a zis ea, hotărâtă,
„hai acasă”!
„Nu e bine”, am zis, la fel de
împăciuitoare, dar din ce în ce mai iritată, „am cheltuit o grămadă de bani pe
înscriere şi pe pregătiri, plecăm acum, în toiul petrecerii? Abia ce am mâncat
sarmalele, cu restul meniului ce facem?”
„Păi, friptura vine abia pe la 2.00
noaptea, eu nu am chef să stau până atunci... Dă-le dracului de fripturi şi de
prăjituri, hai să mergem!”, mi-a răspuns ea, în timp ce se îmbrăca. „Ce mai
stai? Trebuie să plecăm!”
M-am îmbrăcat, ca hipnotizată, fără să
scot un cuvânt, şi am condus-o pe Pupica acasă. Când s-a văzut în siguranţă
mi-a închis uşa în nas şi, zece minute mai târziu, mă trezeam absolut singură,
într-o zonă a oraşului pe care nu o cunoşteam, contemplând un câmp îngheţat,
acoperit de o pojghiţă murdară. Nu aveam nici un punct de reper, aşa că m-am
călăuzit după un gard viu, care încadra o alee.
Şi, exact în momentul în care mă
felicitam că alesesem gardul viu – atât ca şi călăuză, cât şi ca sprijin
împotriva poleiului de pe jos – eram înconjurată de 5 câini care-şi rânjeau
colţii către mine. Nu am reacţionat, eram paralizată de frică şi de oboseală,
i-am lăsat să mă miroasă şi să mă mârâie după voia lor şi abia atunci când am
constatat că erau oarecum liniştiţi şi mă liniştisem şi eu, oarecum, am început
să le vorbesc, fără să conştientizez, la început, ce le îndrugam. „Deh, copii
mamei, dacă ştiam, vă aduceam ceva bun de la SUPCA, tot n-am apucat să mănânc
friptura...” M-am lăsat, uşor, în genunchi şi iarăşi, fără să ştiu prea bine ce
fac, am deschis poşeta şi le-am arătat că nu e nimic bun pentru ei înăuntru, moment în care unul dintre ei – şeful haitei,
bănuiesc – s-a apropiat de mine şi s-a lăsat mângâiat...
Că haita aia de câini o fi simţit că
sunt singură, speriată şi disperată, dracu’ ştie în ce colţ pierdut de oraş, nu
am cum să ştiu... Că au înţeles din tonul vocii mele că nu sunt o ameninţare
pentru ei, iar nu am de unde să ştiu... Cert este că în momentul în care am
avut puterea să mă pun în mişcare, eram
flancată de câte doi câini, iar cel pe care apucasem să-l mângâi mergea
în faţa mea, alert la orice fel de pericol.
...Înaintam pe mijlocul drumului, din
cauza poleiului, fiecare pas mi se părea un
efort inimaginabil şi, epuizată, făceam conversaţie cu ei, explicându-le
dezamăgirile şi decepţiile mele din seara aceea. La un moment dat, unul dintre
ei – nu mai ştiu din ce parte venea – şi-a înfipt colţii în haina mea de blană,
mârâind... „Puiule”, am articulat cu voce stinsă, „te roagă mama, nu o sfâşia,
nu o rupe, e tare scumpă...” Iar câinele s-a depărtat de mine, rapid...
Cu greu am realizat că blocul meu este
în spatele luminilor orbitoare ale benzinăriei. Mă simţeam, însă, în siguranţă,
având prietenii mei canini alături. Şi, atunci când am auzit replicile
ameninţătoare ale beţivului de peste drum: „Ce faci, fă, la ora asta pe aici?
Stai niţel, trec drumul şi te rezolv!”, am apelat iarăşi la prietenii mei...
„Ajutaţi-mă, încă o dată, vă rog!” le-am spus şi, neverosimil, au înţeles de
unde vine pericolul şi s-au pus în poziţie defensivă, cu blana zburlită şi cu
colţii rânjiţi către individul care mă pândea de peste drum.
Nu ştiu ce a priceput omul respectiv,
printre aburii de alcool. A dispărut în noapte, ca un vis urât. Haita mea era,
însă, fericită... Mă apăraseră, îşi făcuseră datoria, eram una de-a lor. Am
coborât aleea, până la scara blocului şi mi-am petrecut minute bune pupându-i
şi mângâindu-i şi vorbindu-le... Şi alte multe minute mai târziu mă uitam pe geam
după ei; plecau fericiţi înspre teritoriul lor, încântaţi parcă de faptul că-şi
făcuseră datoria de cel mai bun prieten
al omului...
Eram acasă, de acum; m-am prăbuşit într-un
scaun, fără vlagă, şi timp de secunde, ori minute, ori poate ore, am încercat
să rememorez ceea ce se întâmplase în seara aceea. Nu am avut putere să mă
schimb, ori să mă spăl, ori să mănânc ceva, fusesem atât de aproape de fatal
încât tremuram din toate încheieturile. Dar
eram perfect lucidă şi încercam să dau un sens evenimentelor halucinante
prin care trecusem în noaptea aceea: de
ce Pupica nu m-a invitat în casă, la adăpost, până la ziuă? Oare viaţa ori
siguranţa mea nu aveau nici un fel de valoare pentru ea? Se puteau petrece
lucruri oribile, puteam să fiu sfâşiată de câini, ori jefuită, batjocorită şi
lăsată pe marginea unei alei care ducea dinspre nicăieri către niciunde... Ori
puteam să fac infarct, sau să paralizez de frică...
Era extrem de târziu în noapte, o oră
la care, probabil, Pupica îşi văzuse deja episodul din Clona şi personajul ei preferat, Said... Ca prin vis, am auzit telefonul sunând... „Cum ai ajuns
acasă, dragă?”, m-a întrebat ea. „Bine!”, am răspuns sec, şi am închis.
Aveam multe în comun, iubeam muzica,
teatrul, cartea şi natura. De multe ori m-a întrebat de ce relaţia noastră de
prietenie a scăzut în intensitate şi niciodată nu am găsit în mine puterea de
a-i spune...
În septembrie 2011, Pupica pleca la
domnul Dumnezeul nostru, lăsând un gol în inimile noastre, ale tuturor... Nici
până acum nu am găsit pe cineva care să înlocuiască acel gol, cu bune ori cu
rele... Odihneşte-te în pace, Pupica, mă gândesc la tine necontenit!
No comments:
Post a Comment