12/13/2011

Unde-i ordin, nu-i tocmeală!


          - Ascultă, tu, mi se adresează tovărăşa Barbu fără nici un fel de introducere, să te pregăteşti, pentru că mâine, sâmbătă, la orele 12.00, trebuie să fii la primăria Cacova-Bârlogu ca să ţii o conferinţă despre rolul femeii în societatea socialistă multilateral dezvoltată...

          Tovarăşa Barbu era secretara de partid din instituţia noastră, o femeie autoritară, impunătoare, care nu suporta să fie contrazisă şi căreia îi plăcea la nebunie să fie respectată pentru funcţia politică pe care o ocupa în organigramă. Din nefericire pentru mine, era şi colega mea de birou şi, pentru a-mi plăti liniştea şi a evita orice fel de conflict, mă oferisem să-i fac şi munca dumneaei, pentru că, vedeţi dumneavoastră, dânsa era epuizată după munca de partid... Pleca la sediul partidului şi revenea la serviciu după 2-3 ori 4 ore, iar eu, înţelegătoare, îi propuneam să meargă acasă, asigurând-o că voi avea grijă ca toate lucrurile în instituţie să meargă ca pe roate.

          - Bine, am îndrăznit eu, dar Cacova-Bârlogu este un sat situat pe o muchie de deal, nu poţi să ajungi acolo decât prin pădure, nu sunt drumuri, numai poteci...
          - Nu-ţi bate tu capul, mi-a răspuns ea, oarecum plictisită, te duce Tomiţă cu motocicleta cu ataş. Ori poate nu vrei să te duci, poate nu-ţi plac directivele partidului, a schimbat ea tonul discuţiei. Spune-mi, ca să ştiu...
          - Vai de mine, tovarăşa secretară, nu ştiţi cu câtă nerăbdare aştept să traversez pădurea şi să mă întâlnesc cu tovarăşele de acolo... O singură nelămurire am: eu nu sunt membră de partid, nu am cultura dumneavoastră, puteţi să-mi daţi şi mie câteva indicaţii în legătură cu tema conferinţei?
          - Te rog să nu mă enervezi, vorbeşti despre rolul femeii în societatea socialistă multilateral dezvoltată, nu e clar? Te descurci tu...
          - Am înţeles, am răspuns, voi face tot posibilul pentru a insufla ideile călăuzitoare şi viaţa fericită care ne vine de la Răsărit...

          O altă colegă de birou, Pupica, asistase la conversaţie, şi m-a rugat s-o iau şi pe ea la conferinţă... Avea un unchi la Cacova-Bârlogu, care era învăţătorul satului şi pe care nu-l mai văzuse de mult. Am acceptat fără rezerve şi, a doua zi, împreună cu Tomiţă şi Pupica, ne îndreptam spre Cacova.
         
Călătoria către Cacova-Bârlogu s-a desfăşurat relativ bine: Pupica a cules un braţ de flori, ciuperci şi plante medicinale; eu am formulat şi reformulat în minte textul conferinţei pe care trebuia să o ţin, iar Tomiţă era mult prea preocupat să înjure orice buturugă peste care motocicleta lui cu ataş trebuia să treacă pe parcurs.

Ajunşi cu bine la destinaţie, tovarăşul primar mi-a strâns mâna cald, tovărăşeşte, m-a poftit în sala de şedinţe, unde mă aşteptau 11 (unsprezece) femei din sat şi, după ce a făcut prezentările de rigoare, s-a retras discret, cu scuzele aferente, spunându-mi că are probleme urgente la stână, unde, se pare, tocmai ce fătaseră două oi cu mari probleme.

Cu Pupica plecată la şcoală să-l întâlnească pe unchiu-său, învăţătorul, şi cu Tomiţă care adormise în ataşul motocicletei la umbra răcoroasă a unui copac, m-am trezit în faţa unui auditoriu format din 11 femei stânjenite şi crispate, care se aşteptau, probabil, la alte critici, observaţii şi ameninţări, aşa cum fuseseră obişnuite de alţi tovarăşi veniţi acolo cu sarcini de partid.

Şi atunci, cu ajutorul Sfintei Fecioare, mi-am luat inima-n dinţi şi am schimbat radical tactica. M-am apropiat de femei şi am început să le întreb despre viaţă, de familie, de copii, despre ce mai e nou prin sat, mă rog, despre procupările lor cotidiene.
- La noi treburile merg destul de bine, dar suntem cam supărate acum, pentru că vecina noastră, Gheorghiţa, a fost părăsită de omul ei şi nu mai vrea să audă nici de casă, nici de cei doi copii ai ei...
- Cică omul ăla al ei s-ar fi încârligat cu una, Floarea lui Uscatu’, care nu are nici anul de când a murit. Noi credem că i-ar fi făcut farmece, ne-au povestit nişte flăcăi cum că umbla cu o oală noaptea, pe la fântânile din sat.
- Am luat-o pe Gheorghiţa în braţe, am încurajat-o, mi-a plâns pe umăr ca un copil şi cred că şi-a răcorit sufletul...

Vreme de două ore, poate şi mai mult, le-am ascultat cu mare atenţie, respect şi afecţiune pe acele femei simple vorbind despre problemele lor. Nici nu am sesizat când a trecut timpul, cert este că în mijlocul acelei atmosfere destinse, calde, aproape de familie, tovarăşul primar îşi făcea apariţia în sală, venit de la treburile dumnealui: „Ei, cum v-aţi descurcat, tovarăşă dragă, cu femeile de pe la noi?”
„Sunt foarte mulţumită, tovarăşe primar”, am zis eu, „femeile din Cacova-Bârlogu sunt tovarăşe de nădejde, bune gospodine, mame minunate, care urmează neabătut linia partidului...”. Nu mai ţin minte ce platitudini i-am îndrugat, omul a fost extrem de fericit, ştiu numai că am întocmit un proces-verbal pe care toţi cei prezenţi l-au semnat fără să clipească (unii chiar de două ori)... Mai mult, aveam să constat că acel proces-verbal fusese, în semn de mulţumire, probabil, ştampilat de două ori...

Misiunea mea fiind îndeplinită, l-am cules pe Tomiţă din ataş, acolo unde dormea, la umbră şi, împreună, ne-am îndreptat către şcoală, de unde trebuia să o luăm pe Pupica, pentru că soarele începea să se ascundă după deal. Toate cele 11 femei de la sala de şedinţe veniseră după mine la şcoală, să ne luăm rămas bun, şi fiecare dintre ele îmi adusese câte ceva, din puţinul pe care-l avea: brânză, ouă, smântână, cartofi. Şi şi-au însoţit toate aceste daruri cu invitaţii: „să ne mai vedem şi de Crăciun, la tăiatul porcului”...

Eram deja aşezaţi în poziţie pe motocicleta lui Tomiţă, atunci când şi-a făcut apariţia şi domnul învăţător, care ne-a dat un bidon de ţuică, un felinar, o lanternă, două lumânări şi o cutie cu chibrituri. „Vă mulţumim”, am zis eu, jumătate amuzată, „nu trebuia să vă deranjaţi, oricum în două ore ajungem acasă, avem curent electric...” „Lăsaţi”, a zis domnul învăţător, „mai bine să le aveţi la îndemână, pe coclaurile astea drumurile sunt pline de surprize, mai ales noaptea!”

Parcurseserăm aproape 2 kilometri de la ieşirea din sat, eram aproape de liziera pădurii, când, însoţit de potopul de înjurături al lui Tomiţă, motorul motocicletei se oprea... „Împingem motocicleta la vale, până la Vlădeşti, la şosea”, am hotărât, „de acolo mai vedem noi ce mai facem”...

„Ia uite”, zice Pupica în timp ce ne opinteam să împingem motocicleta, „ce luminiţe frumoase se văd acolo, în tufe!”
„Aprindeţi repede lumânările, felinarul, lanterna”, a replicat Tomiţă, „ălea nu sunt luminiţe, sunt lupi!”... Şi am stat acolo, încremeniţi cu toţii de frică, cu luminile aprinse, până ce lupii s-au îndepărtat. După care ne-am continuat drumul, în bezna absolută din pădure, călăuziţi de lumina felinarului, ca în poveşti.

Trebuia să ridicăm motocicleta peste varii obstacole care ni se iveau în cale şi atunci Tomiţă exploda: „Păi da, mama a vrut să fac şcoală, dar eu am fugit... Am vrut să mă fac şofer, aşa-mi trebuie... Merit să-mi trag ponoasele!”... În toată viaţa mea nu am auzit sfinţii din calendar pomeniţi cu atâta acurateţe. Şi când ajunseserăm la şosea şi reuşiserăm să proptim motocicleta sub un gard, Tomiţă se despărţea de noi, într-un mod prea puţin cordial: „Eu o iau spre oraş, mă descurc, sunt bărbat; dacă nu reuşesc, o dau dracului de motocicletă şi de viaţă, şi de toate, iar vouă să vă fie ruşine că m-aţi lăsat flămând toată ziua...” „Mai ales tu”, a zis el către Pupica, „toată ziua ai stat la unchi-tău, ai mâncat, ai băut, dar la mine nu te-ai gândit nici o clipă...”

Eram două femei singure, la ora 2.00 dimineaţa, la drum deschis, dârdâiau şi hainele de pe noi de frig... Pe la vreo trei şi jumătate, faruri de maşină, scrâşnet de frână, şoferul ne măsoară din cap până-n picioare, se scuză că nu are decât un loc liber, o îmbarcă pe Pupica (mult mai tânără) şi dispare, cu ea cu tot, în noapte... M-am resemnat; eram aproape de o staţie de autobuz...
2 ore şi jumătate mai târziu eram acasă, la ora la care de obicei mă trezeam şi mă pregăteam să plec la servici. Mi-am alungat oboseala cu doi pumni de apă rece şi am ajuns la instituţie afişând aceeaşi bună-dispoziţie şi veselie pe care o aveam în zilele obişnuite.

Tovarăşa Barbu a semnat, indiferentă, procesul-verbal, s-a mai uitat o dată critic peste hârtie, şi-a verificat semnătura şi a plecat spre sediul judeţenei de partid... Nu am pomenit nimic despre dificultăţile întâmpinate pe drumul de întoarcere de la Cacova-Bârlogu, pentru că anticipam reacţia ei: „Aşa se construieşte socialismul, înfruntând toate greutăţile; şi, mă rog, de ce te plângi?”...

Câteva zile mai târziu, tovarăşa Barbu îşi făcea apariţia la servici cu o ciocolată mare, pe care o împărţea cu generozitate colegelor... „Ia şi mănâncă”, mi-a zis, în timp ce-mi oferea un cubuleţ de ciocolată, „doar e cumpărată din banii tăi!”... „Care bani?”, am întrebat, nedumerită, „eu nu ţi-am dat nici un ban!” „Păi am luat diurna pentru deplasarea la Cacova şi am cumpărat ciocolată pentru noi toate... Sper că nu te superi!” „Cum să mă supăr”, am răspuns, înghiţindu-mi cu greu umilinţa, „foarte bine ai făcut!”... Dar numai Dumnezeu ştie ce era în sufletul meu în momentele acelea!

Nu se scursese foarte mult timp de la aventura Cacova-Bârlogu şi tovarăşa Barbu îmi trasa o nouă sarcină, de data asta, însă, plăcută şi frumoasă pentru mine... Trebuia să scriu două articole pentru gazeta de perete şi unul pentru ziarul local, Secera şi Ciocanul. „Cu toată plăcerea”, am zis, „dar ce teme ar trebui să abordez în ele?”
„Ei vezi, de aia nu-mi place de tine”, mi-a replicat ea, suficientă, „nu ai idei deloc, tot timpul trebuie să te învăţ eu ce trebuie să faci...” „Ba am idei”, am răspuns, precaută, „dar le preţuiesc mai mult pe ale tale, în calitatea ta de secretară de partid... Uite la ce mă gândesc”, am continuat, văzând că nu sesizase ironia, „un articol al trebui să cuprindă activitatea femeilor din instituţie, altul realizările noastre pe ultimele trei luni şi depăşirea planului cu 15%, iar cel din Secera şi Ciocanul realizările tuturor sectoarelor fruntaşe în producţie, contribuţia conducerii şi a tovarăşului director la aceste realizări şi, în special, aportul tău şi al organizaţiei de partid pe care o conduci... Toate trei sub semnătura ta, pentru că sunt ideile tale şi meriţi să culegi felicitări pentru munca pe care ai depus-o”...
Aşa că am devenit, în scurt timp, corespondentă frecventă a celor trei ziare locale, cu articole în care ridicam în slăvi activitatea conducerii instituţiei, a tovarăşului director, dar, cu precădere, a organizaţiei de partid, condusă de tovarăşa Barbu, care, prin muncă asiduă, reuşiseră să depăşească planul cu atât la sută (evident, cifre umflate).

Îmi scapă acum ce anume se cerea în telegrama sosită la un moment dat de la minister, cert este că era un fel de dare de seamă, în şase puncte, asupra activităţii noastre. „Ia lucrarea”, a zis tovarăşa secretară, „descurcă-te, vreau ca mâine dimineaţă să o am pe birou, completă”. Eu m-am achitat de sarcină, ea a semnat documentul, l-a parafat şi expediat în numele ei, după care, la ceva timp, primea cu satisfacţie felicitările şi elogiile colegilor de la minister pentru munca temeinică depusă.

La înălţimea şi importanţa funcţiei pe care o ocupa în aparatul de partid, nimic nu era prea mult pentru tovarăşa secretară. De la primele trimestriale grase pe care le încasa – 500 lei, la vremea aceea bani foarte mulţi – până la meritele pe care şi le atribuia pentru munca altora. Ca termen de comparaţie, prima mea trimestrială era de 50 de lei şi, în rare ocazii, 75 de lei. La un moment dat m-am trezit responsabilă cu instruirea brigăzilor artistice de la Bancă, Spital şi T.A.P.L. M-am conformat, mi-am dus sarcina la îndeplinire mai mult decât onorabil, iar tovarăşei secretare i-a revenit, în final, greaua misiune de a-şi asuma creditul pentru tot efortul meu...

 Eram, practic, captivă între dragostea mea pentru profesie şi pentru colegi şi teama că, nefiind membră de partid, orice gest sau reacţie necontrolată i-ar fi părut tovarăşei secretare un act de insubordonare, ori mai rău, de sfidare şi... atât aştepta! Între „Vezi că vine 23 august, ia o echipă de fete şi confecţionaţi lozincile, dar aveţi mare grijă cum faceţi, avem control de la partid” şi „Vorbeşte cu bărbatu-tău, fata mea vrea să dea la A.S.E, are nevoie de vreo 10-20 de şedinţe de meditaţie la economie”, mi-am păstrat vie speranţa că va veni şi momentul în care toate aceste umilinţe vor fi devenit istorie, numai că va trebui să am răbdare.

 Fata tovarăşei secretare a luat, fireşte, la A.S.E. Nici un cuvânt de mulţumire, dar m-am consolat cu gândul că tovarăşa ne considera, într-un fel, datori, pentru faptul că mă tolerase vreme de mai mult de 30 de ani în serviciu, fără să fiu membră de partid...

...Şi a venit şi momentul 1989, un moment realmente crucial în istoria noastră, a românilor, dar, mai presus de toate, un moment de haos total şi dezorientare cruntă în rândurile tovarăşilor cu funcţii importante în partid. Era momentul marilor schimbări – mă rog, o sintagmă mult prea uzitată – iar colegele şi colegii mei şi-au îndreptat privirea către mine... Cu susţinerea lor am ajuns pe treapta valorică pe care o meritam...

Am dat ochii cu tovarăşa Barbu chiar atunci, în acele momente fierbinţi, şi m-am răzbunat în felul meu, tratând-o cu omenie şi înţelegere, fără ranchiună şi fără idei preconcepute... De atunci, aveam s-o mai întâlnesc în două rânduri: o dată pe stradă, mergea la biserică şi a doua oară în faţa locuinţei dumneaei, când mi-a spus că ar fi onorată dacă i-aş face o vizită, cândva... Am găsit o scuză şi ne-am despărţit, în cei mai politicoşi termeni posibili.

Ironia este că tovarăşa Barbu mi-a făcut, într-un fel, bine. Am învăţat să fiu răbdătoare, să mă descurc în tot ceea ce fac, să învăţ ce nu ştiu, să mă adaptez rapid oricărei situaţii, să delimitez clar graniţa dintre bine şi rău. Dar, dincolo de toate acestea, toţi acei ani mi-au întărit credinţa în Dumnezeu şi respectul pentru semenii mei şi munca lor.

No comments:

Post a Comment