- Ascultă, tu, mi se adresează
tovărăşa Barbu fără nici un fel de introducere, să te pregăteşti, pentru că
mâine, sâmbătă, la orele 12.00, trebuie să fii la primăria Cacova-Bârlogu ca să
ţii o conferinţă despre rolul femeii în societatea socialistă multilateral
dezvoltată...
Tovarăşa Barbu era secretara de partid
din instituţia noastră, o femeie autoritară, impunătoare, care nu suporta să
fie contrazisă şi căreia îi plăcea la nebunie să fie respectată pentru funcţia
politică pe care o ocupa în organigramă. Din nefericire pentru mine, era şi
colega mea de birou şi, pentru a-mi plăti liniştea şi a evita orice fel de
conflict, mă oferisem să-i fac şi munca dumneaei, pentru că, vedeţi
dumneavoastră, dânsa era epuizată după munca de partid... Pleca la sediul
partidului şi revenea la serviciu după 2-3 ori 4 ore, iar eu, înţelegătoare, îi
propuneam să meargă acasă, asigurând-o că voi avea grijă ca toate lucrurile în
instituţie să meargă ca pe roate.
- Bine, am îndrăznit eu, dar
Cacova-Bârlogu este un sat situat pe o muchie de deal, nu poţi să ajungi acolo
decât prin pădure, nu sunt drumuri, numai poteci...
- Nu-ţi bate tu capul, mi-a răspuns
ea, oarecum plictisită, te duce Tomiţă cu motocicleta cu ataş. Ori poate nu
vrei să te duci, poate nu-ţi plac directivele partidului, a schimbat ea tonul
discuţiei. Spune-mi, ca să ştiu...
- Vai de mine, tovarăşa secretară, nu
ştiţi cu câtă nerăbdare aştept să traversez pădurea şi să mă întâlnesc cu
tovarăşele de acolo... O singură nelămurire am: eu nu sunt membră de partid, nu
am cultura dumneavoastră, puteţi să-mi daţi şi mie câteva indicaţii în legătură
cu tema conferinţei?
- Te rog să nu mă enervezi, vorbeşti despre rolul femeii în societatea
socialistă multilateral dezvoltată, nu e clar? Te descurci tu...
- Am înţeles, am răspuns, voi face tot
posibilul pentru a insufla ideile călăuzitoare şi viaţa fericită care ne vine
de la Răsărit...
O altă colegă de birou, Pupica,
asistase la conversaţie, şi m-a rugat s-o iau şi pe ea la conferinţă... Avea un
unchi la Cacova-Bârlogu, care era învăţătorul satului şi pe care nu-l mai
văzuse de mult. Am acceptat fără rezerve şi, a doua zi, împreună cu Tomiţă şi
Pupica, ne îndreptam spre Cacova.
Călătoria către Cacova-Bârlogu s-a desfăşurat relativ bine: Pupica a cules
un braţ de flori, ciuperci şi plante medicinale; eu am formulat şi reformulat
în minte textul conferinţei pe care trebuia să o ţin, iar Tomiţă era mult prea
preocupat să înjure orice buturugă peste care motocicleta lui cu ataş trebuia să
treacă pe parcurs.
Ajunşi cu bine la destinaţie, tovarăşul primar mi-a strâns mâna cald,
tovărăşeşte, m-a poftit în sala de şedinţe, unde mă aşteptau 11 (unsprezece)
femei din sat şi, după ce a făcut prezentările de rigoare, s-a retras discret,
cu scuzele aferente, spunându-mi că are probleme urgente la stână, unde, se
pare, tocmai ce fătaseră două oi cu mari probleme.
Cu Pupica plecată la şcoală să-l întâlnească pe unchiu-său, învăţătorul, şi
cu Tomiţă care adormise în ataşul motocicletei la umbra răcoroasă a unui copac,
m-am trezit în faţa unui auditoriu format din 11 femei stânjenite şi crispate,
care se aşteptau, probabil, la alte critici, observaţii şi ameninţări, aşa cum
fuseseră obişnuite de alţi tovarăşi veniţi acolo cu sarcini de partid.
Şi atunci, cu ajutorul Sfintei Fecioare, mi-am luat inima-n dinţi şi am
schimbat radical tactica. M-am apropiat de femei şi am început să le întreb
despre viaţă, de familie, de copii, despre ce mai e nou prin sat, mă rog,
despre procupările lor cotidiene.
- La noi treburile merg destul de bine, dar suntem cam supărate acum,
pentru că vecina noastră, Gheorghiţa, a fost părăsită de omul ei şi nu mai vrea
să audă nici de casă, nici de cei doi copii ai ei...
- Cică omul ăla al ei s-ar fi încârligat cu una, Floarea lui Uscatu’, care
nu are nici anul de când a murit. Noi credem că i-ar fi făcut farmece, ne-au
povestit nişte flăcăi cum că umbla cu o oală noaptea, pe la fântânile din sat.
- Am luat-o pe Gheorghiţa în braţe, am încurajat-o, mi-a plâns pe umăr ca
un copil şi cred că şi-a răcorit sufletul...
Vreme de două ore, poate şi mai mult, le-am ascultat cu mare atenţie,
respect şi afecţiune pe acele femei simple vorbind despre problemele lor. Nici
nu am sesizat când a trecut timpul, cert este că în mijlocul acelei atmosfere
destinse, calde, aproape de familie, tovarăşul primar îşi făcea apariţia în
sală, venit de la treburile dumnealui: „Ei, cum v-aţi descurcat, tovarăşă
dragă, cu femeile de pe la noi?”
„Sunt foarte mulţumită, tovarăşe primar”, am zis eu, „femeile din
Cacova-Bârlogu sunt tovarăşe de nădejde, bune gospodine, mame minunate, care
urmează neabătut linia partidului...”. Nu mai ţin minte ce platitudini i-am
îndrugat, omul a fost extrem de fericit, ştiu numai că am întocmit un
proces-verbal pe care toţi cei prezenţi l-au semnat fără să clipească (unii
chiar de două ori)... Mai mult, aveam să constat că acel proces-verbal fusese,
în semn de mulţumire, probabil, ştampilat de două ori...
Misiunea mea fiind îndeplinită, l-am cules pe Tomiţă din ataş, acolo unde dormea,
la umbră şi, împreună, ne-am îndreptat către şcoală, de unde trebuia să o luăm
pe Pupica, pentru că soarele începea să se ascundă după deal. Toate cele 11
femei de la sala de şedinţe veniseră după mine la şcoală, să ne luăm rămas bun,
şi fiecare dintre ele îmi adusese câte ceva, din puţinul pe care-l avea:
brânză, ouă, smântână, cartofi. Şi şi-au însoţit toate aceste daruri cu
invitaţii: „să ne mai vedem şi de Crăciun, la tăiatul porcului”...
Eram deja aşezaţi în poziţie pe motocicleta lui Tomiţă, atunci când şi-a
făcut apariţia şi domnul învăţător, care ne-a dat un bidon de ţuică, un
felinar, o lanternă, două lumânări şi o cutie cu chibrituri. „Vă mulţumim”, am
zis eu, jumătate amuzată, „nu trebuia să vă deranjaţi, oricum în două ore
ajungem acasă, avem curent electric...” „Lăsaţi”, a zis domnul învăţător, „mai
bine să le aveţi la îndemână, pe coclaurile astea drumurile sunt pline de
surprize, mai ales noaptea!”
Parcurseserăm aproape 2 kilometri de la ieşirea din sat, eram aproape de
liziera pădurii, când, însoţit de potopul de înjurături al lui Tomiţă, motorul
motocicletei se oprea... „Împingem motocicleta la vale, până la Vlădeşti, la
şosea”, am hotărât, „de acolo mai vedem noi ce mai facem”...
„Ia uite”, zice Pupica în timp ce ne opinteam să împingem motocicleta, „ce
luminiţe frumoase se văd acolo, în tufe!”
„Aprindeţi repede lumânările, felinarul, lanterna”, a replicat Tomiţă,
„ălea nu sunt luminiţe, sunt lupi!”... Şi am stat acolo, încremeniţi cu toţii
de frică, cu luminile aprinse, până ce lupii s-au îndepărtat. După care ne-am
continuat drumul, în bezna absolută din pădure, călăuziţi de lumina
felinarului, ca în poveşti.
Trebuia să ridicăm motocicleta peste varii obstacole care ni se iveau în
cale şi atunci Tomiţă exploda: „Păi da, mama a vrut să fac şcoală, dar eu am
fugit... Am vrut să mă fac şofer, aşa-mi trebuie... Merit să-mi trag
ponoasele!”... În toată viaţa mea nu am auzit sfinţii din calendar pomeniţi cu
atâta acurateţe. Şi când ajunseserăm la şosea şi reuşiserăm să proptim
motocicleta sub un gard, Tomiţă se despărţea de noi, într-un mod prea puţin
cordial: „Eu o iau spre oraş, mă descurc, sunt bărbat; dacă nu reuşesc, o dau
dracului de motocicletă şi de viaţă, şi de toate, iar vouă să vă fie ruşine că
m-aţi lăsat flămând toată ziua...” „Mai ales tu”, a zis el către Pupica, „toată
ziua ai stat la unchi-tău, ai mâncat, ai băut, dar la mine nu te-ai gândit nici
o clipă...”
Eram două femei singure, la ora 2.00 dimineaţa, la drum deschis, dârdâiau
şi hainele de pe noi de frig... Pe la vreo trei şi jumătate, faruri de maşină,
scrâşnet de frână, şoferul ne măsoară din cap până-n picioare, se scuză că nu
are decât un loc liber, o îmbarcă pe Pupica (mult mai tânără) şi dispare, cu ea
cu tot, în noapte... M-am resemnat; eram aproape de o staţie de autobuz...
2 ore şi jumătate mai târziu eram acasă, la ora la care de obicei mă
trezeam şi mă pregăteam să plec la servici. Mi-am alungat oboseala cu doi pumni
de apă rece şi am ajuns la instituţie afişând aceeaşi bună-dispoziţie şi
veselie pe care o aveam în zilele obişnuite.
Tovarăşa Barbu a semnat, indiferentă, procesul-verbal, s-a mai uitat o dată
critic peste hârtie, şi-a verificat semnătura şi a plecat spre sediul judeţenei
de partid... Nu am pomenit nimic despre dificultăţile întâmpinate pe drumul de
întoarcere de la Cacova-Bârlogu, pentru că anticipam reacţia ei: „Aşa se
construieşte socialismul, înfruntând toate greutăţile; şi, mă rog, de ce te
plângi?”...
Câteva zile mai târziu, tovarăşa Barbu îşi făcea apariţia la servici cu o
ciocolată mare, pe care o împărţea cu generozitate colegelor... „Ia şi
mănâncă”, mi-a zis, în timp ce-mi oferea un cubuleţ de ciocolată, „doar e
cumpărată din banii tăi!”... „Care bani?”, am întrebat, nedumerită, „eu nu
ţi-am dat nici un ban!” „Păi am luat diurna pentru deplasarea la Cacova şi am
cumpărat ciocolată pentru noi toate... Sper că nu te superi!” „Cum să mă
supăr”, am răspuns, înghiţindu-mi cu greu umilinţa, „foarte bine ai făcut!”... Dar
numai Dumnezeu ştie ce era în sufletul meu în momentele acelea!
Nu se scursese foarte mult timp de la aventura Cacova-Bârlogu şi tovarăşa
Barbu îmi trasa o nouă sarcină, de data asta, însă, plăcută şi frumoasă pentru
mine... Trebuia să scriu două articole pentru gazeta de perete şi unul pentru
ziarul local, Secera şi Ciocanul. „Cu
toată plăcerea”, am zis, „dar ce teme ar trebui să abordez în ele?”
„Ei vezi, de aia nu-mi place de tine”, mi-a replicat ea, suficientă, „nu ai
idei deloc, tot timpul trebuie să te învăţ eu ce trebuie să faci...” „Ba am
idei”, am răspuns, precaută, „dar le preţuiesc mai mult pe ale tale, în
calitatea ta de secretară de partid... Uite la ce mă gândesc”, am continuat,
văzând că nu sesizase ironia, „un articol al trebui să cuprindă activitatea
femeilor din instituţie, altul realizările noastre pe ultimele trei luni şi
depăşirea planului cu 15%, iar cel din Secera
şi Ciocanul realizările tuturor sectoarelor fruntaşe în producţie,
contribuţia conducerii şi a tovarăşului director la aceste realizări şi, în
special, aportul tău şi al organizaţiei de partid pe care o conduci... Toate
trei sub semnătura ta, pentru că sunt ideile tale şi meriţi să culegi
felicitări pentru munca pe care ai depus-o”...
Aşa că am devenit, în scurt timp, corespondentă frecventă a celor trei
ziare locale, cu articole în care ridicam în slăvi activitatea conducerii
instituţiei, a tovarăşului director, dar, cu precădere, a organizaţiei de
partid, condusă de tovarăşa Barbu, care, prin muncă asiduă, reuşiseră să
depăşească planul cu atât la sută
(evident, cifre umflate).
Îmi scapă acum ce anume se cerea în telegrama sosită la un moment dat de la
minister, cert este că era un fel de dare de seamă, în şase puncte, asupra
activităţii noastre. „Ia lucrarea”, a zis tovarăşa secretară, „descurcă-te,
vreau ca mâine dimineaţă să o am pe birou, completă”. Eu m-am achitat de
sarcină, ea a semnat documentul, l-a parafat şi expediat în numele ei, după
care, la ceva timp, primea cu satisfacţie felicitările şi elogiile colegilor de
la minister pentru munca temeinică depusă.
La înălţimea şi importanţa funcţiei pe care o ocupa în aparatul de partid,
nimic nu era prea mult pentru tovarăşa secretară. De la primele trimestriale
grase pe care le încasa – 500 lei, la vremea aceea bani foarte mulţi – până la
meritele pe care şi le atribuia pentru munca altora. Ca termen de comparaţie,
prima mea trimestrială era de 50 de lei şi, în rare ocazii, 75 de lei. La un
moment dat m-am trezit responsabilă cu instruirea brigăzilor artistice de la
Bancă, Spital şi T.A.P.L. M-am conformat, mi-am dus sarcina la îndeplinire mai
mult decât onorabil, iar tovarăşei secretare i-a revenit, în final, greaua
misiune de a-şi asuma creditul pentru tot efortul meu...
Eram, practic, captivă între
dragostea mea pentru profesie şi pentru colegi şi teama că, nefiind membră de
partid, orice gest sau reacţie necontrolată i-ar fi părut tovarăşei secretare
un act de insubordonare, ori mai rău, de sfidare şi... atât aştepta! Între
„Vezi că vine 23 august, ia o echipă de fete şi confecţionaţi lozincile, dar
aveţi mare grijă cum faceţi, avem control de la partid” şi „Vorbeşte cu
bărbatu-tău, fata mea vrea să dea la A.S.E, are nevoie de vreo 10-20 de şedinţe
de meditaţie la economie”, mi-am păstrat vie speranţa că va veni şi momentul în
care toate aceste umilinţe vor fi devenit istorie, numai că va trebui să am
răbdare.
Fata tovarăşei secretare a luat,
fireşte, la A.S.E. Nici un cuvânt de mulţumire, dar m-am consolat cu gândul că
tovarăşa ne considera, într-un fel, datori, pentru faptul că mă tolerase vreme
de mai mult de 30 de ani în serviciu, fără să fiu membră de partid...
...Şi a venit şi momentul 1989, un moment realmente crucial în istoria
noastră, a românilor, dar, mai presus de toate, un moment de haos total şi
dezorientare cruntă în rândurile tovarăşilor
cu funcţii importante în partid. Era momentul marilor schimbări – mă rog, o
sintagmă mult prea uzitată – iar colegele şi colegii mei şi-au îndreptat
privirea către mine... Cu susţinerea lor am ajuns pe treapta valorică pe care o
meritam...
Am dat ochii cu tovarăşa Barbu chiar atunci, în acele momente fierbinţi, şi
m-am răzbunat în felul meu, tratând-o cu omenie şi înţelegere, fără ranchiună
şi fără idei preconcepute... De atunci, aveam s-o mai întâlnesc în două rânduri:
o dată pe stradă, mergea la biserică şi a doua oară în faţa locuinţei dumneaei,
când mi-a spus că ar fi onorată dacă i-aş face o vizită, cândva... Am găsit o
scuză şi ne-am despărţit, în cei mai politicoşi termeni posibili.
Ironia este că tovarăşa Barbu mi-a făcut, într-un fel, bine. Am învăţat să
fiu răbdătoare, să mă descurc în tot ceea ce fac, să învăţ ce nu ştiu, să mă
adaptez rapid oricărei situaţii, să delimitez clar graniţa dintre bine şi rău. Dar,
dincolo de toate acestea, toţi acei ani
mi-au întărit credinţa în Dumnezeu şi respectul pentru semenii mei şi munca
lor.
No comments:
Post a Comment