Dacă află mama?

De mic copil, Ionel fusese o sursă nesecată de amuzament şi bună-dispoziţie pentru familia noastră, prin ghiduşiile şi năzbâtiile pe care le născocea şi care îi reuşeau aproape întotdeauna datorită isteţimii lui sclipitoare. Ştia pe de rost nenumărate poezii vesele, parodii şi bancuri, cunoştea ca nimeni altul defectele oamenilor din sat şi putea să imite aproape la perfecţie şchiopătatul unora, felul în care femeile satului se certau sau bârfeau pe la porţi ori peste gard, sau cum se manifestau alţii când se îmbătau...

Odată cu trecerea anilor, Ionel devenise un flăcău frumos şi sănătos, stimat şi respectat de tot satul. Cu exuberanţa şi optimismul caracteristic vârstei, curta mai cam toate fetele din sat, cu declaraţii care mai de care mai înfocate şi mai pline de promisiuni... Ulciorul nu merge însă de prea multe ori la apă! Ghinionul avea să-l lovească pe Ionel pe drumul dinspre Olăneşti-Băi spre Olăneşti-Sat, într-o seară minunată de toamnă...

Ca de obicei, autobuzul spre Olăneşti-Sat plecase din staţiune la orele 22.10 şi Ionel, care se urcase cu câteva minute înainte, ca să prindă un loc liber, nu o scăpase din priviri pe domnişoara care ocupase scaunul de lângă el... Doamne, cât de frumoasă e! De-ar dura călătoria asta până la capătul lumii!

„Până unde mergeţi, domnişoară?”, îndrăzni el.

„Până în sat”, răspunse ea, timid.

„Locuiţi chiar în sat?”

„Da, chiar în sat, dar dincolo de cimitir, în Valea de Case!”

„Mă bucur de cunoştinţă, atunci”, căpătă el curaj, „şi eu locuiesc tot în sat, dar puţin mai spre centru!”

...Parcă niciodată drumul până acasă nu fusese aşa de scurt! Fermecat de domnişoara cu pricina, Ionel constata că autobuzul oprise în staţie şi că frumoasa lui companie se strecura, ca o nălucă, printre pasageri şi o lua la sănătoasa pe malul pârâului. Trezit brusc din reverie, reuşea să coboare şi el, însoţit de corul de proteste al pasagerilor: Ce faci, mă, băiatule?... Unde te împingi aşa?... Nu vezi că sunt oameni bătrâni în faţă?... Tineretul de azi nu mai are pic de respect!...

Odată coborât din autobuz, Ionel constata, disperat, că fata luase un avans considerabil, către vale... „Fie ce-o fi”, a gândit el, „merg până la capăt, trebuie s-o ajung din urmă, să-i spun ce simt pentru ea, sunt în stare s-o duc mâine dimineaţă la Primărie şi apoi la Biserică, trebuie să fie a mea!”... Şi, încurajat oarecum de propriile-i gânduri, grăbea pasul pe urmele fetei.

Redusese din distanţă considerabil şi, aproape de cotitura de la Valea de Case, atunci când fata sărea cu sprinteneală şanţul, îşi făcea o scurtă socoteală: „Ce-ar fi dacă, în loc să o iau direct pe urmele ei, aş sări de-a dreptul peste pârâu? Scurtez drumul, o ajung din urmă, plus că ştiu locul ăla mai jos de salcie, unde pârâul este mai îngust...”

         

          Elanul tineresc îl purta, aşadar, câteva momente mai târziu, pe malul celălalt al pârâului. Nu fără incidente, însă; în timpul saltului îşi pierduse un pantof şi acum era pus în faţa unei dileme: să recupereze pantoful ori să ajungă fata din urmă? „Ei bine, pantoful poate să aştepte!”, a decis el, şi se năpustea, în şosete şi cu celălalt pantof în mână, spre poarta pe care fata tocmai intrase, exact la timp ca să audă zgomotul zăvorului şi să vadă cum fata dispare în casă.

          Erau două ceasuri după miezul nopţii şi, zgâindu-se printre ulucile gardului rece şi neprimitor, Ionel încerca să-şi dea seama cum de trecuse timpul aşa de repede şi cum de se făcuse atât de târziu, dar nu se dezlipea de acolo, în speranţa că, totuşi, ea o să mai apară, măcar pentru o clipă.

          Pierduse noţiunea timpului atunci când frigul, umezeala şi foamea îl răzbătuseră şi resemnat, dar nu înfrânt, pornea spre casă... Pe malul pârâului, cu şosetele ude leoarcă şi cu un pantof stingher în mână, a început căutarea: tufă cu tufă, brusture cu brusture, spin cu spin, salcie cu salcie; pantoful  lipsă nicăieri!

          „Mâine, pe lumină!”, a decis el, după căutări repetate, şi a pornit-o spre casă, nu înainte de a se gândi că exista posibilitatea ca pantoful să fi căzut în pârâu, caz în care ar fi fost purtat pe firul apei, la vale...

          La primele ore ale dimineţii, bătăi puternice la uşă...

- Eu sunt, nene, vă deranjez pentru câteva minute!

- Intră, mă, zice soţul meu, pe jumătate adormit, ce vrei?

- Nene, începe Ionel, am dat de belea, şi cu voce stinsă ne relatează de-a fir-a-păr ce i se întâmplase în noaptea aceea...

Ionel venise la noi în speranţa că va găsi consolare, speranţă şi ajutor dar nici vorbă; soţul meu avea să-l ia în nişte furci la care nu se aştepta!

- Bine, măi, prăpăditule, în loc să-ţi cauţi ceva de lucru tu fugăreşti fetele oamenilor prin zăvoaie, noaptea? Aşa se face curte unei fete, neisprăvitule? Uită-te puţin la tine, arăţi tu a om de însurătoare? Să zici mersi că n-a ieşit taică-său din casă să te întrebe ce cauţi sub gardul lui; poate îţi altoia şi vreo două ciomege pe spinare, aşa, ca învăţare de minte... Imediat să pleci să cauţi pantoful, acum că s-a făcut lumină afară... Am înţeles că era o pereche nouă! Dacă nu-l găseşti, poţi să-i pui cruce; probabil a căzut în apă şi l-o fi luat râul la vale, la ora asta probabil că e deja în Olt...

- Nene, poţi să mă cerţi, poţi să mă baţi, dar te rog, dă-mi câteva ţigări, sunt nefumat de aseară!

- Bine, ia-ţi un pachet de ţigări de după sobă şi pleacă urgent după pantof! Să ne dai de veste ce ai rezolvat! Ferească sfântul să nu-l găseşti, că dacă află maică-ta, atunci să vezi tu confruntare, mai ceva ca la Mărăşeşti!

După mai bine de un ceas, mama lui Ionel, cumnata Maria, ne bate în uşă, îngrijorată:

- Nene, nu l-aţi văzut pe Ionel al meu?

- Nu, nu l-am văzut, am răspuns la unison eu şi soţul meu...

- Pe unde o umbla, afurisitul? Cred că nici nu a dormit acasă azi-noapte... Cine ştie pe unde o fi poposit, aiuritul naibii...

De îndată ce Maria pleca la Băi pentru nişte treburi urgente, Ionel îşi făcea apariţia de după tufele de liliac în care stătuse ascuns...

- Ai găsit pantoful, Ionele?

- Nu l-am găsit, nene, am răscolit toată valea, fir cu fir, şi n-am dat de el. L-a dus apa la vale, o fi ajuns în Olt...

- Stau şi mă uit la tine, mă, nepricositule şi văd că nu s-a ales nimic, dar nimic de capul tău. De mic copil aveai apucături de haimana şi de saltimbanc... Ce ai crezut, că toată viaţa o să ne amuze glumele, snoavele şi ghiduşiile tale de copil? Revino-ţi pe minţi, ai crescut, eşti om în toată firea şi ne faci de râs toată familia! Cartea nu ţi-a plăcut; de muncă ai fugit ca dracu’ de tămâie… Într-o vreme o făceai pe muzicantul, zdrăngăneai la un acordeon vechi, iar puţinii bănuţi câştigaţi îi dădeai pe băutură şi pe ţigări... Acasă nu ai adus nici un ban. Biata maică-ta, trebuie să-ţi poarte de grijă şi la vârsta asta?

- ...colac peste pupăză, reluă soţul meu, ai pierdut şi pantoful nou, aveai perechea aia numai de două zile! Ce-a fost, mă, în capul tău, când ai început s-o urmăreşti pe domnişoara aia? Ce vroiai să-i spui? Că o iubeşti şi că vrei s-o iei de nevastă? Uite în ce hal arăţi, pezevenchi şi fluşturatic ce eşti! Nici unul dintre nepoţii noştri nu are apucăturile tale golăneşti şi glumele tale nesărate... Uită-te la frate-meu, Aron; are doi copii, dar e o plăcere să vorbeşti de ei: sunt cuminţi, învaţă bine, îşi ascultă şi-şi ajută părinţii, din ei o să iasă oameni când vor fi mari. Aşa că dacă vrei să-i ajungi din urmă, caută-ţi de lucru, la modul cel mai serios; lasă bancurile, ţigările, scârţiala la acordeon şi pune-te pe treabă!

- Nene, răspunse Ionel spăşit, lecţia dumitale are să-mi ajungă pentru trei generaţii... Promit ca de azi încolo să nu vă mai fac de ruşine! Dar ce mă fac cu mama? Dacă află că am pierdut pantofii noi-nouţi?

- Ei, aici nu te pot ajuta, băiete, după cum o cunosc pe maică-ta, va fi cutremur, nu glumă! Nu poţi decât să te rogi la bunul Dumnezeu ca focul să nu se întindă...

- Bună ziua, Dumitre, ce vânt te aduce pe aici, pe la noi?

- Bună ziua, coană Mărie, chiar pe dumneata vroiam să te întâlnesc, să-ţi spun ce neplăceri ne-a provocat Ionel al dumitale. Ieri seară mi-a urmărit fata până acasă, atunci când se întorcea de la Băi. Sărăcuţa, s-a speriat îngrozitor, a crezut că e vreun hoţ, ori vreunul din ăia care batjocoreşte fetele... Abia după ce a intrat în casă şi ne-am uitat pe geam ne-am lămurit că zmeul-zmeilor era Ionel al dumitale! Am vrut să ies afară să-i ard câteva ciomege pe spinare, dar mi-a fost ruşine de obrazul dumitale. Coană, pune-i căpăstru şi dezvaţă-l de apucăturile astea cu bancurile, cu ţigările, cu acordeonul, altfel nu mai scoţi om din el! Să zică mersi că nu i-am tras o uciganie ca lumea că mi-a fugărit şi speriat fata...

Pentru Ionel, atmosfera devenise deja insuportabil de tensionată şi, din clipă în clipă, aştepta, resemnat, să se abată furtuna asupra lui. Stupoare, însă:

- Ionele mamă, hai să-ţi pun o cană de lapte cald şi proaspăt, mai stăm şi noi niţel de vorbă despre ce mai e de făcut pe aici, prin gospodărie... Uite ce e, dragul mamei, zise Maria într-un târziu, am stat, am chibzuit şi m-am hotărât: mâine dimineaţă încui pivniţa, magazia, cămara şi podul şi o să mă mut o vreme la Băi, să am grijă de chiriaşii de acolo... Te-oi descurca tu, doar eşti om în toată firea! Din clipa asta mi-am luat mâna de pe tine; vom relua relaţiile numai dacă te aşezi şi tu în rândul oamenilor, cu servici, cu familie şi cu seriozitate...

- Bine mamă, aşa am să fac, dar, îndrăzni el, dă-mi te rog 200 de lei să-mi iau o pereche de pantofi!

- Dar la ce, Doamne iartă-mă, îţi trebuie altă pereche de pantofi? Nu ţi-am cumpărat deja una, acum vreo câteva zile?

- Mamă, iartă-mă, i-am pierdut pe marginea pârâului, când încercam să sar dintr-o parte în alta...

- Ei, oftă Maria, îmi spunea mie sufletul că trebuie să mai beau şi paharul ăsta! Uite aici banii şi ai mare grijă ce faci, Ionele...

...Scriind aceste rânduri, mi-am dat seama că înţelepciunea este apanajul exclusiv al bătrâneţii. Au trecut mulţi ani de la această întâmplare, iar Ionel şi-a respectat promisiunea: om la casa lui, cu trei copii minunaţi şi cu o soţie model. În familia lui găseşti comunicare, înţelegere, omenie, dar mai presus decât orice, colaborare.

Câteodată, la gura sobei, cu mere coapte şi ţuică fiartă, ne amintim de anii minunaţi, de copii şi nepoţi, de Ionel şi năzdrăvăniile lui, de felul în care o şantaja şi o specula copilăreşte pe maică-sa şi de micile lui minciuni pe care ni le turna fără să clipească... Şi ne amuzăm de fiecare dată copios. Nostalgia acelor vremuri nu ne-a părăsit şi păstrăm în suflet, nealterat, tot ce a fost vesel şi frumos. Putem numai să dăruim, povestind, copiilor, nepoţilor şi strănepoţilor câte puţin din savoarea acelor clipe...