Prietenii mei, Maruşca şi Urechilă Chiţ-Chiţ

Mă hotărâsem ca vacanţa de vară să mi-o petrec în casa veche, părintească, de la ţară. Vestea le-a bucurat nespus pe rudele mele, mai cu seamă pe Daria, cuscra mea, care a ştiut dintotdeauna cum să ne apropie şi să ne facă surprize...

Fusese o lună a lui Cuptor în toată puterea cuvântului în acea vară, cu oameni, animale şi păsări deopotrivă fugind din calea arşiţei, la adăpost, în locuri umbroase. Mi-am organizat şederea în camerele aproape goale şi răcoroase ale casei părinteşti, bucurându-mă de parfumul copilăriei mele şi de atmosfera rustică.

Într-o dimineaţă, aveam să mă trezesc cu Daria, însoţită de un oaspete mai puţin obişnuit: Maruşca, o purcică de vreo 60-70 de kilograme. Daria mi-o adusese pe Maruşca să-mi ţină de urât pe timpul vacanţei şi, în scurt timp, purcica se simţea ca acasă în coteţul ei încăpător şi în ocolul mare, numai bun pentru joacă şi tolăneală.

Maruşca suferea de reumatism la picioarele din faţă, şchiopăta, dar de fiecare dată când vedea găleata plină cu mâncare parcă uita de orice fel de durere şi nu se oprea până nu termina tot, grohăind mulţumită. Ne-am împrietenit repede şi, în câteva zile, reuşeam să stabilim câteva norme elementare de convieţuire: să ne repectăm orele de masă şi de somn şi, mai mult decât orice, să nu mai trezească vecinii la orele 5 ale dimineţii cu guiţăturile ei piţigăiate...

Spre marea mea uimire, dresajul Maruşcăi a prins foarte repede, în ciuda originii ei porceşti... Dimineaţa, atunci când începea să guiţe după mâncare, îi spuneam pe un ton calm, dar ferm: “Maruşca, te rog să aştepţi să îmi beau cafeaua şi apoi o să-ţi primeşti şi mâncarea!” Nu ştiu exact ce înţelegea, cert este că nu mai scotea nici un sunet. Se culca pe burtă şi o scărpinam pe spate, între urechi şi sub bărbie, unde ştiam că-i place şi o simţeam extrem de mulţumită şi fericită.

Soare, linişte, iarbă, flori şi rândunele care ne vizitau zilnic la orele după-amiezii, umplând sârmele din curte şi ciripind gălăgios, astea erau condiţiile în care am înţeles să-mi petrec vacanţa. La vreo 4-5 zile după ce Maruşca îmi devenise oficial chiriaşă, hop! mă trezesc cu alt chiriaş... “Ce aveţi, măi băiete în sacul ăla?” “Ce să avem, nănaşă,” mi-a răspuns copilul, “iacă, cuscra Daria vi l-a trimis pe Gandhi, să vă ţină şi el de urât! A zis să-i daţi drumu’ în gârliciu’ beciului, că se sufocă pe căldura asta!” “Ce vorbiţi, măi,” am zis, “ăsta e iepuroiul Urechilă Chiţ-Chiţ, îl ştiu de acum doi ani când... Fetiţele s-au jucat toată vara cu el, l-au botezat şi i-au pus şi numele pe care l-am pomenit; când au plecat, au rugat-o pe bunica lor să nu-l taie niciodată! Văd că acum mi l-aţi adus mie plocon; a crescut şi s-a îngrăşat ca un purcel...”Nu vă supăraţi, nănaşă,” a ridicat din umeri unul dintre băieţi, “de abia mai aveţi pe cineva să vă ţină de urât aici, în sat. Aveţi destulă mâncare şi cereale de la moară ca să-l hrăniţi fără bătăi de cap, lăsaţi-l să trăiască şi el bine pe lângă dumneavoastră!” Aşa că Urechilă Chiţ-Chiţ a rămas stăpân în beciul vechi, lăfăindu-se în noul lui domiciliu ca un adevărat şef!

Surprizele Dariei nu se terminaseră; vineri se întorcea de la bazar cu o căpriţă roşcată de funie. Am legat-o la umbra unui nuc, în grădină şi am botezat-o pe loc “Mândruţa”. În fiecare dimineaţă, vecina noastră, Frăsâna, o mulgea pe Mândruţa şi împărţea laptele în două părţi: jumătate pentru căţeii lui Alba şi jumătate pentru Petrică, băiatul ei, care era tare bolnav...

“Capra am cumpărat-o de mila unui om sărac, în mare trebuinţă de bani...” mi-a zis Daria. “Am ajutat şi omul, hrănim şi ţâncuşorii lui Alba, avem lapte şi pentru Petrică iar tu, cuscră, ai o nouă companie...”

Am uitat să o pomenesc aici pe Alba, o căţeluşă a cărei loialitate şi dragoste nu am s-o uit toată viaţa şi ale cărei manifestări şi comportament ar putea constitui oricând o lecţie chiar pentru noi, oamenii...

În grădină, Mândruţa mă aştepta să vin cu găleata de apă şi cu o bucată de pâine şi îmi făcea o deosebită plăcere să o văd cum o mănâncă direct din mâna mea... Îmi lingea, mai apoi, mâna în semn de recunoştinţă şi cele câteva cuvinte şi mângâieri o făceau să zburde de bucurie printre nucarii şi prunii din grădină...

Eram, deci, o familie de acum şi pe toţi îi tratam în mod egal... Pe Maruşca o cunoşteau vecinii atât după guiţat, cât şi după conversaţiile pe care le aveam cu ea, mai ales la mâncare, dimineaţa! “Când te mai saturi, măi băiete?” îl întrebam pe Urechilă (zis şi Gandhi). “Îţi aduc în fiecare seară snopi de iarbă şi buruian şi dimineaţă nu mai găsesc nici măcar un fir să fi scăpat de botişorul şi dinţişorii tăi... Şi, de parcă nu ţi-ar fi ajuns, ai ros toate lădiţele goale, scândurile din rafturi, câteva capace de la borcanele cu magiun... Tu nu vezi că te-ai îngrăşat şi că în scurt timp nu o să mai poţi merge?”

Preocupată de soarta familiei abia înfiripate la mine în gospodărie, Daria a venit în vizită să vadă cum mă descurc. “Mă descurc bine,” am zâmbit eu, “singura problemă este cu Urechilă Chiţ-Chiţ, care nu pare a fi niciodată sătul...” “Nu-i nimic,” a zâmbit Daria la rându-i, “este prietenul fetiţelor, mi-au pus în vedere să nu-l tai orice ar fi! Poate să mănânce cât vrea el, slavă Domnului, avem cu ce-l îndestula!”

Un asemenea plan bine gândit – cu mica noastră fermă de animale – numai Daria putea să-l conceapă. Totul era cât se poate de normal şi de firesc, eram extrem de mulţumită de colaborarea cu Daria şi mă bucuram de tihna casei şi curţii părinteşti şi de compania care mă relaxa cu priviri blânde şi nevinovate.

Mândruţa avea toate condiţiile în grădină, cu iarbă din belşug şi suplimentul de la moară... Parcă se afla şi ea într-o vacanţă binemeritată! Găleţica în care o mulgea vecina se umplea, asigurând hrana căţeluşei mele Alba, dar şi leacul pentru Petrică, vecinul.

Mă simţeam extraordinar la mica mea fermă şi petreceam multe momente de duioşie în compania animalelor, privind şi analizând comportamentul lor. Modul cum le vorbim, cum le mângâiem este foarte important, parcă şi ele ne răspund cu aceeaşi sensibilitate. Alba, spre exemplu, mi-a arătat ce înseamnă o mamă devotată: toată mâncarea o lăsa celor doi căţeluşi ai ei, prefera să flămânzească o zi întreagă numai să-i vadă pe ei jucăuşi şi plini de viaţă. Ce-i drept, arătau ca puii de Panda, graşi şi rotunzi ca două mingi de fotbal...

Mica mea fermă fusese hrănită şi mă aşezasem pe băncuţa de lemn din faţa casei, bucurându-mă de frumuseţea acelei zile de vară şi de parfumul grădinilor din jur, când pe poartă intrau doi musafiri care auziseră, probabil, că am spaţiu de închiriat... Doi pisoi de o frumuseţe rară, aruncaţi de vecina Ileana, care nu prea iubea animalele şi mai cu seamă pisicile. “Ce-i cu voi, mă-i băieţi,” am spus cu blândeţe, “de ce nu v-aţi dus la alt vecin şi aţi venit direct aici? Nu aţi auzit că am spaţiile ocupate cu alţi chiriaşi?”

Au înţeles, din vorbele mele calde, că sunt bucuroasă de musafiri şi dintr-un salt s-au urcat pe bancă şi hop! drept în braţele mele... “Măi băieţi,” am zâmbit, “la mine nu merge cu cerşetoria şi miloaga, apucaţi-vă de treabă şi procuraţi-vă singuri hrana! Toate acareturile din curte sunt vechi şi pline de şoareci aşa că aveţi hrană, bună şi proaspătă, pe îndestulate!” S-au gudurat niţel, căutând un loc mai comod în braţele mele şi, într-un târziu s-au gândit că e timpul să se familiarizeze cu noul lor habitat. Au mirosit peste tot, au intrat în magazia în care rămăseseră nişte resturi de cereale, iar acum mişunau şoareci de toate mărimile şi, într-un final, mulţumiţi de cele constatate, au revenit lângă banca pe care mă odihneam, jucându-se câteva momente cu nişte ghemotoace de hârtie şi frunze uscate. Nemulţumiţi, parcă, de prestaţia lor, s-au decis mai apoi ca, în cinstea stăpânului care-i primise atât de bine şi frumos, să dea un spectacol de acrobaţie. Din câteva salturi erau într-un frasin cu ramuri multe; de acolo direct, ca nişte păsări, pe colţul bucătăriei după care s-au cocoţat pe o viţă-de-vie care se întinsese haotic între nişte copaci de pe lângă vechiul beci. Toată hârjoneala asta a lor a durat câteva zeci de minute bune şi mă gândeam, amuzată, că o aşa prestaţie magistrală nu văzusem nici la teatrul Balşoi din Moscova...

Nici nu terminaseră pisoii bine programul şi mă trezeam chemată de ceilalţi chiriaşi, fiecare pe limba lui... Maruşca şi Urechilă se dovediseră a fi cei mai lacomi şi mai mâncăcioşi din toată familia, dar îmi făcea o mare plăcere să le dau de mâncare. Din cauza beteşugului ei, Maruşca stătea mai toată ziulica culcată şi nu o puteam scoate din ocol ca să mai râme pe sub garduri ca ceilalţi confraţi ai săi. Totuşi, atunci când îi duceam găleata cu mâncare, se ridica pe picioarele din spate, se sprijinea de gard, băga botul în găleată şi nu mă lăsa să-i iau găleata din faţă până nu sugea tot, grohăind a plăcere şi mulţumire. Şi în mod ciudat, grohăitul ei, împreună cu zgomotele emise de ceilalţi chiriaşi, au fost de natură să-mi ofere linişte, calm, pace şi relaxare.

Urechilă, mai ursuz de felul lui, a făcut un gest incredibil: dolofan şi grăsuţ ca un purcel, a venit înspre mine, a ronţăit jumătatea de măr pe care i-am întins-o, după care s-a lipit de picioarele mele, privindu-mă în ochi fără umbră de teamă şi am fost convinsă, chiar în momentul acela, că vroia să-mi spună ceva. Am reflectat mult asupra acelei situaţii şi am realizat că noi, oamenii, am fost cu adevărat binecuvântaţi cu darul vorbirii... Oare prin câte bucurii, câte dureri, câtă nedreptate, bătăi şi persecuţii trec bietele animale fără a putea să exprime prin ce trec? Ne-am întrebat, oare, vreodată, dacă le doare atunci când le lovim ori ce suferinţă suportă animalele mame atunci când le luăm de lângă ele viţelul, mânzul, purcelul ori căţelul?

Îngândurată, m-am îndreptat spre grădină, să văd ce face Mândruţa. A sărit în sus puţin, ca o balerină şi a behăit uşor a “Sărut-mâna!” şi “Bine ai venit!” şi, după ritualul scărpinatului între corniţe şi sub bărbie, dincolo de mulţumirea ei şi de satisfacţia mea de a-mi fi îndeplinit datoria de stăpân al fermei, m-a încercat un regret, pentru că vacanţa mea se apropia de sfârşit şi în curând aveam să mă despart de aceste minunate animale...

...Era dimineaţă, poarta scârţia şi în cadrul ei era Daria, cu o sacoşă imensă în braţe, de a cărei povară se şi elibera, lăsând-o pe pragul casei. “Ce faci, Daria, ce ai în sacoşă?” am întrebat-o, nedumerită. “Napoleon,” mi-a răspuns ea, trăgându-şi sufletul, “aşa îl cheamă pe cocoş; e porumbac, are coada lungă, roş-argintie şi o creastă precum coroana lui Petru Cel Mare... Uite ce pinteni are, parcă-s cizme, gata să tragă o căzăcească să-l admire toate găinile din sat...”

Priveam şi ascultam fără să înţeleg. “Cuscră, ţi-l dăruiesc,” a continuat Daria, netulburată, “m-am rugat mult de un gospodar din Climăuţi să mi-l vândă!” “Bine, măi Daria”, am replicat eu într-un târziu, “nu a fost de ajuns că am deranjat de la bun început vecinii cu guiţatul Maruşei, acum le dăm deşteptarea la bieţii oameni taman când vin trudiţi de la câmp şi încearcă să se odihnească? O să mă alunge cu tot cu pasărea asta măiastră...” “Nu-ţi face probleme, cuscră,” m-a liniştit ea, “până la urmă şi cocoşii lor cântă, şi animalele lor zbiară, deh! aşa e viaţa la ţară!”

Am rămas, deci, şi cu Napoleon pe cap. Ce-i drept, era foarte blând şi foarte bine dresat. Ciugulea boabe şi pâine direct din mână şi, când nu aveam nimic de mâncare la mine, se mulţumea să ciugulească desenele mici imprimate pe rochia mea. L-am pus într-o cuşcă mare, dotată cu o strachină mare cu apă şi mult fân proaspăt, pentru culcuş şi câteva crengi dese de frasin, ca să-i ţină umbră.

Îmi trezea toţi vecinii la viaţă, cu regularitate de ceas, din oră în oră, bătea falnic din aripi şi când ostenea îşi dregea vocea cu ceva boabe şi mălai de care dispunea din belşug. Am încercat odată să-mi cer scuze faţă de un vecin pentru zgomotul făcut de mica mea familie de animale. “Nu-i nimic, cocoană,” mi-a răspuns acela, “am aflat că plecaţi în câteva zile şi ne-am bucurat pentru dumneavoastră că aţi avut ocazia să vă petreceţi zilele astea în compania ăstor necuvântătoare, sincere şi drăguţe în felul lor! Vă poftim să veniţi şi la vară, ori când veţi avea plăcerea, nu suntem deloc supărăcioşi pe animale, doar suntem obişnuiţi cu ele de mici copii... Un singur lucru am să vă întreb,” a zis omul, ezitând parcă, “ce descântece le faceţi de reuşiţi să le potoliţi după ce staţi de vorbă cu ele?” “Vorba bună, nea Melinte,” am răspuns, “vorbesc cu ele de parcă aş vorbi cu nepoţii mei şi ele mă privesc şi înţeleg mesajul şi rugămintea mea!”

“Dacă mai veniţi la vară, nevastă-mea a promis că o să vă aducă o raţă cu nişte bobocei galbeni, ca să vă ţină de urât...” “Vă mulţumesc de invitaţie şi de gândurile bune şi vă las sănătoşi, cu familiile dvs.!”

Motanul Tarzan era spaima tuturor vecinilor. Rămăsese orfan după moartea stăpânului său, Colea şi, mare aproape cât un câine, fioros, cu ochii roşii, trăia numai din furat. Aşa că gospodinele păzeau cu străşnicie cămările şi bucătăriile, aveau grijă ca cloştile cu pui să fie bine închise, pentru că orice geam sau uşă deschisă îi permitea accesul lui Tarzan oriunde se va fi simţit miros de mâncare. Şi, din respect pentru memoria lui Colea, oamenii refuzau să-l omoare.

Pregătirile pentru călătoria mea spre Capitală luaseră sfârşit, în ziua următoare urma să plec. Daria, Valea şi Coliuşa îmi pregătiseră mâncare de drum suficientă pentru două zile. Spre seară îmi aduceau o tavă cu friptură de iepure prăjit şi bine copt în cuptor, fripturi, şniţele şi plăcinte cu brânză. “Ascultă,” mi-a spus Daria, “vezi că am acoperit tava cu ziare, rămâne numai să o pui în bucătărie, la răcoare şi să nu uiţi să pui preparatele în sacoşă mâine, când pleci...” M-am conformat şi am ieşit în curte să mă îmbăt de imaginea curţii părinteşti cu cerul ăla albastru al copilăriei mele şi cu miile de amintiri... Începea să se întunece, cerul era limpede, broaştele şi greierii îşi începeau concertul nocturn, stelele începeau să apară cu miile şi, în ciuda regretelor mele, m-am hotărât să mă întorc în casă, spre a prinde câteva ore de somn.

Lăsasem uşile de la intrare deschise, ca să intre aer curat şi în dormitor şi, atunci când am aprins lumina, Tarzan era acolo, tava cu bunătăţuri era răsturnată şi se vede treaba că se înfruptase serios din ea iar bucăţile rămase erau folosite drept ghemotoace, cu care motanul se juca, de acum, în voie. Nici nu ştiam ce să fac: să urlu, să plâng, să mor eu însămi sau să-l omor pe el? Am început să strig la el, lovindu-l cu picioarele, dar nu se dădea dus; se uita fix la mine, calm, nu se clintea şi atunci am pus mâna pe el...

Am luat un baston şi l-am lovit cu sete pe spinare... Primea loviturile cu stoicism şi nu se clintea din loc. Cu greu l-am scos afară din casă, era bătut bine, dar sătul ca un purcel! Am adunat toate resturile şi le-am aruncat la colţul casei, să le găsească tot el, atunci când îi va fi foame... Nu m-am plâns la nimeni, familia mea avea să afle abia doi ani mai târziu despre isprava lui Tarzan...

Dumnezeu nu l-a răbdat, a murit sub roţile unei maşini tocmai când trecea drumul cu o găină furată de la Evdochia în bot....

Două zile şi o noapte a trebuit să călătoresc flămândă, cu gândul la tava plină... Damian Stănoiu scria undeva că “Toate călătoriile sunt grele, numai amintirea lor rămâne plăcută!” Călătoriile spre marile muzee şi edificii de cultură ne ajută să ne îmbogăţim bagajul de cunoştinţe. Odihna adevărată, vacanţa adevărată o vom simţi numai la ţară, în vatra bunicilor şi străbunicilor noştri, pentru că “Pământul stăbun este o lacrimă sfântă din Univers”.

Karaganda

       Situată undeva la capătul pământului, Karaganda era o limbă de pământ dincolo de Kazahstan, o pârloagă plină de spini şi buruieni, care avea să fie punctul de destinaţie pentru mulţi dintre prizonierii nemţi din cel de-Al Doilea Război Mondial, chiaburii basarabeni şi condamnaţii politici, deopotrivă bărbaţi şi femei. Aici fiecare deţinut avea dreptul la câte 1-2 hectare de pământ, pe care să le organizeze şi să le gestioneze în aşa fel încât în spaţiul acela să supravieţuiască şi să-şi ducă viaţa, după abilitatea şi priceperea fiecăruia.

Regimul de detenţie îi determinase pe cei de acolo să-şi regândească perspectivele şi, uniţi în aceeaşi suferinţă, oameni de diferite culturi ori religii începeau să dezvolte o comunitate strânsă care acoperea, profesional, cam toate domeniile... Erau meşteri constructori, ingineri, arhitecţi, profesori, preoţi etc., o întreagă gamă de oameni pricepuţi în diverse sectoare de activitate care se împrieteniseră şi dezvoltaseră strânse relaţii de prietenie. Se înfiripau idile şi mai apoi se închegau familii între oameni de diverse etnii.

Cu sprijinul arhitecţilor şi inginerilor nemţi se construiau case şi locuinţe după modelul german, de la fundaţie până la acoperiş, fără să fie omise facilităţile: apă potabilă, căldură, canalizare etc. Comunitatea căpăta formă şi, în ciuda regimului de detenţie, autorităţile constatau că prizonierii nemţi au cultul muncii în sânge, că deţinutele basarabence ori ucrainience sunt foarte bune gospodine şi, mai mult decât atât, că acea infrastructură se dezvolta, prin resurse proprii, pe pământ rusesc. Aşa că, în scurt timp, comunitatea avea să beneficieze de ajutor din partea autorităţilor: utilaje diverse, materiale de construcţii ori alte materiale – capturi de război.

Mica aşezare se dezvolta văzând cu ochii, se sădeau pomi, se amenajau spaţii verzi, se construiseră o şcoală şi o grădiniţă şi, tot cu sprijinul autorităţilor, comunitatea beneficia de acum de un mic magazin, în care puteai găsi de la produse alimentare la articole de uz casnic ori gospodăresc. Pe măsură ce timpul trecea, fosta limbă stearpă de pământ începea să fie inundată de ciripitul păsărilor şi de glasurile cristaline ale copiilor care se năşteau şi creşteau în acest colţ uitat de lume.

Inginerii nemţi concepuseră aşezarea fără să piardă din vedere nici cel mai mic detaliu: aveau, de acum, străzi, un bulevard principal şi clădiri de interes public. Tehnica nemţească nu s-a dezis nici în acest caz – omul sfinţeşte locul şi tot respectul pentru acei oameni care au construit acest oraş prin muncă, cu sudoare şi din cenuşa propriilor lor suferinţe şi aspiraţii!

Localitatea avea să fie recunoscută ca oraş din momentul în care şinele de cale ferată – captură de război – erau aduse, montate şi cuplate la reţeaua naţională sovietică de căi ferate. Aşa a fost atunci şi aşa am cunoscut eu acest minunat oraş!

***

...Îmi terminasem vizita în Uzbekistan, după două zile petrecute în Taşkent, un oraş fără cusur, de altfel. Conform programului, în ziua următoare trebuia să ne deplasăm la Baiconur, pentru a vedea câmpul de pe care marele Gagarin avea să fie lansat în spaţiu, cu nava Vostok, în 1961. Am făcut-o şi pe asta, nimic senzaţional, era un câmp ca mai toate câmpurile din lume cu nişte hale imense presărate pe ici, pe colo, la care oricum nu aveam acces, din raţiuni militare. Am mulţumit frumos şi ne-am îmbarcat în avionul către Kazahstan...

La aterizare, pe aeroportul din Alma-Ata, mi s-a rupt sacoşa şi mă uitam, neputincioasă, cum toate mărunţişurile pe care le aveam la mine se scurgeau din ea. Am încercat să trag de fermoar, s-a rupt şi fermoarul – spre marea mea ruşine – şi mi-am ridicat privirea, în culmea disperării, în căutarea unui ajutor... Spre stupefacţia mea n-a întârziat să apară, era un însoţitor de grup (cred), omul a cules sacoşa de pe jos, a recuperat mărunţişurile şi a dispărut, mai apoi, cu sacoşă cu tot, zâmbind, afabil. Clipe mai târziu apărea un altul, care, la fel de zâmbitor, m-a condus la autocarul care trebuia să ne ducă la destinaţie. Intrasem în panică şi am dat de ştire întregului grup cum că unul mic de statură şi urât foc şterpeleşte bagajele turiştilor... “Deh, doamnă,” mi-a replicat conducătorul nostru de grup, “ce vreţi să fac? Dumneavoastră eraţi absentă cu mintea încă de la Bucureşti; la Moscova v-aţi uitat bagajul în restaurant şi au trebuit să vină chelnerii să vi-l aducă la autocar... Dacă nu puteţi să aveţi grijă de propriul dumneavoastră bagaj evitaţi, doamnă, să călătoriţi în ţări aşa îndepărtate...”

Hotelul – impecabil, tot confortul. Cu o oră înainte de masă, bătăi puternice în uşă. Am deschis uşa, încetişor, speriată şi am dat ochii cu ăla mic şi urât foc, care se întorsese, probabil, să-mi fure poşeta şi banii. Am dat să ţip, însă omul mi-a înmânat, blând, sacoşa mea, cusută ca nouă şi cu un fermoar proaspăt înlocuit şi, împreună cu ea, o pungă de plastic care conţinea o altă sacoşă, nou-nouţă, cadou din partea conducerii... Mi-au trebuit minute bune până să îmi dau seama că omul încerca să-mi spună ceva, într-o rusească fluentă şi alte minute până să realizez că, la rându-mi, vorbesc rusa binişor...

Ecourile indignării mele în legătură cu insul care-mi furase sacoşa se stingeau de îndată ce am anunţat că persoana în cauza mi-a înmânat sacoşa fără să aibă un ac lipsă din ea. Centrul de interes se mutase, de acum, asupra faptului că o rupeam binişor pe ruseşte, drept pentru care am început să fiu privită cu alţi ochi de membrii grupului.

Fusesem repartizată să iau masa cu Gyuri, din Reşiţa, un domn care vorbea extrem de prost româneşte. Meniul era compus din friptură de cămilă, cu garnitură de hrişcă şi un pahar de kefir (lapte acru de cămilă ori de iapă). Din respect pentru bucătăria locală, am gustat câte un pic din fiecare: friptura era tare ca scoarţa şi condimentată cu mult piper negru, kefirul era acru precum oţetul şi sunt convinsă şi acum ca şi atunci, că era proaspăt şi păstrat ca atare, în burdufuri de cămilă... Am chemat ospătarul şi l-am rugat să-mi aducă un fierăstrău ca să pot tăia friptura. Omul a zâmbit, mi-a explicat, amabil, că aşa e carnea de cămilă, ne-am amuzat cu toţii şi ne-am ridicat de la masă flămânzi.

În centrul oraşului, la primăria locală, se celebra o căsătorie. M-am rupt de grup şi am fugit să văd cam cum arată mirele, mireasa, cum se desfăşoară ceremonia şi ce fel de obiceiuri de nuntă se practică în aceste locuri. După ceremonia în sine, nuntaşii au început ritualul prin a vizita mormintele strămoşilor, fără alcool, fără muzică, fără stridenţă. Au urcat, mai apoi, treptele templului lor, am încercat să ţin pasul cu ei dar am renunţat pe la jumătatea drumului. Mi s-a explicat, ulterior, că tinerii au dreptul să se sărute numai după cununia oficiată în templu şi că tot ceremonialul de a vizita mormintele strămoşilor şi de a urca treptele ori de a trece obstacole este, de fapt, o parabolă întru a-i învăţa pe tineri că viaţa este o luptă continuă şi că acesta este abia primul pas.

Încercasem să mă alătur grupului meu – care făcuse un popas în parcul central, la o cafenea – cu cea mai mare discreţie. Fără succes, însă, pentru că ghidul m-a reperat rapid. “Tovarăşă, însoţitorul dumneavoastră mi-a dat de înţeles că sunteţi o persoană foarte indisciplinată,” a început el, în timp ce mie îmi venea să intru în pământ de ruşine, “nu aţi înţeles că nu aveţi voie să vă îndepărtaţi de grup şi să vă faceţi program separat?” “Izvinite pajalusta!” am îngăimat eu, la repezeală, o scuză în ruseşte şi m-am alăturat tovarăşilor mei de călătorie pentru a merge la masă. Acelaşi meniu, acelaşi kefir. Stratul de piper de pe friptură măsura cam 1 centimetru şi, mai mult în glumă, i-am cerut ospătarului să-mi mai aducă nişte piper... Spre stupefacţia mea absolută şi spre amuzamentul tuturor omul revenea, câteva secunde mai târziu, cu o solniţă plină...

De data asta, însă, nu aveam să ne mai ridicăm flămânzi de la masă, pentru că orezul era extraordinar de bine gătit şi asezonat...

Călătorind pe teritoriul Kazahstanului, aveam să mă confrunt, mai la tot pasul, cu cele 10 porunci din religia creştină. Nimeni nu fura absolut nimic, de la nimeni, bunul obştesc era în perfectă siguranţă, la fel ca şi avutul privat. Îţi pierdeai portofelul, ori bagajul? nici o problemă, în cel mai scurt timp Biroul de Obiecte Pierdute ţi le returna, intacte. Familia era sacră, existau, ca mai peste tot, probleme domestice, dar se rezolvau cu discreţie şi înţelepciune. Tradiţiile se respectau cu sfinţenie, respectul, cinstea, disciplina şi ordinea domneau peste tot. Toate aceste lucruri m-au determinat să revin, peste ani, pentru a doua oară în Kazahstan, dar asta este cu totul altă poveste...

Următoarea destinaţie – Karaganda, punctul terminus al călătoriei noastre. Ne-am luat rămas-bun de la generoasele noastre gazde din Kazahstan şi ne-am suit în autocar. Drumul lung şi istovitor prin stepa aridă, la o temperatură de 40° şi mai bine nu a fost în nici un fel de natură să ne ştirbească optimismul şi buna dispoziţie. La urma-urmei, călătorului îi şade bine cu drumul...

Misteriosul oraş Karaganda era, mai mult sau mai puţin, exact ceea ce povesteam la început, o aşezare care pornise să se înalţe de pe o limbă de pământ aridă. Cu o arhitectură repetitivă, ca trasă la xerox, lipsit aparent de viaţă şi de mişcare, oraşul ni s-a părut, la prima vedere, extrem de straniu, trist şi lipsit de perspectivă. Ulterior aveam să realizăm că oraşul oferea surprize la tot pasul...

Am fost cazaţi la un hotel – a cărui înălţime nu o depăşea pe cea a clădirilor din jur – într-un confort rustic odihnitor şi beneficiind de serviciile oferite cu zâmbetul pe buze de nişte tinere care s-au purtat cu noi în mod excepţional. Meniul era bazat pe bucătăria autohtonă: carne de cămilă ori de cal, legume, kefir şi piper cât cuprinde! Am înţeles că localnicii mănâncă foarte condimentat (în special piper negru) iar kefirul conţine toate vitaminele necesare omului. Ce medicamente, ce boli? Piperul, kefirul şi carnea de cămilă ori de cal erau suficiente pentru a le asigura oamenilor de acolo vigoarea şi sănătatea.

În dimineaţa următoare treceam direct la programul turistic şi prima oprire – grădiniţa. O construcţie cu un singur nivel, situată în mijlocul unui câmp imens, care nu promitea nimic la prima vedere. După ce am intrat, însă, surprizele plăcute nu au încetat să apară. Fiecare încăpere avea destinaţia ei proprie şi bine determinată, în funcţie de înclinaţiile şi aptitudinile preşcolarilor care învăţau acolo. Erau camere în care copiii studiau pianul, vioara, clarinetul ori chitara, camere în care copiii desenau, pictau sau construiau cu piese din plastic figuri îndrăzneţe, concepute din imaginaţia lor. Cultul muncii prindea, iată, contur încă de timpuriu în fiinţele lor gingaşe.

Nu pot să uit cele două fetiţe-doctor (nu cred să fi avut mai mult de 5 ani), în halatele lor albe, cu bonete, stetoscoape, termometre şi siringi de jucărie, care aşteptau pacienţii la consultaţii în camera special rezervată pentru doctori. Spre marele meu amuzament, fetiţele m-au supus la un consult şi mi-au eliberat o reţetă, mâzgălind ceva pe o foaie de hârtie...

Grădiniţa – aşa cum fusese gândită şi organizată – acoperea toate domeniile de interes ale copiilor, de la arte plastice şi muzică până la dansuri şi sport. La rândul lor, copiii sunt crescuţi întru credinţă şi cultul muncii, ştiu ca au şi multe obligaţii – nu numai drepturi şi se procupă să îngrijească, să ocrotească şi să păzească avutul obştesc. Se pare că această atitudine se găseşte numai aici, în acest colţ îndepărtat de lume, care a fost ferit de influenţele rele.

La sfârşitul vizitei, înainte de plecare, am fost invitaţi să participăm la un spectacol artistico-sportiv, în care copiii ne-au încântat cu talentul şi măiestria lor. Aveam să aflăm, cu această ocazie, că mare parte a educatorilor şi instructorilor sportivi sunt cooptaţi din rândul părinţilor, care îi ajută benevol pe copii, fiecare în domeniul în care se pricepe cel mai bine.

Încercam să găsesc o explicaţie pentru talentul deosebit al acestor copii şi mi-am adus aminte de genealogia lor: părinţii lor proveneau din rândurile prizonierilor nemţi şi a celorlalţi deportaţi politici, care, cu sentinţe nedeterminate, se căsătoriseră între ei, dând naştere acestor altoiuri sănătoase şi viguroase. Toate nemoteniile trăiau şi convieţuiau aici foarte frumos, copiii nu auziseră de ura de rasă, creşteau şi se dezvoltau împreună ca fraţii de acelaşi neam.

La final, ne-am încins alături de copii într-o horă şi ni s-a oferit fiecăruia câte o floare, ca gest de prietenie şi apreciere. Asemenea experienţe nu se pot uita niciodată!

În ziua următoare mergeam să vizităm şcoala primară din localitate. Aceeaşi structură de clădire, cu un singur nivel, cu foarte multe săli de clasă, cabinete şi studiouri şi cu un teren larg de jur-împrejur. Şcoala funcţiona după acelaşi principiu ca şi grădiniţa, împletind deci teoria cu practica. Câmpul din jurul şcolii era împărţit în parcele egale şi arăta ca un covor cu diferite figuri geometrice colorate divers. Ni s-a spus că toate acele parcele erau amenajate şi muncite de către copii, care îngrijeau cu sfinţenie plantele sădite şi cultivate chiar de ei acolo. Era amenajat şi un canal navigabil de vreo 100 de metri, pe care copii îmbrăcaţi în uniforme de marinari – viitori ofiţeri în marină – se ocupau de vaporaşul lor, cu care plimbau pasageri de la un capăt al altul.

Am vizitat o mare parte din sălile şi laboratoarele de meserii, cabinetele de muzică şi studiourile de arte plastice şi am înţeles că aceşti copii sunt crescuţi şi educaţi în spiritul şi cultul muncii. Foarte plăcut ne-au surprins tinerii zootehnişti, care aveau tot ce le trebuia pentru creşterea animalelor: cuşti, colivii, ţarcuri închise şi câteva încăperi pentru creşterea păsărilor şi animalelor din cele mai rare specii. Cu greu ne-am despărţit de un cocoş care cânta numai atunci când puneai bănuţi pe o farfurioară lângă el... Totul era amenajat şi organizat ca o grădină zoologică în miniatură, în care fiecare copil îşi îngrijea cu dedicaţie şi dresa animăluţul ori pasărea lui proprie.

După despărţirea de acei minunaţi copii iubitori de animale, ni s-a dat program liber până la cină, la orele 19.00. Eu am plecat singură să vizitez un magazin, vroiam să-mi cumpăr nişte ciocolată care se se găsea din belşug aici şi era foarte ieftină. Mă ştiam ghinionistă, însă şi, după plăcerea vizitei la şcoală, mă încerca o senzaţie ciudată şi aşteptam să se întâmple ceva neplăcut sau să primesc o veste proastă... Nimic, însă, era o zi minunată şi o boare plăcută mi-a însoţit paşii înapoi către hotel.

Holul lung al hotelului era străjuit de camere de o parte şi de alta, cu geamuri şi tocărie absolut identice şi cu numere standard marcate pe uşi de aceeaşi culoare. Am pătruns pe hol, mi s-a părut că am ajuns în dreptul camerei mele şi, absentă, am pus mâna pe clanţă şi am intrat. Am scos, tacticoasă, punguţele din geantă şi le-am ordonat frumos, pe masă şi când mă liniştisem am auzit un scârţit de uşă... M-am întors şi, spre stupefacţia mea, am dat cu ochii de un vlăjgan care mi-a făcut o plecăciune şi m-a invitat, cu un gest amabil, să mă aşez pe un scaun. Amuţisem, îmi îngheţase sângele în vine şi încercam să zic ceva, dar fără succes, uitasem orice limbă pe care o ştiam.

Cu aceleaşi gesturi liniştite şi cu acelaşi zâmbet cald, vlăjganul m-a invitat să mă dezbrac, că nu se va întâmpla nimic rău... Începusem să-mi revin după primul şoc şi l-am întrebat cine e şi ce caută la mine în cameră... Haidamacul era un boxer din Turcia, care venise aici pentru un meci. Se vede treaba că pricepea extrem de puţin din ceea ce-l întrebam eu, pentru că încerca să mă convingă să rămân, că n-o să-mi pară rău...

Două bătăi în uşă, un scârţit şi ne-am trezit nas în nas cu camerista, care aducea lenjerie şi o sticlă cu apă... Nici nu apucase femeia să intre bine, că m-am repezit asupra ei cu reclamaţiile la adresa turcului: cine era el să-şi permită să dea buzna peste mine, vroia să mă prade, să mă omoare, ce vroia? Camerista m-a ascultat cu răbdare şi, după ce mi-am vărsat năduful, mi-a zis, compătimitor: “Bine doamnă, mă uit la dumneata şi nu-mi vine a crede ce-mi spui acolo... Se vede că ai o vârstă şi nu ştii ce faci... Nu vezi că eşti în camera dumnealui? Camera dumitale e mai încolo cu o uşă, la numărul 13 (evident, n.a.). Aici e numărul 11, e camera dânsului, care este un sportiv onorabil şi pe care dumneata l-ai făcut în fel şi chip!” Am ieşit ruşinată din camera omului, căruia îi făcusem probabil impresia că umblam după aventuri, nu înainte de a-i transmite scuzele de rigoare şi de a-i mulţumi cameristei pentru înţelegere şi discreţia de care aveam mare, mare nevoie, pentru că nu vroiam să afle nimeni despre mica mea încurcătură.

Părăseam Karaganda şi ne întorceam la Taşkent, în Uzbechistan, de unde urma să plecăm spre ţară. Drumul spre Uzbechistan – îngrozitor de plictisitor, de o parte şi de alta a drumului întinderi imense şi sterpe, fără pic de vegetaţie şi viaţă. La un moment dat şoferul a oprit autocarul, ne-am coborât cu toţii şi am văzut la o casă, pe un dâmb, o mulţime de bărbaţi care alergau agitaţi în toate direcţiile. “E o înmormântare!” ne-a explicat şoferul, care era de prin partea locului. “După obicei, femeile pleacă pentru trei zile de acasă, nu au voie să participe la înmormântări; bărbaţii se ocupă de tot ceremonialul.”

Aveam să aflăm că bărbaţii fac groapa şi deasupra ei construiesc un fel de gheretă ori cuşcă din scânduri, pe toată lungimea gropii. Mortul se înfăşoară într-o pânză albă, în poziţie ghemuit, cu genunchii la gură şi se aşează în groapă cu faţa spre răsărit. Cuşca se închide, mai apoi, fără pomeni, fără bocete, fără băutură, în cel mai sobru mod cu putinţă. Ritualul de îngropăciune al celui plecat gol, în poziţie ghemuită îşi găseşte explicaţia – ni s-a spus – că în acea poziţie stă şi fătul în burta mamei. Aşa vine pe lume şi tot aşa pleacă, după credinţa locului.

Ghinionul mă urmărea, se vede, peste tot, pentru că, împinsă de curiozitate, m-am dus la casa mortului să le cer acelor bărbaţi amănunte despre aceste obiceiuri stranii... Când am ajuns acolo, pe dâmb, se uitau la mine prostiţi şi se vedea pe chipurile lor că nu ştiau care să înceapă să mă înjure mai întâi. O femeie singură şi culmea! cu capul descoperit... La un moment dat, din casă ţâşnea unul mic de statură, cu ochii roşii şi tubat de furie care îi îndemna pe ceilalţi bărbaţi să mă alunge ca pe o Satană din habitatul lor curat... Se pare că pentru ei eram duhul rău!

Am făcut cale-ntoarsă către autocar, însoţită de un potop de înjurături, blesteme, imprecaţii şi implorări cu mâinile întinse spre cer. Parcă erau o haită de câini care încercau să alunge lupul de la stână... M-am urcat oarecum şifonată în autocar, unde eram privită cu ostilitate şi dezavuată de însoţitorii grupului. Nu m-am supărat; cu toţii aveam dreptatea noastră... Atmosfera se liniştea, treptat, eu rămăsesem aceeaşi visătoare şi optimistă şi, în acelaşi timp eram mulţumită că adunasem în bagajul meu un ritual de înmormântare dintr-un colţ al Asiei Centrale...

Altă oră de mers, altă oprire, de data asta lângă o pădurice rară, un fel de crâng sărăcuţ în vegetaţie, care era străbătut de o potecă largă şi bătătorită. “Vedeţi poteca asta?” ne-a întrebat ghidul, “Pe aici şi-a condus Timur Lenk ostaşii într-o bătălie în care, din imprudenţă, şă-a omorât propriul fiu... Şi tot acesta este vechiul Drum al Mătăsii pe care treceau caravanele de cămile cu marfă din China către continentul european...”

Era să comit o gafă şi de data asta. Vroiam să iau ca amintire nişte crenguţe dintr-un copac, însă am fost oprită imediat, pentru că în acel spaţiu lipsit de apă ar fi fost un sacrilegiu să rupi chiar şi o frunză...

Puţin înainte de destinaţie, şoferul a oprit să ne arate un fel de aşezare omenească, cu un fel de corturi, toate cam de aceeaşi dimensiune... “Vai de mine,” am exclamat, “oamenii trăiesc aici în corturi, nu au case?” “Nu sunt corturi, doamnă,” am fost lămurită cu bunăvoinţă, “se numesc iurte şi sunt case construite din pâslă, specifice regiunii!” M-am ruşinat de neştiinţa mea...

Intrasem în aşezare şi poposeam la şeful satului (nu al statului). În iurtă nu exista mobilier, cu excepţia a două lădiţe şi a unui scaun. O lădiţă cu zestrea copilului dacă se naşte fată – pieptene, oglindă, bijuterii, parfumele – şi una cu zestrea copilului dacă se naşte băiat – pistol, sabie, alte diverse arme, foarfeci, cleşti, ciocan. Scaunul era rezervat numai pentru persoane distinse, de rang, cu personalitate. Ne-am aşezat cu toţii pe jos pentru a servi ceaiul, în nişte ceşcuţe mici, iar la sfârşit gazda trebuia să aleagă persoana care avea onoarea să se aşeze pe scaun. Vă jur că este absolut adevărat, am fost desemnată să stau 10-20 de minute pe scaun, ca semn de apreciere pentru grupul nostru... La plecare, primeam din partea gazdelor şi trei ceşcuţe cu farfurioare pentru ceai, simţind că gestul de apreciere al gazdelor a fost de natură să şteargă toate stângăciile mele de pe tot parcursul călătoriei. Toleranţa faţă de tot ceea ce era negativ m-a făcut să fiu agreată...

Să nu uitaţi că toate călătoriile sunt lungi şi anevoioase, numai amintirea lor devine plăcută şi de neuitat. Să nu uitaţi nici deviza mea, sub semnul căreia stau toate nuvelele mele: Omul e o taină/Viaţa e un vis/Numai sufletelor calde/Cerul e deschis...

Examenul de maturitate

Pe măsură ce anii trec, puţini îşi mai aduc aminte de frisoanele examenului de maturitate. În vremea mea nu existau familiarisme, relaţia dintre elev şi profesor era ca cea dintre un soldat şi comandantul de companie. Nici măcar nu auzisem de termeni ca “şpagă”, “ciubuc”, “plagiat”...

Examenele se susţineau la şapte materii: română şi matematică – scris şi oral – fizică, chimie, istorie, geografie şi biologie – numai oral. Coşmarul meu era matematica, care, la momentul acela, acoperea patru ramuri: algebră, geometrie, trigonometrie şi astronomie.

Tovarăşul Păunaş – un ins mic de statură, care purta pantaloni largi spre a-şi ascunde picioarele subţiri ca fusele – era profesorul meu de matematică. Nu-i vorbă, omul compensa lipsurile fizice cu claia glorioasă de păr pe care o avea pe cap şi prin care îşi trecea, din când în când, degetele spre a o aranja. Cu un pic de talent şi bunăvoinţă ai fi putut scoate din părul lui cel puţin trei peruci, pe care să le distribui, mai apoi, profesorilor din liceul nostru văduviţi de podoaba capilară.

În ciuda aspectului său inofensiv, tovarăşul Păunaş era teroarea liceului. Mulţi îl descriau ca fiind o somitate în materie, mare matematician, respectat de colegii săi de breaslă. Pentru mine, însă, Păunaş era cel care, deîndată ce uşa clasei se deschidea, se uita direct la mine – stăteam în prima bancă – şi începea să recite, cu voce moale, de animal strangulat: Sinus, Cosinus, Tangentă, Cotangentă! Răspundeam, la rându-mi, sacadat şi mecanic, era evident că habar nu aveam despre ce vorbesc şi verdictul era de fiecare dată acelaşi: Nota 4, stai jos! Mă aşezam şi, în mintea mea, îl înjuram din tot sufletul, cu sinusul lui cu tot...

De frica lui ajunsesem să repet formulele chiar şi când mergeam pe stradă şi mă rugam fierbinte ca nu cumva să nimerească tovarăşul Păunaş în comisia de la maturitate. Şi rugăminţile mi-au fost ascultate, pentru că în comisie fusese numit tovarăşa Andra, o profesoarăr trecută de 56 de ani – vârstă care nouă, în perioada adolescenţei, ne părea îngrozitor de avansată – dar care nu zâmbea acru şi purta, mai tot timpul, o bluză decolorată. Deşi nu vedeam la momentul acela semnificaţia unor termeni ca sinus, cosinus, tangentă ori cotangentă, s-au dovedit a fi utili pentru că tovarăşa Andra ne-a pus acest gen de întrebări în timpul examenului de maturitate.

Poate cea mai frumoasă materie – pentru mine – din toate ramurile matematicii a fost astronomia. Compensa, într-un fel, toate emoţiile şi transpiraţiile unei zile de şcoală. Profesor ne era tovarăşul Vişinel, vel mai frumos bărbat pe care am avut ocazia să-l cunosc în perioada liceului. Eram atât de îndrăgostită de domnul profesor şi de materia pe care o preda încât visam, pur şi simplu, manualul. Şi acum îmi amintesc o oră susţinută undeva, la marginea oraşului. Ne-am oprit într-o poieniţă cu iarbă mătăsoasă şi cu pomi bogaţi şi am fost invitaţi să ne tolănim pe iarbă şi să ne uităm la cerul senin, pe care tocmai ce răsăreau stelele. Ţin minte numai că în timp ce colegii mei scrutau cerul, eu aveam ochi numai pentru tovarăşul profesor, îi savuram cuvintele şi îi admiram părul castaniu şi ondulat...

Tovarăşa Andra fusese numită în comisia de examinare de la maturitate. Preşedinte de comisie era tovarăşul profesor Buhuşi, decan la catedra de matematică din cadrul Politehnicii Bucureşti. Am dat-o-n bară la primele trei ramuri matematice dar m-am consolat cu gândul că o să compensez la Astronomie, unde mă consideram AS!

Faţă în faţă cu tovarăşa Andra, citesc întrebarea de pe biletul de examen... Planeta Saturn scria acolo şi instinctiv am început să mă învârt, simulând rotaţia planetei. M-am oprit atunci când am văzut privirea lui tăioasă şi bluza decolorată, mai şifonată ca de obicei. Nodul pe care-l aveam în gât crescuse la dimensiunile unei găluşte şi ceva se stingea în mine... Aveam un inel pe deget şi am început să-l răsucesc, mecanic, în demersul meu de a-i arăta tovarăşului profesor că ştiu despre Saturn... Şi-a dat seama că sunt emoţionată dincolo de cuvinte, m-a poftit afară şi m-a trimis direct la infirmierie, pentru un calmant.

Un cinci tras de păr, atât am reuşit să scot la astronomie atunci când m-am întors... Nu mi-a fost ruşine de atât de notă, cât de tovarăşul Vişinel... Mai aveam o speranţă, însă, examenul la matematică era încă în curs şi, cu coada ochiului, urmăream şi înregistram ceea ce scria colegul meu de pe rândul vecin. Am reuşit să iau un alt cinci preţios, bazându-mă pe formulele pe care le fotografiasem din foaia vecinului.

Îmi plăcuseră limba şi literatura română dintotdeauna, îl avusesem profesor pe tovarăşul Gibuţă, un domn înalt, cam vreo 2 metri avea, cu o chelie pronunţată şi niciodată despărţit de o carte, un ziar sau o revistă. Citea permanent, fie că se afla în tramvai, în autobuz, la masă – între două feluri – la rând, la magazin, sau pur şi simplu în pauzele dintre ore. Nu avea obiceiul să laude pe cineva făţiş, dar probabil mă descurcam binişor la ora dânsului, din moment ce primeam numai note de 8 sau 9. La examenul de maturitate l-am dezamăgit şi pe dânsul, în ciuda celor vreo zece fiţuici la care muncisem. Memorasem, categoric, scriitori şi poeţi ai căror operă ar fi trebuit să figureze pe biletele de examen. Eram, deci, în faţa comisiei de examinare, tovarăşa Andra nu se dezlipise de pe scaun; am citit întrebarea de pe bilet, nu înţelegeam nimic, totul se amestecase în mintea mea, mă auzeam şi nici măcar eu însămi nu pricepeam ce vorbesc. Îi dam înainte cu Eminescu şi Veronica Micle – deşi biletul nu avea nici o legătură cu ei – tovarăşul Ghibuţă se uita la mine absolut siderat de logoreea mea, complet în afara subiectului...

Cert este că prezenţa tovarăşei Andra mă dăduse peste cap, uitasem că, practic, susţineam un examen la limba română, în cap îmi defilau sinuşi şi cosinuşi... Materialul conspectat era bine ascuns sub bluza mea groasă şi lungă, în aşa fel încât, aşteptând, pe hol, oarecum dezamăgită rezultatul, nu am avut nici o reacţie atunci când tovarăşul Ghibuţă s-a apropiat de mine...

 “Ce faceţi?” m-a întrebat el cu voce blândă. “Sunt atât de emoţionată, tovarăşe profesor,” am răspuns eu, “dar măcar ştiu că m-am pregătit temeinic...” “Se vede, se vede,” a zâmbit el ironic, măsurându-mă din cap până în picioare, “într-adevăr v-aţi pregătit temeinic...” Realizam, instantaneu, că haina îmi era descheiată mai mult decât aş fi vrut şi că fiţuicile pe care le pregătisem erau acum la vedere... Sfântă Fecioară, fă să se deschidă pământul şi să mă înghită, poate că aşa o să reuşesc să-mi spăl ruşinea...

Mai aveam cinci examene de susţinut: fizică, chimie, biologie, geografie şi istorie. Mai ţin minte numai că la fizică şi chimie – materii din care nu pricepusem mai nimic – am asudat din greu, mai ales că tabelul lui Mendeleev a constituit şi constituie pentru mine o mare enigmă, nici până acum nu am înţeles la ce sau cui ar putea fi de folos în viaţa de zi cu zi, cu excepţia celor care lucrează în domeniu, fireşte... Am obţinut note de trecere, pe merit, la ambele materii, nu eram eu tobă de carte, dar parcursesem manualele din scoarţă în scoarţă. La vremea aceea nimeni nu-ţi dădea notă de trecere pe bani sau pe ochi frumoşi...

Eram cu moralul la pământ, nimic nu-mi mergea cum trebuie, mă agăţasem de nota 5 ca de un colac de salvare, când, la un moment dat, o veste bună: se lua în calcul şi nota de la examenul de limbă rusă, de sfârşit de an. Vorbeam binişor ruseşte, la materia respectivă eram privită în clasă precum chiorul în ţara orbilor... Colegii mei nu pricepeau o iotă din limba rusă.

Tovarăşul Michevici – profesorul nostru de limbă rusă – era poate unul dintre cei mai erudiţi dascăli din liceu. Simpatic, jovial şi cu maniere alese, tovarăşul Michevici îşi făcuse studiile la Moscova şi Petersburg, era doctor în istorie şi filozofie, conjuctural profesor de limbă rusă şi ştia foarte bine că pentru români – popor de esenţă latină – limba rusă era o limbă foarte greu de înţeles. Vorbea româneşte inteligibil, cu un accent simpatic care ne plăcea tuturora. “Tovarăşe profesor,” îl întrebam, “de ce e limba rusă aşa de grea?” “Draguţa,” răspundea dânsul, “la voi trebuie aceasta că este limba celor patru dascăli cu lumina de la Răsărit... La voi înţelegeţi foarte bine ce spuneam eu...”

Aveam să învăţ foarte multe de la dânsul, lucruri care nu aveau nici o legătură cu materia pe care o preda: obiceiuri şi datini de pe continentul african ori cel asiatic, artă culinară, muzică şi literatură... Odată, la dirigenţie, ne-a expus tot libretul operei Carmen, de Bizet, altădată ne-a învăţat cum se pun strugurii la murat. De la dânsul am învăţat cum se face dulceaţa de harbuz, cu pepene verde şi smochine şi tot dânsul ne-a deschis apetitul pentru cultura rusă, începând cu violonistul David Oistrakh şi terminând cu poeţii, scriitorii, compozitorii şi pictorii ruşi care şi-au lăsat amprenta în cultura mondială.

Ora dânsului se rezuma la conjugarea unor verbe (a pleca, a mânca) după care tot restul orei devenea o călătorie fascinantă prin artă, istorie ori geografie...

Limba rusă, însă, refuza să se lipească de colegii mei, care, înainte de teză, m-au văzut ca pe o salvatoare: “Ascultă, colega,” m-au abordat ei, “tu eşti născută aproape de malul Nistrului, vorbeşti bine ruseşte, aşa că atunci când vom da teza ai grijă să ne trimţi fiţuici cu subiectele rezolvate. Dacă nu ne ajuţi, nu vei mai avea trai cu noi de acum încolo!”

M-am conformat şi, în ziua tezei, plasam cu frenezie fiţuici în stânga şi în dreapta, în timp ce tovarăşul profesor se făcea că nu vede ce se întâmplă în clasă. “Mai aveţi 5 minute şi puneţi creioanele jos!” am auzit, ca prin vis, vocea tovarăşului Michevici şi atunci am realizat că, în efortul meu de a-mi ajuta colegii, uitasem complet de propria-mi lucrare, şi dă-i, şi dă-i pe ultima sută de metri, cu fraze incomplete şi cu răspunsuri la numai trei din cele şase întrebări.

Când s-au afişat rezultatele, stupoare absolută! Figuram la coada listei, cu nota -5... Nu m-am supărat, pe de-o parte fiindcă era notă de trecere, eram bucuroasă că mi-am ajutat colegii şi, pe de altă parte, ştiam că nota respectivă nu era în nici un fel relevantă pentru drumul meu în viaţă.

Examenele se terminaseră şi aşteptam cu febrilitate rezultatele. Colegii mei, Costică şi Irinuca, plănuiseră deja banchetul, eu eram însă dezamăgită de mine... Tocmai eu, tocilara, sârguincioasa, conştiincioasa, să mă prezint atât de lamentabil la examenul de maturitate?

În curtea liceului, un grup de colegi dădea nas în nas cu tovarăşul Michevici şi unul dintre ei, mai îndrăzneţ, l-a invitat la un pahar... “Examenele s-au dat, tovarăşe profesor, nu-i nimic în neregulă, numai să ne spuneţi ce băutură preferaţi!” “Eu mergeam cu mare plăcere de la mine, băiţele,” a răspuns el cu acel accent pe care-l iubeam cu toţii, “şi să ştiţi că eu beam orice fel de băutură, numai gazu’ nu!” “Dacă vrei, vino şi tu cu noi!” mi s-a adresat unul din grup şi am acceptat cu plăcere.

Tovarăşul Michevici ştia precis cum să bea de aşa natură încât să nu se îmbete... “Bere cu ţuică, puţină sare şi bicarbonat” a râs el, “şi apoi poţi să înghiţi cu vadra... Sau coniac, ori whiskey cu gheaţă şi lămâie şi bei trei seri la rând fără să te doară capul...” Şi după ce limbile începeau să se dezlege, tovarăşul profesor a deschis cutiuţa dânsului cu poveşti. Ne-a spus despre Londra, Praga şi Paris, ne-a încântat cu cuceririle lui în rândul prinţeselor de la Curtea Imperială şi ne-a istorisit cum s-a întâlnit cu Oliver Hardy şi Stan Laurel (pe care noi îi ştim ca Stan şi Bran) în periplul lui prin America. Undeva, în decursul serii, a strecurat şi o întâmplare anecdotică despre Marie şi Pierre Curie... După 11 sticle de bere, băute după propria formulă (cu ţuică, sare şi bicarbonat, adică), tovarăşul profesor arăta de zece ori mai proaspăt şi mai revigorat decât noi toţi la un loc...

A doua zi alergam disperată către liceu. Se afişaseră rezultatele examenului de maturitate. Ţin minte că m-am împiedicat de toate pietrele posibile şi că, în gând, recitam Tatăl Nostru. Am ajuns, gâfâind, în faţa tabloului cu rezultate, şi acolo, scris citeţ, era numele meul, cu nota 6 în dreptul lui, chiar deasupra liniei groase, negre, ce delimita absolvenţii de ceilalţi. Sub linie erau nouă dintre colegii mei, tocmai cei care se lăudaseră că au făcut bine. “Să nu zici hop până nu sari gardul”, aşa sună un proverb românesc.

M-am asigurat încă o dată că eram absolventă şi, nefiind convinsă ce reacţie ar fi trebuit să am (să pup afişierul? să cânt? să sar în sus de bucurie?), m-am îndreptat către prima biserică ce mi-a ieşit în cale şi am aprins o lumânare la icoana Sfintei Fecioare, mulţumind pentru această zi, cu noi speranţe şi drumuri...

Poate cel mai mult s-a bucurat de reuşita mea nea Borcan, portarul liceului, un ţigan cu suflet de aur, mare iubitor de copii, care devenise, în timp, confidentul meu. Îi povesteam vrute şi nevrute, despre gafele, reuşitele şi speranţele mele, omul mă asculta cu răbdare şi chiar în momentul acesta am convingerea că mă înţelegea, în toate frustrările şi bucuriile mele. De fapt, nea Borcan, cu chipul său veşnic zâmbitor şi cu vocea lui blândă, este omul de care se leagă, în toate amintirile mele, examenul de maturitate...

La vremea aceea, cuvântul “contestaţie” nu figura în vocabularul candidaţilor la examenul de maturitate. Ştiam că rezultatul – bun sau rău – era o expresie exactă a muncii pe care o depuseserăm, pentru că după aceleaşi manuale învăţau, deopotrivă, premianţi ori repetenţi.

Ani mai târziu, m-am întâlnit cu domnul profesor Păunaş. Prima mea reacţie, atunci când am dat ochii cu dânsul, a fost să încerc să-mi amintesc ce înseamnă ecuaţie de gradul al doilea ori logaritm... “ “Ce mai faceţi, domnişoară,” mi-a zâmbit dânsul, “sau doamnă?” “Tovarăşe profesor,” am răspuns precipitată, “nici nu ştiu cum să vă mulţumesc, am învăţat de la dumneavoastră atât de multe...” “Ei,” a răspuns dânsul, oarecum trist, “aşa e şcoala, cum-necum trebuie să ştim din toate câte ceva...” Mi-a zâmbit din nou, şi-a îndreptat claia de păr cu degetele şi s-a îndreptat către liceu, unde îl aştepta o altă generaţie cu frică de sinus şi cosinus...

Nu cred că este posibil să-ţi începi viaţa fără ajutorul unor dascăli magistrali. Domnul profesor Gibuţă, doamna profesoară Andra, domnul profesor Păunaş, cu toţii sunt nişte pietre de hotar în existenţa mea şi a multora, fără de care nu am fi devenit oamenii care suntem astăzi. Am înţeles, cu timpul, cât de important este tabelul lui Mendeleev, cine a fost şi ce a însemnat Marie Curie în ştiinţa mondială şi că este foarte important să ştii să discerni Carul Mare ori Carul Mic pe bolta înstelată, ori şi mai bine, să ştii să distingi planeta Saturn!

Nu mi-am propus ca în aceste rânduri să repet ceea ce se ştie despre valoarea dascălilor noştri, a celor care trudesc întru formarea şi luminarea minţilor tinere. Vreau, totuşi, să reamintesc faptul că, în antichitate, profesorul era cinstit şi adulat precum un zeu şi că filozofia era ştiinţa tuturor ştiinţelor.

O lumânare, o floare şi un gând pios la căpătâiul tuturor oamenilor de valoare, dascăli dedicaţi, care au fost chemaţi la Domnul!

Artiştii noştri

Faima activităţii noastre artistice se răspândise în tot judeţul şi, seară de seară, căminul cultural era ticsit de tineri veniţi să guste un pahar de cultură…

Serafim Vieru era motorul acestei efervescenţe culturale şi cu siguranţă era cel mai în măsură să ocupe acest rol: în timpul milităriei făcuse parte din trupa de teatru a batalionului unde, ca amator, fusese instruit de mari actori şi se lăuda că a jucat pe scenă alături de Miluţă Gheorghiu, de la Teatrul Naţional din Iaşi. Serafim era tobă de carte şi o sursă inepuizabilă de bancuri, glume, anecdote, şotii şi poveşti din viaţa sa cazonă, pe care nu ne mai săturam ascultându-le. Nu avea decât patru clase primare, dar citise cam tot ceea ce se găsea la biblioteca căminului cultural. “Eminescu? Caragiale? Coşbuc? Goga? Îi am pe toţi la degetul mic…” râdea el.

Eram împărţiţi pe grupe, în funcţie de aptitudini şi talent: Pechea Sunevici era solistul nostru (care Caruso?), eu îi întreceam pe toţi la recitat, iar de teatru se ocupa Serafim, care stârnea, de fiecare dată, ropote de aplauze. În nici o jumătate de an puneam în scenă Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea şi Logodna de pomină, pentru ca, ceva luni mai târziu, să ne îmbogăţim repertoriul cu Vlaicu-Vodă.

În Logodna de pomină a lui Alecsandri, personajul principal era Vasilică al Frăsinii din capătul iazului, un băiat oleacă mai greoi la minte (aşa ziceau oamenii) şi puţin bâlbâit, cu o figură care stârnea hohote de râs la simpla lui apariţie pe scenă… O singură replică avea, pe tot parcursul scenetei: “Păi, dacă aşa zice mama…” “Tu o iubeşti pe logodnică?” “Mama zice că da!” “Dar ea te iubeşte?” “Mama zice că da…” Mama lui Vasilică era o femeie energică, precupeaţă respectată în tagma negustorească, care ar fi făcut orice să-şi vadă băiatul însurat….

Punctul meu forte erau poeziile, iar pe scenă eram în elementul meu. Nu-mi plăceau de nici un fel treburile gospodăreşti şi-mi găseam refugiul şi liniştea interioară la biblioteca de la căminul cultural… Eram atât de îndrăgostită de poezie încât mă desprindeam, uneori, de realitate… Vecina lui Serghei îi spusese o dată mamei că mă surprinsese recitând o poezie despre ţară şi rege cu privirea pierdută undeva, către copacii din grădină…

Micul nostru colectiv artistic se îmbogăţea de la o lună la alta, mai întâi cu Dumitru şi vioara lui, apoi cu Simion, cu baianul (acordeonul). Cu mic, cu mare, satul aştepta cu sufletul la gură duminicile şi sărbătorile pentru a veni la cămin să vadă spectacolele puse în scenă de Serafim.

Eu eram cea care deschidea spectacolul, cu o poezie despre ţară, neam, rege şi Dumnezeu. Urma Pechea Sunevici, cu vocea lui de bariton, cu care putea rivaliza cu orice solist de la operă, iar apoi continuam cu sceneta ori piesa pe care o aveam în program. Protagoniştii – fii satului – se întreceau care mai de care să-şi arate talentul actoricesc.

            Încet-încet faima teatrului nostru (aşa îi spuneam) se răspândise în toate colţurile judeţului şi chiar dincolo şi, într-o zi, la repetiţie, după ce-şi dresese vocea ca pentru un anunţ important, Serafim ne anunţa că duminica ce urma eram invitaţi să susţinem un spectacol la Cusmirca! “Aveţi tot timpul să vă pregătiţi,” ne-a liniştit Serafim, “am anunţat şi grupul vocal de fete să pregătească un program de arii şi de romanţe ce n-au auzit la Cusmirca în viaţa lor… O să mergem cu două căruţe: cu Osia şi cu moş Igor.”

            Ajungeam la Cusmirca în ziua stabilită pentru spectacol, dar, spre marea noastră dezamăgire, nimeni nu părea să ştie absolut nimic despre vreo reprezentaţie a vreunui teatru. Ne-am retras, deci, în curtea şcolii de acolo, am deshămat caii şi i-am slobozit să pască pe marginea drumului, iar noi ne-am întins pe iarbă, la umbra unor brazi. Şi cum nimeni nu părea să fie interesat de străinii care se refugiaseră în curtea şcolii, am început să facem haz de necaz…

            Ne epuizaserăm tot repertoriul de glume şi bancuri, când foamea ne ajungea din urmă. În definitiv, plecasem cu gândul că măcar o masă vom primi la Cusmirca, aşa că nimeni nu împachetase nimic de-ale gurii. Într-un târziu ne-am dus la primărie şi l-am întrebat pe paznicul de acolo dacă ştie ceva. “Azi e duminică,” ne-a zis omul după câteva momente de profundă reflecţie, “tot creştinul se roagă şi se odihneşte… Poate domn’ învăţător Iordache să vă fi poftit la noi... Da’ dumnealui e plecat din sat, la nişte cursuri, o fi uitat…” Şi cum ne uitam toţi la el, stupefiaţi, s-a scărpinat după ureche şi a continuat: “Eu zic să plecaţi de aici cât mai e lumină, nu de alta, da’ sunt nişte crânguri şi zăvoaie ceva de groază pe aici şi s-ar putea să vă treziţi faţă-n faţă cu ditamai lupu’…”

            Şi, exact în momentul în care paznicul ne sfătuia să plecăm cât mai degrabă, aveam să observ pe drum o femeie care aducea, probabil, cele două capre de la păscut. Nu mi-a atras atenţia apariţia ei în sine, cât traista, aparent încărcată cu ceva, pe care o ducea pe umăr… “Vai, ce căpriţe frumoase aveţi,” am început eu, mieros, “dar în traistă ce duceţi aşa greu?” “Nişte mere pădureţe,” mi-a răspuns femeia, “le-am cules din merii ăia de lângă baltă… Nu doriţi şi dumneavoastră? Sunt un pic acrişoare, dar tare gustoase, bată-le-ar pârdalnicu’!” Şi, fără să-mi aştepte răspunsul, a continuat: “Invitaţi-i şi pe colegii dumneavoastră să guste, dacă le-o place!”

            În viaţa mea nu mi s-au părut nişte mere mai dulci şi mai bune, atât de hămesiţi eram… “Ce zici, Serafime, de norocul ăsta cu merele pădureţe?” am întrebat, cu gura strepezită, dar cu burta pusă, oarecum, la cale. “Rezolvam cu brade…” a răspuns el, prompt. “Adică ce vrei să zici?” “Vreau să zic că ne urcam în brazi şi mâncam brade (conuri de brad, n.a.). Ce vreţi? Asta-i viaţa de artist, noaptea vesel, ziua trist! Nu se ştie care dintre voi va apare, mai târziu, pe scena unui mare teatru…”  

           

            Ştia el Serafim ce ştia; mari nume ale scenei româneşti au plecat din trupe prăfuite, de provincie: Colea Răutu, Dumitru Furdui, etc.  Cât despre noi, ce să zic? Eşecurile, din care Cusmirca nu avea să fie ultimul, ne-au învăţat multe…

*

*          *

            Trecusem peste capitolul Cusmirca şi, într-o bună dimineaţă, mă trezesc cu Serafim la poartă.

            “Ascultă, copilă,” zice, “m-a trimis domnul învăţător Vâlcu să-ţi spun că duminică vei participa la concursul de poezie pe judeţ… Aşa că la ora zece să fii prezentă la Grădina de Vară, unde a fost instalată scena! Te va duce tot Osia, cu căruţa lui…”

            Cu lecţia învăţată din episodul Cusmirca, am rugat-o pe mama să-mi dea câteva ouă şi o bucată de pâine, ca să nu mă trezesc iar umblând cu maţele ghiorăind de foame. “Ia călcâiul ăsta de pâine,” mi-a zis mama, “ouă mănâncă numai copilul care face ceva în gospodăria asta; tu nu aduci nici măcar o găleată cu apă! Să vă dea de mâncare ăia de pe la căminele unde învăţaţi scamatorii, poezele, ghicitori şi cum să faceţi lumea să râdă! Pe pâine se unge unt şi se pune brânză, dar de ce-ţi spun eu ţie asta? Te-ai dus vreodată cu vaca la păscut? Să-ţi ungi pâine cu snoave de la ăla cu nasu’ mare, Tănase îi zice, parcă…”

            Binecuvântată zdravăn de mama şi cu ajutorul lui Osia, ajungeam la Grădina de Vară, acolo unde se ţinea concursul. Erau elevi de la toate şcolile din judeţ, însoţiţi care de profesori, care de învăţători, care de părinţi. Eu eram absolut singură şi, oarecum dezorientată, am încercat să mă amestec în grupurile lor. Nu înţelegeam absolut nimic din discuţiile lor, cu atât mai puţin din afişele puse la tot locul. Erau elevi care repetau de zor poeziile, undeva în spate, eu eram absolut singură, fără un suflet care să mă susţină ori un profesor care să mă pregătească.

            Pe măsură ce înregistram mulţimea aflată acolo, am realizat că, literalmente, eram ca orbu-n oaste şi că ori conducerea şcolii avea o nemărginită încredere în mine, ori fusesem trimisă aici pentru a face simplu act de prezenţă, de aşa natură încât să se dovedească că şcoala mea respecta întocmai ordinul Ministerului…

            În fine, am urcat pe scăriţa îngustă din spatele scenei şi m-am trezit în culise, acolo unde elevii aşteptau să fie chemaţi la scenă de prezentatorul concursului. De după cortina groasă am urmărit câţiva concurenţi: unii se bâlbâiau îngrozitor, alţii uitau textul şi aruncau priviri disperate împrejur. Sala aplauda anemic, practic îmi puteam da seama care sunt rudele ori susţinătorii concurentului respectiv, pentru că numai ei aplaudau…

            Absolut confuză în tot acel du-te-vino, am uitat că fiecare elev era chemat pe scenă de prezentator în ordinea de concurs, aşa că încercam să intru la nimereală pe scenă, de îndată ce concurentul respectiv îşi terminase prestaţia. La un moment dat m-am trezit luată de guleraş de prezentator: “Măi fetiţo, nu mai încurca participanţii, pleacă şi nu mă mai supăra!”

            Am izbucnit în plâns şi, printre sughiţuri, am spus că vreau să spun şi eu o poezie… În timp ce omul mă împingea discret spre ieşire, cineva din culise îi făcea semne disperate. Aveam să aflu mai târziu că omul care făcea semne era de la Inspectoratul Şcolar şi că avea ceva important a-i comunica prezentatorului…

            Prezentatorul mi-a dat drumul şi s-a dus către culise, unde fusese chemat… Scena era goală şi nu am ezitat nici o clipă: ţâşti, într-o secundă eram faţă în faţă cu asistenţa. De undeva, din spate, domnul învăţător Vâlcu urmărea atent concursul.

            Şi m-am pornit! Era o poezie patriotică pe care o iubeam la nebunie şi pe care am recitat-o de parcă acele versuri erau parte din fibra mea interioară… Publicul se ridicase în picioare, mă dezlănţuisem, nici nu mai conta că uitasem strofele de încheiere, am improvizat apoteotic, ceva cu “Rege, tu iubit părinte…” şi dă-i cu regele, cu tricolorul, cu ţara şi, lovitura de graţie, fraza de încheiere, “Ţară, tu vei fi apărată de iubita ta armată!”, care-mi păruse la momentul respectiv o rimă perfectă…

            Am coborât de pe scenă într-un vacarm asurzitor de aplauze şi urale, în faţa unui juriu absolut perplex, m-am strecurat prin mulţime, m-am suit în căruţa lui Osia şi am plecat către casă răcorită, cu simţul datoriei împlinite.

            “Cine-i eleva? De unde e? De la ce şcoală?” circulau întrebările fără răspuns în Grădina de Vară… “Este de la noi de la şcoală,” a potolit domnul Vâlcu tumultul juriului, “este premiantă, a citit pe Goga, pe Alecsandri, pe Coşbuc şi mare parte din Eminescu…” “Impresionant, bravo, se vede că este foarte talentată! Chemaţi-o pe scenă, să-şi primească premiul I. o servietă de piele şi diploma!” “Nu se poate,” a spus domnul Vâlcu, “a plecat acasă!”

            Câtăva vreme mai târziu, treceam prin faţa cancelariei şi am auzit o voce: “Vino şi ia-ţi servieta, vezi că ai şi diploma în ea. Păcat că nu a luat premiu fetiţa directorului…”

            Cu tot triumful meu, m-a marcat această întâmplare. Copiii sunt foarte sensibili şi este un păcat de moarte să le striveşti sufletul….