Mă hotărâsem ca vacanţa de vară să mi-o petrec în
casa veche, părintească, de la ţară. Vestea le-a bucurat nespus pe rudele mele,
mai cu seamă pe Daria, cuscra mea, care a ştiut dintotdeauna cum să ne apropie
şi să ne facă surprize...
Fusese o lună a lui Cuptor în toată puterea
cuvântului în acea vară, cu oameni, animale şi păsări deopotrivă fugind din
calea arşiţei, la adăpost, în locuri umbroase. Mi-am organizat şederea în
camerele aproape goale şi răcoroase ale casei părinteşti, bucurându-mă de
parfumul copilăriei mele şi de atmosfera rustică.
Într-o dimineaţă, aveam să mă trezesc cu Daria,
însoţită de un oaspete mai puţin obişnuit: Maruşca, o purcică de vreo 60-70 de
kilograme. Daria mi-o adusese pe Maruşca să-mi ţină de urât pe timpul vacanţei
şi, în scurt timp, purcica se simţea ca acasă în coteţul ei încăpător şi în
ocolul mare, numai bun pentru joacă şi tolăneală.
Maruşca suferea de reumatism la picioarele din
faţă, şchiopăta, dar de fiecare dată când vedea găleata plină cu mâncare parcă
uita de orice fel de durere şi nu se oprea până nu termina tot, grohăind
mulţumită. Ne-am împrietenit repede şi, în câteva zile, reuşeam să stabilim
câteva norme elementare de convieţuire: să ne repectăm orele de masă şi de somn
şi, mai mult decât orice, să nu mai trezească vecinii la orele 5 ale dimineţii
cu guiţăturile ei piţigăiate...
Spre marea mea uimire, dresajul Maruşcăi a
prins foarte repede, în ciuda originii ei porceşti... Dimineaţa, atunci când
începea să guiţe după mâncare, îi spuneam pe un ton calm, dar ferm: “Maruşca,
te rog să aştepţi să îmi beau cafeaua şi apoi o să-ţi primeşti şi mâncarea!” Nu
ştiu exact ce înţelegea, cert este că nu mai scotea nici un sunet. Se culca pe
burtă şi o scărpinam pe spate, între urechi şi sub bărbie, unde ştiam că-i
place şi o simţeam extrem de mulţumită şi fericită.
Soare, linişte, iarbă, flori şi rândunele care ne
vizitau zilnic la orele după-amiezii, umplând sârmele din curte şi ciripind
gălăgios, astea erau condiţiile în care am înţeles să-mi petrec vacanţa. La
vreo 4-5 zile după ce Maruşca îmi devenise oficial chiriaşă, hop! mă trezesc cu
alt chiriaş... “Ce aveţi, măi băiete în sacul ăla?” “Ce să avem, nănaşă,” mi-a
răspuns copilul, “iacă, cuscra Daria vi l-a trimis pe Gandhi, să vă ţină şi el
de urât! A zis să-i daţi drumu’ în gârliciu’ beciului, că se sufocă pe
căldura asta!” “Ce vorbiţi, măi,” am zis, “ăsta e iepuroiul Urechilă Chiţ-Chiţ,
îl ştiu de acum doi ani când... Fetiţele s-au jucat toată vara cu el, l-au
botezat şi i-au pus şi numele pe care l-am pomenit; când au plecat, au rugat-o
pe bunica lor să nu-l taie niciodată! Văd că acum mi l-aţi adus mie plocon; a
crescut şi s-a îngrăşat ca un purcel...”Nu vă supăraţi, nănaşă,” a ridicat din
umeri unul dintre băieţi, “de abia mai aveţi pe cineva să vă ţină de urât aici,
în sat. Aveţi destulă mâncare şi cereale de la moară ca să-l hrăniţi fără bătăi
de cap, lăsaţi-l să trăiască şi el bine pe lângă dumneavoastră!” Aşa că
Urechilă Chiţ-Chiţ a rămas stăpân în beciul vechi, lăfăindu-se în noul lui
domiciliu ca un adevărat şef!
Surprizele Dariei nu se terminaseră; vineri se
întorcea de la bazar cu o căpriţă roşcată de funie. Am legat-o la umbra unui
nuc, în grădină şi am botezat-o pe loc “Mândruţa”. În fiecare dimineaţă, vecina
noastră, Frăsâna, o mulgea pe Mândruţa şi împărţea laptele în două părţi:
jumătate pentru căţeii lui Alba şi jumătate pentru Petrică, băiatul ei, care
era tare bolnav...
“Capra am cumpărat-o de mila unui om sărac, în
mare trebuinţă de bani...” mi-a zis Daria. “Am ajutat şi omul, hrănim şi
ţâncuşorii lui Alba, avem lapte şi pentru Petrică iar tu, cuscră, ai o nouă
companie...”
Am uitat să o pomenesc aici pe Alba, o căţeluşă a
cărei loialitate şi dragoste nu am s-o uit toată viaţa şi ale cărei manifestări
şi comportament ar putea constitui oricând o lecţie chiar pentru noi,
oamenii...
În grădină, Mândruţa mă aştepta să vin cu găleata
de apă şi cu o bucată de pâine şi îmi făcea o deosebită plăcere să o văd cum o
mănâncă direct din mâna mea... Îmi lingea, mai apoi, mâna în semn de
recunoştinţă şi cele câteva cuvinte şi mângâieri o făceau să zburde de bucurie
printre nucarii şi prunii din grădină...
Eram, deci, o familie de acum şi pe toţi îi tratam
în mod egal... Pe Maruşca o cunoşteau vecinii atât după guiţat, cât şi după
conversaţiile pe care le aveam cu ea, mai ales la mâncare, dimineaţa! “Când te
mai saturi, măi băiete?” îl întrebam pe Urechilă (zis şi Gandhi). “Îţi aduc în
fiecare seară snopi de iarbă şi buruian şi dimineaţă nu mai găsesc nici măcar un
fir să fi scăpat de botişorul şi dinţişorii tăi... Şi, de parcă nu ţi-ar fi
ajuns, ai ros toate lădiţele goale, scândurile din rafturi, câteva capace de la
borcanele cu magiun... Tu nu vezi că te-ai îngrăşat şi că în scurt timp nu o să
mai poţi merge?”
Preocupată de soarta familiei abia înfiripate la
mine în gospodărie, Daria a venit în vizită să vadă cum mă descurc. “Mă descurc
bine,” am zâmbit eu, “singura problemă este cu Urechilă Chiţ-Chiţ, care nu pare
a fi niciodată sătul...” “Nu-i nimic,” a zâmbit Daria la rându-i, “este
prietenul fetiţelor, mi-au pus în vedere să nu-l tai orice ar fi! Poate să
mănânce cât vrea el, slavă Domnului, avem cu ce-l îndestula!”
Un asemenea plan bine gândit – cu mica noastră
fermă de animale – numai Daria putea să-l conceapă. Totul era cât se poate de
normal şi de firesc, eram extrem de mulţumită de colaborarea cu Daria şi mă
bucuram de tihna casei şi curţii părinteşti şi de compania care mă relaxa cu
priviri blânde şi nevinovate.
Mândruţa avea toate condiţiile în grădină, cu
iarbă din belşug şi suplimentul de la moară... Parcă se afla şi ea într-o
vacanţă binemeritată! Găleţica în care o mulgea vecina se umplea, asigurând
hrana căţeluşei mele Alba, dar şi leacul pentru Petrică, vecinul.
Mă simţeam extraordinar la mica mea fermă şi
petreceam multe momente de duioşie în compania animalelor, privind şi analizând
comportamentul lor. Modul cum le vorbim, cum le mângâiem este foarte important,
parcă şi ele ne răspund cu aceeaşi sensibilitate. Alba, spre exemplu, mi-a
arătat ce înseamnă o mamă devotată: toată mâncarea o lăsa celor doi căţeluşi ai
ei, prefera să flămânzească o zi întreagă numai să-i vadă pe ei jucăuşi şi
plini de viaţă. Ce-i drept, arătau ca puii de Panda, graşi şi rotunzi ca două
mingi de fotbal...
Mica mea fermă fusese hrănită şi mă aşezasem pe
băncuţa de lemn din faţa casei, bucurându-mă de frumuseţea acelei zile de vară
şi de parfumul grădinilor din jur, când pe poartă intrau doi musafiri care
auziseră, probabil, că am spaţiu de închiriat... Doi pisoi de o frumuseţe rară,
aruncaţi de vecina Ileana, care nu prea iubea animalele şi mai cu seamă
pisicile. “Ce-i cu voi, mă-i băieţi,” am spus cu blândeţe, “de ce nu v-aţi dus
la alt vecin şi aţi venit direct aici? Nu aţi auzit că am spaţiile ocupate cu
alţi chiriaşi?”
Au înţeles, din vorbele mele calde, că sunt
bucuroasă de musafiri şi dintr-un salt s-au urcat pe bancă şi hop! drept în
braţele mele... “Măi băieţi,” am zâmbit, “la mine nu merge cu cerşetoria şi
miloaga, apucaţi-vă de treabă şi procuraţi-vă singuri hrana! Toate acareturile
din curte sunt vechi şi pline de şoareci aşa că aveţi hrană, bună şi proaspătă,
pe îndestulate!” S-au gudurat niţel, căutând un loc mai comod în braţele mele
şi, într-un târziu s-au gândit că e timpul să se familiarizeze cu noul lor habitat.
Au mirosit peste tot, au intrat în magazia în care rămăseseră nişte resturi de
cereale, iar acum mişunau şoareci de toate mărimile şi, într-un final,
mulţumiţi de cele constatate, au revenit lângă banca pe care mă odihneam,
jucându-se câteva momente cu nişte ghemotoace de hârtie şi frunze uscate.
Nemulţumiţi, parcă, de prestaţia lor, s-au decis mai apoi ca, în cinstea
stăpânului care-i primise atât de bine şi frumos, să dea un spectacol de
acrobaţie. Din câteva salturi erau într-un frasin cu ramuri multe; de acolo
direct, ca nişte păsări, pe colţul bucătăriei după care s-au cocoţat pe o
viţă-de-vie care se întinsese haotic între nişte copaci de pe lângă vechiul
beci. Toată hârjoneala asta a lor a durat câteva zeci de minute bune şi mă
gândeam, amuzată, că o aşa prestaţie magistrală nu văzusem nici la teatrul
Balşoi din Moscova...
Nici nu terminaseră pisoii bine programul şi mă
trezeam chemată de ceilalţi chiriaşi, fiecare pe limba lui... Maruşca şi
Urechilă se dovediseră a fi cei mai lacomi şi mai mâncăcioşi din toată familia,
dar îmi făcea o mare plăcere să le dau de mâncare. Din cauza beteşugului ei,
Maruşca stătea mai toată ziulica culcată şi nu o puteam scoate din ocol ca să
mai râme pe sub garduri ca ceilalţi confraţi ai săi. Totuşi, atunci când îi
duceam găleata cu mâncare, se ridica pe picioarele din spate, se sprijinea de
gard, băga botul în găleată şi nu mă lăsa să-i iau găleata din faţă până nu
sugea tot, grohăind a plăcere şi mulţumire. Şi în mod ciudat, grohăitul ei,
împreună cu zgomotele emise de ceilalţi chiriaşi, au fost de natură să-mi ofere
linişte, calm, pace şi relaxare.
Urechilă, mai ursuz de felul lui, a făcut un gest
incredibil: dolofan şi grăsuţ ca un purcel, a venit înspre mine, a ronţăit
jumătatea de măr pe care i-am întins-o, după care s-a lipit de picioarele mele,
privindu-mă în ochi fără umbră de teamă şi am fost convinsă, chiar în momentul
acela, că vroia să-mi spună ceva. Am reflectat mult asupra acelei situaţii şi
am realizat că noi, oamenii, am fost cu adevărat binecuvântaţi cu darul
vorbirii... Oare prin câte bucurii, câte dureri, câtă nedreptate, bătăi şi
persecuţii trec bietele animale fără a putea să exprime prin ce trec? Ne-am
întrebat, oare, vreodată, dacă le doare atunci când le lovim ori ce suferinţă
suportă animalele mame atunci când le luăm de lângă ele viţelul, mânzul,
purcelul ori căţelul?
Îngândurată, m-am îndreptat spre grădină, să văd
ce face Mândruţa. A sărit în sus puţin, ca o balerină şi a behăit uşor a
“Sărut-mâna!” şi “Bine ai venit!” şi, după ritualul scărpinatului între corniţe
şi sub bărbie, dincolo de mulţumirea ei şi de satisfacţia mea de a-mi fi
îndeplinit datoria de stăpân al fermei, m-a încercat un regret, pentru că
vacanţa mea se apropia de sfârşit şi în curând aveam să mă despart de aceste
minunate animale...
...Era dimineaţă, poarta scârţia şi în cadrul ei
era Daria, cu o sacoşă imensă în braţe, de a cărei povară se şi elibera,
lăsând-o pe pragul casei. “Ce faci, Daria, ce ai în sacoşă?” am întrebat-o,
nedumerită. “Napoleon,” mi-a răspuns ea, trăgându-şi sufletul, “aşa îl cheamă
pe cocoş; e porumbac, are coada lungă, roş-argintie şi o creastă precum coroana
lui Petru Cel Mare... Uite ce pinteni are, parcă-s cizme, gata să tragă o
căzăcească să-l admire toate găinile din sat...”
Priveam şi ascultam fără să înţeleg. “Cuscră, ţi-l
dăruiesc,” a continuat Daria, netulburată, “m-am rugat mult de un gospodar din
Climăuţi să mi-l vândă!” “Bine, măi Daria”, am replicat eu într-un târziu, “nu
a fost de ajuns că am deranjat de la bun început vecinii cu guiţatul Maruşei,
acum le dăm deşteptarea la bieţii oameni taman când vin trudiţi de la câmp şi
încearcă să se odihnească? O să mă alunge cu tot cu pasărea asta măiastră...”
“Nu-ţi face probleme, cuscră,” m-a liniştit ea, “până la urmă şi cocoşii lor
cântă, şi animalele lor zbiară, deh! aşa e viaţa la ţară!”
Am rămas, deci, şi cu Napoleon pe cap. Ce-i drept,
era foarte blând şi foarte bine dresat. Ciugulea boabe şi pâine direct din mână
şi, când nu aveam nimic de mâncare la mine, se mulţumea să ciugulească desenele
mici imprimate pe rochia mea. L-am pus într-o cuşcă mare, dotată cu o strachină
mare cu apă şi mult fân proaspăt, pentru culcuş şi câteva crengi dese de
frasin, ca să-i ţină umbră.
Îmi trezea toţi vecinii la viaţă, cu regularitate
de ceas, din oră în oră, bătea falnic din aripi şi când ostenea îşi dregea
vocea cu ceva boabe şi mălai de care dispunea din belşug. Am încercat odată
să-mi cer scuze faţă de un vecin pentru zgomotul făcut de mica mea familie de
animale. “Nu-i nimic, cocoană,” mi-a răspuns acela, “am aflat că plecaţi în
câteva zile şi ne-am bucurat pentru dumneavoastră că aţi avut ocazia să vă
petreceţi zilele astea în compania ăstor necuvântătoare, sincere şi drăguţe în
felul lor! Vă poftim să veniţi şi la vară, ori când veţi avea plăcerea, nu
suntem deloc supărăcioşi pe animale, doar suntem obişnuiţi cu ele de mici
copii... Un singur lucru am să vă întreb,” a zis omul, ezitând parcă, “ce
descântece le faceţi de reuşiţi să le potoliţi după ce staţi de vorbă cu ele?”
“Vorba bună, nea Melinte,” am răspuns, “vorbesc cu ele de parcă aş vorbi cu
nepoţii mei şi ele mă privesc şi înţeleg mesajul şi rugămintea mea!”
“Dacă mai veniţi la vară, nevastă-mea a promis că
o să vă aducă o raţă cu nişte bobocei galbeni, ca să vă ţină de urât...” “Vă
mulţumesc de invitaţie şi de gândurile bune şi vă las sănătoşi, cu familiile
dvs.!”
Motanul Tarzan era spaima tuturor vecinilor.
Rămăsese orfan după moartea stăpânului său, Colea şi, mare aproape cât un
câine, fioros, cu ochii roşii, trăia numai din furat. Aşa că gospodinele păzeau
cu străşnicie cămările şi bucătăriile, aveau grijă ca cloştile cu pui să fie
bine închise, pentru că orice geam sau uşă deschisă îi permitea accesul lui
Tarzan oriunde se va fi simţit miros de mâncare. Şi, din respect pentru memoria
lui Colea, oamenii refuzau să-l omoare.
Pregătirile pentru călătoria mea spre Capitală
luaseră sfârşit, în ziua următoare urma să plec. Daria, Valea şi Coliuşa îmi
pregătiseră mâncare de drum suficientă pentru două zile. Spre seară îmi aduceau
o tavă cu friptură de iepure prăjit şi bine copt în cuptor, fripturi, şniţele
şi plăcinte cu brânză. “Ascultă,” mi-a spus Daria, “vezi că am acoperit tava cu
ziare, rămâne numai să o pui în bucătărie, la răcoare şi să nu uiţi să pui
preparatele în sacoşă mâine, când pleci...” M-am conformat şi am ieşit în curte
să mă îmbăt de imaginea curţii părinteşti cu cerul ăla albastru al copilăriei
mele şi cu miile de amintiri... Începea să se întunece, cerul era limpede,
broaştele şi greierii îşi începeau concertul nocturn, stelele începeau să apară
cu miile şi, în ciuda regretelor mele, m-am hotărât să mă întorc în casă, spre
a prinde câteva ore de somn.
Lăsasem uşile de la intrare deschise, ca să intre
aer curat şi în dormitor şi, atunci când am aprins lumina, Tarzan era acolo, tava
cu bunătăţuri era răsturnată şi se vede treaba că se înfruptase serios din ea
iar bucăţile rămase erau folosite drept ghemotoace, cu care motanul se juca, de
acum, în voie. Nici nu ştiam ce să fac: să urlu, să plâng, să mor eu însămi sau
să-l omor pe el? Am început să strig la el, lovindu-l cu picioarele, dar nu se
dădea dus; se uita fix la mine, calm, nu se clintea şi atunci am pus mâna pe
el...
Am luat un baston şi l-am lovit cu sete pe
spinare... Primea loviturile cu stoicism şi nu se clintea din loc. Cu greu l-am
scos afară din casă, era bătut bine, dar sătul ca un purcel! Am adunat toate
resturile şi le-am aruncat la colţul casei, să le găsească tot el, atunci când
îi va fi foame... Nu m-am plâns la nimeni, familia mea avea să afle abia doi
ani mai târziu despre isprava lui Tarzan...
Dumnezeu nu l-a răbdat, a murit sub roţile unei
maşini tocmai când trecea drumul cu o găină furată de la Evdochia în bot....
Două zile şi o noapte a trebuit să călătoresc
flămândă, cu gândul la tava plină... Damian Stănoiu scria undeva că “Toate
călătoriile sunt grele, numai amintirea lor rămâne plăcută!” Călătoriile spre
marile muzee şi edificii de cultură ne ajută să ne îmbogăţim bagajul de
cunoştinţe. Odihna adevărată, vacanţa adevărată o vom simţi numai la ţară, în vatra
bunicilor şi străbunicilor noştri, pentru că “Pământul stăbun este o lacrimă
sfântă din Univers”.
No comments:
Post a Comment