Karaganda

       Situată undeva la capătul pământului, Karaganda era o limbă de pământ dincolo de Kazahstan, o pârloagă plină de spini şi buruieni, care avea să fie punctul de destinaţie pentru mulţi dintre prizonierii nemţi din cel de-Al Doilea Război Mondial, chiaburii basarabeni şi condamnaţii politici, deopotrivă bărbaţi şi femei. Aici fiecare deţinut avea dreptul la câte 1-2 hectare de pământ, pe care să le organizeze şi să le gestioneze în aşa fel încât în spaţiul acela să supravieţuiască şi să-şi ducă viaţa, după abilitatea şi priceperea fiecăruia.

Regimul de detenţie îi determinase pe cei de acolo să-şi regândească perspectivele şi, uniţi în aceeaşi suferinţă, oameni de diferite culturi ori religii începeau să dezvolte o comunitate strânsă care acoperea, profesional, cam toate domeniile... Erau meşteri constructori, ingineri, arhitecţi, profesori, preoţi etc., o întreagă gamă de oameni pricepuţi în diverse sectoare de activitate care se împrieteniseră şi dezvoltaseră strânse relaţii de prietenie. Se înfiripau idile şi mai apoi se închegau familii între oameni de diverse etnii.

Cu sprijinul arhitecţilor şi inginerilor nemţi se construiau case şi locuinţe după modelul german, de la fundaţie până la acoperiş, fără să fie omise facilităţile: apă potabilă, căldură, canalizare etc. Comunitatea căpăta formă şi, în ciuda regimului de detenţie, autorităţile constatau că prizonierii nemţi au cultul muncii în sânge, că deţinutele basarabence ori ucrainience sunt foarte bune gospodine şi, mai mult decât atât, că acea infrastructură se dezvolta, prin resurse proprii, pe pământ rusesc. Aşa că, în scurt timp, comunitatea avea să beneficieze de ajutor din partea autorităţilor: utilaje diverse, materiale de construcţii ori alte materiale – capturi de război.

Mica aşezare se dezvolta văzând cu ochii, se sădeau pomi, se amenajau spaţii verzi, se construiseră o şcoală şi o grădiniţă şi, tot cu sprijinul autorităţilor, comunitatea beneficia de acum de un mic magazin, în care puteai găsi de la produse alimentare la articole de uz casnic ori gospodăresc. Pe măsură ce timpul trecea, fosta limbă stearpă de pământ începea să fie inundată de ciripitul păsărilor şi de glasurile cristaline ale copiilor care se năşteau şi creşteau în acest colţ uitat de lume.

Inginerii nemţi concepuseră aşezarea fără să piardă din vedere nici cel mai mic detaliu: aveau, de acum, străzi, un bulevard principal şi clădiri de interes public. Tehnica nemţească nu s-a dezis nici în acest caz – omul sfinţeşte locul şi tot respectul pentru acei oameni care au construit acest oraş prin muncă, cu sudoare şi din cenuşa propriilor lor suferinţe şi aspiraţii!

Localitatea avea să fie recunoscută ca oraş din momentul în care şinele de cale ferată – captură de război – erau aduse, montate şi cuplate la reţeaua naţională sovietică de căi ferate. Aşa a fost atunci şi aşa am cunoscut eu acest minunat oraş!

***

...Îmi terminasem vizita în Uzbekistan, după două zile petrecute în Taşkent, un oraş fără cusur, de altfel. Conform programului, în ziua următoare trebuia să ne deplasăm la Baiconur, pentru a vedea câmpul de pe care marele Gagarin avea să fie lansat în spaţiu, cu nava Vostok, în 1961. Am făcut-o şi pe asta, nimic senzaţional, era un câmp ca mai toate câmpurile din lume cu nişte hale imense presărate pe ici, pe colo, la care oricum nu aveam acces, din raţiuni militare. Am mulţumit frumos şi ne-am îmbarcat în avionul către Kazahstan...

La aterizare, pe aeroportul din Alma-Ata, mi s-a rupt sacoşa şi mă uitam, neputincioasă, cum toate mărunţişurile pe care le aveam la mine se scurgeau din ea. Am încercat să trag de fermoar, s-a rupt şi fermoarul – spre marea mea ruşine – şi mi-am ridicat privirea, în culmea disperării, în căutarea unui ajutor... Spre stupefacţia mea n-a întârziat să apară, era un însoţitor de grup (cred), omul a cules sacoşa de pe jos, a recuperat mărunţişurile şi a dispărut, mai apoi, cu sacoşă cu tot, zâmbind, afabil. Clipe mai târziu apărea un altul, care, la fel de zâmbitor, m-a condus la autocarul care trebuia să ne ducă la destinaţie. Intrasem în panică şi am dat de ştire întregului grup cum că unul mic de statură şi urât foc şterpeleşte bagajele turiştilor... “Deh, doamnă,” mi-a replicat conducătorul nostru de grup, “ce vreţi să fac? Dumneavoastră eraţi absentă cu mintea încă de la Bucureşti; la Moscova v-aţi uitat bagajul în restaurant şi au trebuit să vină chelnerii să vi-l aducă la autocar... Dacă nu puteţi să aveţi grijă de propriul dumneavoastră bagaj evitaţi, doamnă, să călătoriţi în ţări aşa îndepărtate...”

Hotelul – impecabil, tot confortul. Cu o oră înainte de masă, bătăi puternice în uşă. Am deschis uşa, încetişor, speriată şi am dat ochii cu ăla mic şi urât foc, care se întorsese, probabil, să-mi fure poşeta şi banii. Am dat să ţip, însă omul mi-a înmânat, blând, sacoşa mea, cusută ca nouă şi cu un fermoar proaspăt înlocuit şi, împreună cu ea, o pungă de plastic care conţinea o altă sacoşă, nou-nouţă, cadou din partea conducerii... Mi-au trebuit minute bune până să îmi dau seama că omul încerca să-mi spună ceva, într-o rusească fluentă şi alte minute până să realizez că, la rându-mi, vorbesc rusa binişor...

Ecourile indignării mele în legătură cu insul care-mi furase sacoşa se stingeau de îndată ce am anunţat că persoana în cauza mi-a înmânat sacoşa fără să aibă un ac lipsă din ea. Centrul de interes se mutase, de acum, asupra faptului că o rupeam binişor pe ruseşte, drept pentru care am început să fiu privită cu alţi ochi de membrii grupului.

Fusesem repartizată să iau masa cu Gyuri, din Reşiţa, un domn care vorbea extrem de prost româneşte. Meniul era compus din friptură de cămilă, cu garnitură de hrişcă şi un pahar de kefir (lapte acru de cămilă ori de iapă). Din respect pentru bucătăria locală, am gustat câte un pic din fiecare: friptura era tare ca scoarţa şi condimentată cu mult piper negru, kefirul era acru precum oţetul şi sunt convinsă şi acum ca şi atunci, că era proaspăt şi păstrat ca atare, în burdufuri de cămilă... Am chemat ospătarul şi l-am rugat să-mi aducă un fierăstrău ca să pot tăia friptura. Omul a zâmbit, mi-a explicat, amabil, că aşa e carnea de cămilă, ne-am amuzat cu toţii şi ne-am ridicat de la masă flămânzi.

În centrul oraşului, la primăria locală, se celebra o căsătorie. M-am rupt de grup şi am fugit să văd cam cum arată mirele, mireasa, cum se desfăşoară ceremonia şi ce fel de obiceiuri de nuntă se practică în aceste locuri. După ceremonia în sine, nuntaşii au început ritualul prin a vizita mormintele strămoşilor, fără alcool, fără muzică, fără stridenţă. Au urcat, mai apoi, treptele templului lor, am încercat să ţin pasul cu ei dar am renunţat pe la jumătatea drumului. Mi s-a explicat, ulterior, că tinerii au dreptul să se sărute numai după cununia oficiată în templu şi că tot ceremonialul de a vizita mormintele strămoşilor şi de a urca treptele ori de a trece obstacole este, de fapt, o parabolă întru a-i învăţa pe tineri că viaţa este o luptă continuă şi că acesta este abia primul pas.

Încercasem să mă alătur grupului meu – care făcuse un popas în parcul central, la o cafenea – cu cea mai mare discreţie. Fără succes, însă, pentru că ghidul m-a reperat rapid. “Tovarăşă, însoţitorul dumneavoastră mi-a dat de înţeles că sunteţi o persoană foarte indisciplinată,” a început el, în timp ce mie îmi venea să intru în pământ de ruşine, “nu aţi înţeles că nu aveţi voie să vă îndepărtaţi de grup şi să vă faceţi program separat?” “Izvinite pajalusta!” am îngăimat eu, la repezeală, o scuză în ruseşte şi m-am alăturat tovarăşilor mei de călătorie pentru a merge la masă. Acelaşi meniu, acelaşi kefir. Stratul de piper de pe friptură măsura cam 1 centimetru şi, mai mult în glumă, i-am cerut ospătarului să-mi mai aducă nişte piper... Spre stupefacţia mea absolută şi spre amuzamentul tuturor omul revenea, câteva secunde mai târziu, cu o solniţă plină...

De data asta, însă, nu aveam să ne mai ridicăm flămânzi de la masă, pentru că orezul era extraordinar de bine gătit şi asezonat...

Călătorind pe teritoriul Kazahstanului, aveam să mă confrunt, mai la tot pasul, cu cele 10 porunci din religia creştină. Nimeni nu fura absolut nimic, de la nimeni, bunul obştesc era în perfectă siguranţă, la fel ca şi avutul privat. Îţi pierdeai portofelul, ori bagajul? nici o problemă, în cel mai scurt timp Biroul de Obiecte Pierdute ţi le returna, intacte. Familia era sacră, existau, ca mai peste tot, probleme domestice, dar se rezolvau cu discreţie şi înţelepciune. Tradiţiile se respectau cu sfinţenie, respectul, cinstea, disciplina şi ordinea domneau peste tot. Toate aceste lucruri m-au determinat să revin, peste ani, pentru a doua oară în Kazahstan, dar asta este cu totul altă poveste...

Următoarea destinaţie – Karaganda, punctul terminus al călătoriei noastre. Ne-am luat rămas-bun de la generoasele noastre gazde din Kazahstan şi ne-am suit în autocar. Drumul lung şi istovitor prin stepa aridă, la o temperatură de 40° şi mai bine nu a fost în nici un fel de natură să ne ştirbească optimismul şi buna dispoziţie. La urma-urmei, călătorului îi şade bine cu drumul...

Misteriosul oraş Karaganda era, mai mult sau mai puţin, exact ceea ce povesteam la început, o aşezare care pornise să se înalţe de pe o limbă de pământ aridă. Cu o arhitectură repetitivă, ca trasă la xerox, lipsit aparent de viaţă şi de mişcare, oraşul ni s-a părut, la prima vedere, extrem de straniu, trist şi lipsit de perspectivă. Ulterior aveam să realizăm că oraşul oferea surprize la tot pasul...

Am fost cazaţi la un hotel – a cărui înălţime nu o depăşea pe cea a clădirilor din jur – într-un confort rustic odihnitor şi beneficiind de serviciile oferite cu zâmbetul pe buze de nişte tinere care s-au purtat cu noi în mod excepţional. Meniul era bazat pe bucătăria autohtonă: carne de cămilă ori de cal, legume, kefir şi piper cât cuprinde! Am înţeles că localnicii mănâncă foarte condimentat (în special piper negru) iar kefirul conţine toate vitaminele necesare omului. Ce medicamente, ce boli? Piperul, kefirul şi carnea de cămilă ori de cal erau suficiente pentru a le asigura oamenilor de acolo vigoarea şi sănătatea.

În dimineaţa următoare treceam direct la programul turistic şi prima oprire – grădiniţa. O construcţie cu un singur nivel, situată în mijlocul unui câmp imens, care nu promitea nimic la prima vedere. După ce am intrat, însă, surprizele plăcute nu au încetat să apară. Fiecare încăpere avea destinaţia ei proprie şi bine determinată, în funcţie de înclinaţiile şi aptitudinile preşcolarilor care învăţau acolo. Erau camere în care copiii studiau pianul, vioara, clarinetul ori chitara, camere în care copiii desenau, pictau sau construiau cu piese din plastic figuri îndrăzneţe, concepute din imaginaţia lor. Cultul muncii prindea, iată, contur încă de timpuriu în fiinţele lor gingaşe.

Nu pot să uit cele două fetiţe-doctor (nu cred să fi avut mai mult de 5 ani), în halatele lor albe, cu bonete, stetoscoape, termometre şi siringi de jucărie, care aşteptau pacienţii la consultaţii în camera special rezervată pentru doctori. Spre marele meu amuzament, fetiţele m-au supus la un consult şi mi-au eliberat o reţetă, mâzgălind ceva pe o foaie de hârtie...

Grădiniţa – aşa cum fusese gândită şi organizată – acoperea toate domeniile de interes ale copiilor, de la arte plastice şi muzică până la dansuri şi sport. La rândul lor, copiii sunt crescuţi întru credinţă şi cultul muncii, ştiu ca au şi multe obligaţii – nu numai drepturi şi se procupă să îngrijească, să ocrotească şi să păzească avutul obştesc. Se pare că această atitudine se găseşte numai aici, în acest colţ îndepărtat de lume, care a fost ferit de influenţele rele.

La sfârşitul vizitei, înainte de plecare, am fost invitaţi să participăm la un spectacol artistico-sportiv, în care copiii ne-au încântat cu talentul şi măiestria lor. Aveam să aflăm, cu această ocazie, că mare parte a educatorilor şi instructorilor sportivi sunt cooptaţi din rândul părinţilor, care îi ajută benevol pe copii, fiecare în domeniul în care se pricepe cel mai bine.

Încercam să găsesc o explicaţie pentru talentul deosebit al acestor copii şi mi-am adus aminte de genealogia lor: părinţii lor proveneau din rândurile prizonierilor nemţi şi a celorlalţi deportaţi politici, care, cu sentinţe nedeterminate, se căsătoriseră între ei, dând naştere acestor altoiuri sănătoase şi viguroase. Toate nemoteniile trăiau şi convieţuiau aici foarte frumos, copiii nu auziseră de ura de rasă, creşteau şi se dezvoltau împreună ca fraţii de acelaşi neam.

La final, ne-am încins alături de copii într-o horă şi ni s-a oferit fiecăruia câte o floare, ca gest de prietenie şi apreciere. Asemenea experienţe nu se pot uita niciodată!

În ziua următoare mergeam să vizităm şcoala primară din localitate. Aceeaşi structură de clădire, cu un singur nivel, cu foarte multe săli de clasă, cabinete şi studiouri şi cu un teren larg de jur-împrejur. Şcoala funcţiona după acelaşi principiu ca şi grădiniţa, împletind deci teoria cu practica. Câmpul din jurul şcolii era împărţit în parcele egale şi arăta ca un covor cu diferite figuri geometrice colorate divers. Ni s-a spus că toate acele parcele erau amenajate şi muncite de către copii, care îngrijeau cu sfinţenie plantele sădite şi cultivate chiar de ei acolo. Era amenajat şi un canal navigabil de vreo 100 de metri, pe care copii îmbrăcaţi în uniforme de marinari – viitori ofiţeri în marină – se ocupau de vaporaşul lor, cu care plimbau pasageri de la un capăt al altul.

Am vizitat o mare parte din sălile şi laboratoarele de meserii, cabinetele de muzică şi studiourile de arte plastice şi am înţeles că aceşti copii sunt crescuţi şi educaţi în spiritul şi cultul muncii. Foarte plăcut ne-au surprins tinerii zootehnişti, care aveau tot ce le trebuia pentru creşterea animalelor: cuşti, colivii, ţarcuri închise şi câteva încăperi pentru creşterea păsărilor şi animalelor din cele mai rare specii. Cu greu ne-am despărţit de un cocoş care cânta numai atunci când puneai bănuţi pe o farfurioară lângă el... Totul era amenajat şi organizat ca o grădină zoologică în miniatură, în care fiecare copil îşi îngrijea cu dedicaţie şi dresa animăluţul ori pasărea lui proprie.

După despărţirea de acei minunaţi copii iubitori de animale, ni s-a dat program liber până la cină, la orele 19.00. Eu am plecat singură să vizitez un magazin, vroiam să-mi cumpăr nişte ciocolată care se se găsea din belşug aici şi era foarte ieftină. Mă ştiam ghinionistă, însă şi, după plăcerea vizitei la şcoală, mă încerca o senzaţie ciudată şi aşteptam să se întâmple ceva neplăcut sau să primesc o veste proastă... Nimic, însă, era o zi minunată şi o boare plăcută mi-a însoţit paşii înapoi către hotel.

Holul lung al hotelului era străjuit de camere de o parte şi de alta, cu geamuri şi tocărie absolut identice şi cu numere standard marcate pe uşi de aceeaşi culoare. Am pătruns pe hol, mi s-a părut că am ajuns în dreptul camerei mele şi, absentă, am pus mâna pe clanţă şi am intrat. Am scos, tacticoasă, punguţele din geantă şi le-am ordonat frumos, pe masă şi când mă liniştisem am auzit un scârţit de uşă... M-am întors şi, spre stupefacţia mea, am dat cu ochii de un vlăjgan care mi-a făcut o plecăciune şi m-a invitat, cu un gest amabil, să mă aşez pe un scaun. Amuţisem, îmi îngheţase sângele în vine şi încercam să zic ceva, dar fără succes, uitasem orice limbă pe care o ştiam.

Cu aceleaşi gesturi liniştite şi cu acelaşi zâmbet cald, vlăjganul m-a invitat să mă dezbrac, că nu se va întâmpla nimic rău... Începusem să-mi revin după primul şoc şi l-am întrebat cine e şi ce caută la mine în cameră... Haidamacul era un boxer din Turcia, care venise aici pentru un meci. Se vede treaba că pricepea extrem de puţin din ceea ce-l întrebam eu, pentru că încerca să mă convingă să rămân, că n-o să-mi pară rău...

Două bătăi în uşă, un scârţit şi ne-am trezit nas în nas cu camerista, care aducea lenjerie şi o sticlă cu apă... Nici nu apucase femeia să intre bine, că m-am repezit asupra ei cu reclamaţiile la adresa turcului: cine era el să-şi permită să dea buzna peste mine, vroia să mă prade, să mă omoare, ce vroia? Camerista m-a ascultat cu răbdare şi, după ce mi-am vărsat năduful, mi-a zis, compătimitor: “Bine doamnă, mă uit la dumneata şi nu-mi vine a crede ce-mi spui acolo... Se vede că ai o vârstă şi nu ştii ce faci... Nu vezi că eşti în camera dumnealui? Camera dumitale e mai încolo cu o uşă, la numărul 13 (evident, n.a.). Aici e numărul 11, e camera dânsului, care este un sportiv onorabil şi pe care dumneata l-ai făcut în fel şi chip!” Am ieşit ruşinată din camera omului, căruia îi făcusem probabil impresia că umblam după aventuri, nu înainte de a-i transmite scuzele de rigoare şi de a-i mulţumi cameristei pentru înţelegere şi discreţia de care aveam mare, mare nevoie, pentru că nu vroiam să afle nimeni despre mica mea încurcătură.

Părăseam Karaganda şi ne întorceam la Taşkent, în Uzbechistan, de unde urma să plecăm spre ţară. Drumul spre Uzbechistan – îngrozitor de plictisitor, de o parte şi de alta a drumului întinderi imense şi sterpe, fără pic de vegetaţie şi viaţă. La un moment dat şoferul a oprit autocarul, ne-am coborât cu toţii şi am văzut la o casă, pe un dâmb, o mulţime de bărbaţi care alergau agitaţi în toate direcţiile. “E o înmormântare!” ne-a explicat şoferul, care era de prin partea locului. “După obicei, femeile pleacă pentru trei zile de acasă, nu au voie să participe la înmormântări; bărbaţii se ocupă de tot ceremonialul.”

Aveam să aflăm că bărbaţii fac groapa şi deasupra ei construiesc un fel de gheretă ori cuşcă din scânduri, pe toată lungimea gropii. Mortul se înfăşoară într-o pânză albă, în poziţie ghemuit, cu genunchii la gură şi se aşează în groapă cu faţa spre răsărit. Cuşca se închide, mai apoi, fără pomeni, fără bocete, fără băutură, în cel mai sobru mod cu putinţă. Ritualul de îngropăciune al celui plecat gol, în poziţie ghemuită îşi găseşte explicaţia – ni s-a spus – că în acea poziţie stă şi fătul în burta mamei. Aşa vine pe lume şi tot aşa pleacă, după credinţa locului.

Ghinionul mă urmărea, se vede, peste tot, pentru că, împinsă de curiozitate, m-am dus la casa mortului să le cer acelor bărbaţi amănunte despre aceste obiceiuri stranii... Când am ajuns acolo, pe dâmb, se uitau la mine prostiţi şi se vedea pe chipurile lor că nu ştiau care să înceapă să mă înjure mai întâi. O femeie singură şi culmea! cu capul descoperit... La un moment dat, din casă ţâşnea unul mic de statură, cu ochii roşii şi tubat de furie care îi îndemna pe ceilalţi bărbaţi să mă alunge ca pe o Satană din habitatul lor curat... Se pare că pentru ei eram duhul rău!

Am făcut cale-ntoarsă către autocar, însoţită de un potop de înjurături, blesteme, imprecaţii şi implorări cu mâinile întinse spre cer. Parcă erau o haită de câini care încercau să alunge lupul de la stână... M-am urcat oarecum şifonată în autocar, unde eram privită cu ostilitate şi dezavuată de însoţitorii grupului. Nu m-am supărat; cu toţii aveam dreptatea noastră... Atmosfera se liniştea, treptat, eu rămăsesem aceeaşi visătoare şi optimistă şi, în acelaşi timp eram mulţumită că adunasem în bagajul meu un ritual de înmormântare dintr-un colţ al Asiei Centrale...

Altă oră de mers, altă oprire, de data asta lângă o pădurice rară, un fel de crâng sărăcuţ în vegetaţie, care era străbătut de o potecă largă şi bătătorită. “Vedeţi poteca asta?” ne-a întrebat ghidul, “Pe aici şi-a condus Timur Lenk ostaşii într-o bătălie în care, din imprudenţă, şă-a omorât propriul fiu... Şi tot acesta este vechiul Drum al Mătăsii pe care treceau caravanele de cămile cu marfă din China către continentul european...”

Era să comit o gafă şi de data asta. Vroiam să iau ca amintire nişte crenguţe dintr-un copac, însă am fost oprită imediat, pentru că în acel spaţiu lipsit de apă ar fi fost un sacrilegiu să rupi chiar şi o frunză...

Puţin înainte de destinaţie, şoferul a oprit să ne arate un fel de aşezare omenească, cu un fel de corturi, toate cam de aceeaşi dimensiune... “Vai de mine,” am exclamat, “oamenii trăiesc aici în corturi, nu au case?” “Nu sunt corturi, doamnă,” am fost lămurită cu bunăvoinţă, “se numesc iurte şi sunt case construite din pâslă, specifice regiunii!” M-am ruşinat de neştiinţa mea...

Intrasem în aşezare şi poposeam la şeful satului (nu al statului). În iurtă nu exista mobilier, cu excepţia a două lădiţe şi a unui scaun. O lădiţă cu zestrea copilului dacă se naşte fată – pieptene, oglindă, bijuterii, parfumele – şi una cu zestrea copilului dacă se naşte băiat – pistol, sabie, alte diverse arme, foarfeci, cleşti, ciocan. Scaunul era rezervat numai pentru persoane distinse, de rang, cu personalitate. Ne-am aşezat cu toţii pe jos pentru a servi ceaiul, în nişte ceşcuţe mici, iar la sfârşit gazda trebuia să aleagă persoana care avea onoarea să se aşeze pe scaun. Vă jur că este absolut adevărat, am fost desemnată să stau 10-20 de minute pe scaun, ca semn de apreciere pentru grupul nostru... La plecare, primeam din partea gazdelor şi trei ceşcuţe cu farfurioare pentru ceai, simţind că gestul de apreciere al gazdelor a fost de natură să şteargă toate stângăciile mele de pe tot parcursul călătoriei. Toleranţa faţă de tot ceea ce era negativ m-a făcut să fiu agreată...

Să nu uitaţi că toate călătoriile sunt lungi şi anevoioase, numai amintirea lor devine plăcută şi de neuitat. Să nu uitaţi nici deviza mea, sub semnul căreia stau toate nuvelele mele: Omul e o taină/Viaţa e un vis/Numai sufletelor calde/Cerul e deschis...