Artiştii noştri

Faima activităţii noastre artistice se răspândise în tot judeţul şi, seară de seară, căminul cultural era ticsit de tineri veniţi să guste un pahar de cultură…

Serafim Vieru era motorul acestei efervescenţe culturale şi cu siguranţă era cel mai în măsură să ocupe acest rol: în timpul milităriei făcuse parte din trupa de teatru a batalionului unde, ca amator, fusese instruit de mari actori şi se lăuda că a jucat pe scenă alături de Miluţă Gheorghiu, de la Teatrul Naţional din Iaşi. Serafim era tobă de carte şi o sursă inepuizabilă de bancuri, glume, anecdote, şotii şi poveşti din viaţa sa cazonă, pe care nu ne mai săturam ascultându-le. Nu avea decât patru clase primare, dar citise cam tot ceea ce se găsea la biblioteca căminului cultural. “Eminescu? Caragiale? Coşbuc? Goga? Îi am pe toţi la degetul mic…” râdea el.

Eram împărţiţi pe grupe, în funcţie de aptitudini şi talent: Pechea Sunevici era solistul nostru (care Caruso?), eu îi întreceam pe toţi la recitat, iar de teatru se ocupa Serafim, care stârnea, de fiecare dată, ropote de aplauze. În nici o jumătate de an puneam în scenă Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea şi Logodna de pomină, pentru ca, ceva luni mai târziu, să ne îmbogăţim repertoriul cu Vlaicu-Vodă.

În Logodna de pomină a lui Alecsandri, personajul principal era Vasilică al Frăsinii din capătul iazului, un băiat oleacă mai greoi la minte (aşa ziceau oamenii) şi puţin bâlbâit, cu o figură care stârnea hohote de râs la simpla lui apariţie pe scenă… O singură replică avea, pe tot parcursul scenetei: “Păi, dacă aşa zice mama…” “Tu o iubeşti pe logodnică?” “Mama zice că da!” “Dar ea te iubeşte?” “Mama zice că da…” Mama lui Vasilică era o femeie energică, precupeaţă respectată în tagma negustorească, care ar fi făcut orice să-şi vadă băiatul însurat….

Punctul meu forte erau poeziile, iar pe scenă eram în elementul meu. Nu-mi plăceau de nici un fel treburile gospodăreşti şi-mi găseam refugiul şi liniştea interioară la biblioteca de la căminul cultural… Eram atât de îndrăgostită de poezie încât mă desprindeam, uneori, de realitate… Vecina lui Serghei îi spusese o dată mamei că mă surprinsese recitând o poezie despre ţară şi rege cu privirea pierdută undeva, către copacii din grădină…

Micul nostru colectiv artistic se îmbogăţea de la o lună la alta, mai întâi cu Dumitru şi vioara lui, apoi cu Simion, cu baianul (acordeonul). Cu mic, cu mare, satul aştepta cu sufletul la gură duminicile şi sărbătorile pentru a veni la cămin să vadă spectacolele puse în scenă de Serafim.

Eu eram cea care deschidea spectacolul, cu o poezie despre ţară, neam, rege şi Dumnezeu. Urma Pechea Sunevici, cu vocea lui de bariton, cu care putea rivaliza cu orice solist de la operă, iar apoi continuam cu sceneta ori piesa pe care o aveam în program. Protagoniştii – fii satului – se întreceau care mai de care să-şi arate talentul actoricesc.

            Încet-încet faima teatrului nostru (aşa îi spuneam) se răspândise în toate colţurile judeţului şi chiar dincolo şi, într-o zi, la repetiţie, după ce-şi dresese vocea ca pentru un anunţ important, Serafim ne anunţa că duminica ce urma eram invitaţi să susţinem un spectacol la Cusmirca! “Aveţi tot timpul să vă pregătiţi,” ne-a liniştit Serafim, “am anunţat şi grupul vocal de fete să pregătească un program de arii şi de romanţe ce n-au auzit la Cusmirca în viaţa lor… O să mergem cu două căruţe: cu Osia şi cu moş Igor.”

            Ajungeam la Cusmirca în ziua stabilită pentru spectacol, dar, spre marea noastră dezamăgire, nimeni nu părea să ştie absolut nimic despre vreo reprezentaţie a vreunui teatru. Ne-am retras, deci, în curtea şcolii de acolo, am deshămat caii şi i-am slobozit să pască pe marginea drumului, iar noi ne-am întins pe iarbă, la umbra unor brazi. Şi cum nimeni nu părea să fie interesat de străinii care se refugiaseră în curtea şcolii, am început să facem haz de necaz…

            Ne epuizaserăm tot repertoriul de glume şi bancuri, când foamea ne ajungea din urmă. În definitiv, plecasem cu gândul că măcar o masă vom primi la Cusmirca, aşa că nimeni nu împachetase nimic de-ale gurii. Într-un târziu ne-am dus la primărie şi l-am întrebat pe paznicul de acolo dacă ştie ceva. “Azi e duminică,” ne-a zis omul după câteva momente de profundă reflecţie, “tot creştinul se roagă şi se odihneşte… Poate domn’ învăţător Iordache să vă fi poftit la noi... Da’ dumnealui e plecat din sat, la nişte cursuri, o fi uitat…” Şi cum ne uitam toţi la el, stupefiaţi, s-a scărpinat după ureche şi a continuat: “Eu zic să plecaţi de aici cât mai e lumină, nu de alta, da’ sunt nişte crânguri şi zăvoaie ceva de groază pe aici şi s-ar putea să vă treziţi faţă-n faţă cu ditamai lupu’…”

            Şi, exact în momentul în care paznicul ne sfătuia să plecăm cât mai degrabă, aveam să observ pe drum o femeie care aducea, probabil, cele două capre de la păscut. Nu mi-a atras atenţia apariţia ei în sine, cât traista, aparent încărcată cu ceva, pe care o ducea pe umăr… “Vai, ce căpriţe frumoase aveţi,” am început eu, mieros, “dar în traistă ce duceţi aşa greu?” “Nişte mere pădureţe,” mi-a răspuns femeia, “le-am cules din merii ăia de lângă baltă… Nu doriţi şi dumneavoastră? Sunt un pic acrişoare, dar tare gustoase, bată-le-ar pârdalnicu’!” Şi, fără să-mi aştepte răspunsul, a continuat: “Invitaţi-i şi pe colegii dumneavoastră să guste, dacă le-o place!”

            În viaţa mea nu mi s-au părut nişte mere mai dulci şi mai bune, atât de hămesiţi eram… “Ce zici, Serafime, de norocul ăsta cu merele pădureţe?” am întrebat, cu gura strepezită, dar cu burta pusă, oarecum, la cale. “Rezolvam cu brade…” a răspuns el, prompt. “Adică ce vrei să zici?” “Vreau să zic că ne urcam în brazi şi mâncam brade (conuri de brad, n.a.). Ce vreţi? Asta-i viaţa de artist, noaptea vesel, ziua trist! Nu se ştie care dintre voi va apare, mai târziu, pe scena unui mare teatru…”  

           

            Ştia el Serafim ce ştia; mari nume ale scenei româneşti au plecat din trupe prăfuite, de provincie: Colea Răutu, Dumitru Furdui, etc.  Cât despre noi, ce să zic? Eşecurile, din care Cusmirca nu avea să fie ultimul, ne-au învăţat multe…

*

*          *

            Trecusem peste capitolul Cusmirca şi, într-o bună dimineaţă, mă trezesc cu Serafim la poartă.

            “Ascultă, copilă,” zice, “m-a trimis domnul învăţător Vâlcu să-ţi spun că duminică vei participa la concursul de poezie pe judeţ… Aşa că la ora zece să fii prezentă la Grădina de Vară, unde a fost instalată scena! Te va duce tot Osia, cu căruţa lui…”

            Cu lecţia învăţată din episodul Cusmirca, am rugat-o pe mama să-mi dea câteva ouă şi o bucată de pâine, ca să nu mă trezesc iar umblând cu maţele ghiorăind de foame. “Ia călcâiul ăsta de pâine,” mi-a zis mama, “ouă mănâncă numai copilul care face ceva în gospodăria asta; tu nu aduci nici măcar o găleată cu apă! Să vă dea de mâncare ăia de pe la căminele unde învăţaţi scamatorii, poezele, ghicitori şi cum să faceţi lumea să râdă! Pe pâine se unge unt şi se pune brânză, dar de ce-ţi spun eu ţie asta? Te-ai dus vreodată cu vaca la păscut? Să-ţi ungi pâine cu snoave de la ăla cu nasu’ mare, Tănase îi zice, parcă…”

            Binecuvântată zdravăn de mama şi cu ajutorul lui Osia, ajungeam la Grădina de Vară, acolo unde se ţinea concursul. Erau elevi de la toate şcolile din judeţ, însoţiţi care de profesori, care de învăţători, care de părinţi. Eu eram absolut singură şi, oarecum dezorientată, am încercat să mă amestec în grupurile lor. Nu înţelegeam absolut nimic din discuţiile lor, cu atât mai puţin din afişele puse la tot locul. Erau elevi care repetau de zor poeziile, undeva în spate, eu eram absolut singură, fără un suflet care să mă susţină ori un profesor care să mă pregătească.

            Pe măsură ce înregistram mulţimea aflată acolo, am realizat că, literalmente, eram ca orbu-n oaste şi că ori conducerea şcolii avea o nemărginită încredere în mine, ori fusesem trimisă aici pentru a face simplu act de prezenţă, de aşa natură încât să se dovedească că şcoala mea respecta întocmai ordinul Ministerului…

            În fine, am urcat pe scăriţa îngustă din spatele scenei şi m-am trezit în culise, acolo unde elevii aşteptau să fie chemaţi la scenă de prezentatorul concursului. De după cortina groasă am urmărit câţiva concurenţi: unii se bâlbâiau îngrozitor, alţii uitau textul şi aruncau priviri disperate împrejur. Sala aplauda anemic, practic îmi puteam da seama care sunt rudele ori susţinătorii concurentului respectiv, pentru că numai ei aplaudau…

            Absolut confuză în tot acel du-te-vino, am uitat că fiecare elev era chemat pe scenă de prezentator în ordinea de concurs, aşa că încercam să intru la nimereală pe scenă, de îndată ce concurentul respectiv îşi terminase prestaţia. La un moment dat m-am trezit luată de guleraş de prezentator: “Măi fetiţo, nu mai încurca participanţii, pleacă şi nu mă mai supăra!”

            Am izbucnit în plâns şi, printre sughiţuri, am spus că vreau să spun şi eu o poezie… În timp ce omul mă împingea discret spre ieşire, cineva din culise îi făcea semne disperate. Aveam să aflu mai târziu că omul care făcea semne era de la Inspectoratul Şcolar şi că avea ceva important a-i comunica prezentatorului…

            Prezentatorul mi-a dat drumul şi s-a dus către culise, unde fusese chemat… Scena era goală şi nu am ezitat nici o clipă: ţâşti, într-o secundă eram faţă în faţă cu asistenţa. De undeva, din spate, domnul învăţător Vâlcu urmărea atent concursul.

            Şi m-am pornit! Era o poezie patriotică pe care o iubeam la nebunie şi pe care am recitat-o de parcă acele versuri erau parte din fibra mea interioară… Publicul se ridicase în picioare, mă dezlănţuisem, nici nu mai conta că uitasem strofele de încheiere, am improvizat apoteotic, ceva cu “Rege, tu iubit părinte…” şi dă-i cu regele, cu tricolorul, cu ţara şi, lovitura de graţie, fraza de încheiere, “Ţară, tu vei fi apărată de iubita ta armată!”, care-mi păruse la momentul respectiv o rimă perfectă…

            Am coborât de pe scenă într-un vacarm asurzitor de aplauze şi urale, în faţa unui juriu absolut perplex, m-am strecurat prin mulţime, m-am suit în căruţa lui Osia şi am plecat către casă răcorită, cu simţul datoriei împlinite.

            “Cine-i eleva? De unde e? De la ce şcoală?” circulau întrebările fără răspuns în Grădina de Vară… “Este de la noi de la şcoală,” a potolit domnul Vâlcu tumultul juriului, “este premiantă, a citit pe Goga, pe Alecsandri, pe Coşbuc şi mare parte din Eminescu…” “Impresionant, bravo, se vede că este foarte talentată! Chemaţi-o pe scenă, să-şi primească premiul I. o servietă de piele şi diploma!” “Nu se poate,” a spus domnul Vâlcu, “a plecat acasă!”

            Câtăva vreme mai târziu, treceam prin faţa cancelariei şi am auzit o voce: “Vino şi ia-ţi servieta, vezi că ai şi diploma în ea. Păcat că nu a luat premiu fetiţa directorului…”

            Cu tot triumful meu, m-a marcat această întâmplare. Copiii sunt foarte sensibili şi este un păcat de moarte să le striveşti sufletul….