Hărăluşcă (2) – Imoralul

Niciodată nu cred că voi epuiza subiectul Hărăluşcă, personajul ale cărui fapte şi atitudini au semănat teamă într-o perioadă foarte tulbure din istoria satului meu.

“Intraţi în ogradă, că trece Hărăluşcă!” “Aveţi grijă cum vorbiţi, să nu vă audă Hărăluşcă!” “S-a dus beat în mahalaua din Dealul Crucii şi i-a ameninţat pe oameni că-i trimite la Dombas, la scos cărbuni, dacă nu-şi văd de treabă!”

Hărăluşcă ştia precis câţi purcei fătase care scroafă, din care gospodărie, ori câţi pui ieşiseră de sub care cloşcă, din ograda cărui gospodar şi era convins că mulţi nu declarau numărul corect. “Să vă intre bine în cap,” îi avertiza el, “un purcel rămâne în gospodărie, restul îl predaţi la colhoz; cu păsările faceţi la fel: 2-3 pui vouă, restul la colhoz! Ce ar zice tovarăşii de la centru dacă ar afla că ascundeţi animale şi păsări şi sărăciţi gospodăria colectivă? Să nu mă faceţi de ruşine în faţa dânşilor!”

            De teama deportărilor în Siberia, oamenii înghiţeau tot felul de umilinţe şi făceau tot felul de compromisuri. Dumitru Hanganu îşi cumpărase trei purcei de la târg, de la Şteap, şi îi preda aproape imediat la colhoz pe motiv că Hărăluşcă nu l-a crezut că scroafa nu-i fătase nici unul. “Ce să fac, nănaşule,” s-a plâns el tatei, “i-am dat la colhoz ca să pot dormi liniştit în patul meu, să nu tresar noaptea la orice zgomot ori să mă trezesc că vin să mă ridice şi drumu’ în Siberia…”

            Cu aşa un preşedinte, vigilent şi gospodar, colhozul nostru ocupa locul 1, iar conducerea centrală îl decora pe tovarăşul Hărăluşcă cu diplome şi medalii de toate mărimile şi culorile posibile.

“Măi reacţionarilor, aveţi mare noroc cu mine că sunt băiat bun şi colhozu’ e fruntaş pe regiune… Nu aveţi habar, nerecunoscătorilor, cât vă apăr eu pe voi acolo sus, la conducere! Am fost lăudaţi că am predat toate cotele la zi…” “Şi noi am rămas fără nici un bob în hambar!” se auzea vocea din spatele sălii. “Ai zis ceva, măi Chirilă?” sărea ca ars Hărăluşcă. “Eu? N-am zis nimic… Dumneavoastră faceţi numai fapte bune şi noi vă mulţumim din suflet”

Funcţiile de preşedinte şi de secretar de partid îi permiseseră lui Hărăluşcă să-şi satisfacă aproape toate poftele şi gusturile. O singură neîmplinire îl mai rodea: nu prea avea succes la femei, nici măcar la cele câteva văduve din satul nostru…

“Tovarăşe preşedinte, vă rog să-mi daţi o otorizaţie să-mi vând purcica, am mare nevoie de bani!” îl aborda, într-o bună zi, Eftimiţa din Dealul Crucii. “Da’ ce, fa, tu crezi că aşa se dau otorizaţiile?” “Deh, mă gândeam şi eu, ca femeie văduvă ce sunt, că nu e mare lucru o ţidulă de 2-3 cuvinte, purcica este a mea şi aş vrea s-o vând…” “Ehe, măi Eftimiţo,” a zis Hărăluşcă, brusc interesat, “vrei ţidula aşa, dintr-o dată? Nu te-ai gândit că ar trebui să plăteşti şi tu ceva?” “Ba m-am gândit, tovarăşe preşedinte,” a răspuns femeia, “am la mine câteva ruble pentru osteneala dumneavoastră…” “Lasă, fa, rublele,” a zâmbit Hărăluşcă cu subînţeles, “diseară, după opt, vin eu la tine şi-ţi aduc ţidula…” “Nu-i frumos, tovarăşe preşedinte,” a zis femeia, începând să înţeleagă, “nu se cade aşa ceva, Doamne-fereşte, dacă vede vre-un mahalagiu? Aprindem satu’, nu altceva!” “Fa, tu leagă câinii, stinge lampa, lasă uşa descuiată şi am terminat vorba!”

Dacă unele femei vor fi căzut victimele lui Hărăluşcă, cu siguranţă a fost pentru că au fost obligate de împrejurări. Omul era pur şi simplu scabros şi cele care i-au cedat au rămas cu un gust amar pentru toată viaţa lor. Tovarăşul preşedinte de colhoz mergea înainte, însă, netulburat în demersul său de a profita de femei fără apărare şi fără alternative, uitându-le chiar de a doua zi.

În numele Partidului Comunist, Hărăluşcă reuşise să închidă gura satului, de aşa natură încât nimeni nu mai avea curajul să comenteze absolut nimic. Familia Chetran, venită din Vadu-Roşcov, se stabilise în casa doamnei Răileanu de vreo doi ani de zile. Erau oameni muncitori, serioşi, harnici şi respectuoşi cu toată lumea; ea, Nataşa, se angajase un fel de ajutor la bucătăria colhozului; el, căruţaş, tot la colhoz.

Nataşa era o femeie plină de viaţă, totdeauna cu zâmbetul pe buze şi bunăvoitoare cu toată lumea. Hărăluşcă interpretase, probabil, cu totul altfel modul sincer de a se comporta al femeii, pentru că, de câte ori dădea ochii cu ea, i se umflau nările şi o strălucire nefirească îi apărea în priviri, ca la un animal de pradă. “Lasă, fa, Nataşă, vii tu săptămâna viitoare după cartele, acum sunt ocupat!” zicea Hărăluşcă şi femeia, de bună credinţă, venea după o săptămână ca să constate ca să i se spună că  tovarăşul preşedinte era plecat pe teren şi că nu a avut timp să semneze cartelele.

“Bine, tovarăşe preşedinte,” i-a spus Nataşa în momentul în care a dat ochii cu el, “umblu de trei săptămâni după cartelele alea şi nu s-a rezolvat nimic!” “Da, şi eu umblu după tine, tot de trei săptămâni, şi văd că n-ai înţeles nimic…” a răspuns Hărăluşcă (ori Ionică, cum vreţi dumneavoastră să-i spuneţi). “Ce să înţeleg, tovarăşe Ionică?” Femeia era sincer nedumerită.

“Păi,” a început Hărăluşcă, “nu m-ai poftit niciodată la tine acasă, să stăm oleacă de vorbă pe înţelesul nostru…” “Vai de mine şi de mine,” a reacţionat Nataşa, “sunteţi binevenit când este bărbatu-meu acasă, la un pahar de rachiu sau 2-3 blinele…” “Tot nu ai înţeles,” a rânjit Ionică, “eu vreau să vin la tine atunci când nu e bărbatu-tău acasă…” “Tovarăşu’ Ionică,” s-a indignat femeia, “mi-i ruşine să mă gândesc la ce-mi propuneţi dumneavoastră!”

“Dacă ţii la ruşine, atunci vino tu după cartele în două săptămâni…” “Nu vă supăraţi pe mine,” a zis femeia, înţelegând ce se întâmpla de fapt, “eu vroiam să vă mai rog cu o otorizaţie pentru un petic de loc de casă…” “Aha,” a exclamat tovarăşul secretar, triumfător, “care vasăzică aveai şi alte planuri, nu te-ai gândit că te costă? Dacă ne înţelegem, bine; dacă nu, o să umbli mult şi bine în sus şi în jos pe scările Primăriei. Gândeşte-te bine, e şansa ta, o să regreţi dacă mă refuzi…”

           

            Nataşa înţelesese foarte bine ameninţările lui Hărăluşcă şi teroarea pe care o instituise asupra satului, mai ales că, direct sau indirect, tovarăşul preşedinte o anunţa la fiecare şedinţă a primăriei: “Să nu uitaţi că veţi avea nevoie de mine permanent, pentru că am aprobarea de la Centru să rămân aici cât voi vrea. Nimeni nu poate să mă clintească de aici!” Şi pentru că teroarea şi ruşinea deveniseră de nesuportat, femeia s-a hotărât să-i povestească soţului toată istoria.

            Bărbatul, Chetran adică, auzise, la rându-i, multe despre Hărăluşcă. Cu înţelepciunea omului simplu, i-a zis Nataşei: “Nevastă, politica ăstora, a comuniştilor, a bolşevicilor, nu are nici un gram de morală în ea; de ce crezi tu că Ionică ăsta al Lizei ar fi în stare să conducă cu suflet şi cu credinţă?” “Bine, bine, omule, dar ce mă fac eu cu ăsta, de câte ori mă vede fornăie ca un armăsar în călduri şi mă întreabă când mă hotărăsc cu vorba aia a noastră…”

            Câteva seri mai târziu, Nataşa venea acasă speriată şi respirând greu. “Ce ai păţit, femeie?” a întrebat-o bărbatu-său, îngrijorat. “Ce să păţesc, m-am întâlnit cu feara şi mi-a zis că dacă mă ţin aşa tare o să mă facă bucăţi-bucăţele de or să-mi plângă şi câinii de milă…” “Stai liniştită,” a spus Chetran, pe tonul omului care nu mai are nimic de pierdut, “am aranjat lucrurile cu badea Profir şi cu badea Manole!”.

           

Era joi seară şi Hărăluşcă, în uniformă şi cu chipiul pe ochi se afla în dormitorul Nataşei. Fusese informat că soţul avea să ajungă acasă abia duminică… Încurajat de Nataşa, tovarăşul preşedinte se dezbrăcase şi se aşezase în pat. “Hai fa odată, ce te fâţâi atâta?” “Imediat…” s-a auzit vocea Nataşei, “trebuie să mai potrivesc un lemn, două, în sobă!”

Femeia se întorsese în dormitor şi se urca în pat, când se auzeau bătăi puternice în uşă. “Aoleu, cine o fi?” a şoptit ea, cu ochii spre uşă. “Eu sunt femeie, dă-mi drumul” s-a auzit Chetran, din partea cealaltă a uşii,  “am uitat traista cu documente şi m-am întors degrabă, uite, sunt cu badea Profir şi cu badea Manole, i-am poftit să intre pe la noi, la un pahar de rachiu…”

“Întinde pătura, femeie,” a zis bărbatul, aruncând o privire în dormitor, “nu e frumos să vadă musafirii dezordine…” Şi cum Nataşa nu se clintea din loc, Chetran trăgea de pătură spre a-l  dezvălui pe Hărăluşcă în toată splendoarea lui.

…”Aha, deci dumneata eşti,” a zis Chetran roşu de furie, “bănuiam pe cineva dar pe dumneata, niciodată… Dacă ştiam, scăpam satul de mult de un ticălos ca tine…” Jap! Trosc! Pleosc! “Cum e, mă? Nu ai femeie acasă?” “Vă rog, nu mă omorâţi, daţi-mi hainele şi mă duc acasă!” Jap! Trosc! Pleosc! “Asta e, jigodie, pentru văduvele şi gospodinele satului, pe care le ameninţai să vină să te mângâie, că, vezi doamne, eşti frumos şi ai autoritate!”  Jap! Trosc! Pleosc! “Îndurare,” a şoptit Hărăluşcă, moale, “daţi-mi hainele şi mă duc!” “Nici o haină,” a replicat Chetran, “ăstea rămân aici ca dovadă, de îţi vin idei o să le avem la îndemână şi o să i le ducem direct lu’ nevastă-ta!” “Şi eu cum ajung acasă?” a întrebat Hărăluşcă. “Pe izâtură,” a răspuns omul, jumătate amuzat, “pe lângă râpă, pe sub sălcii, de acolo mai ai puţin până acasă…”

“Eram hotărâţi,” a continuat Chetran, “să te spânzurăm în noaptea asta, la urma-urmei te-am prins în pat cu nevastă-mea… Dar ne-am răzgândit! Eşti liber să pleci acasă, să te judece satul pentru câte ai făcut: pentru sufletele nevinovate trimise în Siberia, pentru cei trimişi la cărbune, în Donbas, noaptea, în vagoane sigilate, fără apă şi fără mâncare… Fugi!”

Hărăluşcă avea să apară la Primărie a doua zi pe la amiază, şchiopătând şi plin de cucuie. Cică din pădure se iviseră trei indivizi, înarmaţi cu pistoale şi îmbrăcaţi în haine de dezertori, care l-au luat la bătaie fără motiv. Vorbeau americăneşte şi cereau bani şi mâncare. Dovadă clară că imperialiştii au oameni care pândesc prin păduri şi încearcă să-i scoată din circuit pe şefii cei mari…

Zvonurile despre reacţionarii americani cuprinseseră tot satul, dar nimeni nu credea o iotă. Unii se amuzau văzându-i faţa tumefiată, spunând că seamănă cu Satana. Alţii erau convinşi că starea lui Ionică s-ar fi datorat tractoriştilor, cărora de mult nu li s-ar fi plătit munca. Dochiţa zicea că de mult îi venise rândul să fie calicit, după cât rău făcuse satului. Irinuca era convinsă că l-a prins vreunul la nevasta lui şi că şi-a încasat ciomege, pe măsura păcatului…

Dominica lui Sofronţ se întorcea de la Primărie şi tot satul o aştepta cu informaţii proaspete. “Ce se întâmplă pe acolo, Domnico?” “Ce să se întâmple,” a răspuns ea, după ce şi-a tras sufletul, “oamenii sunt revoltaţi, le-a ajuns cuţitul la os, acum au căpătat curaj şi au început să povestească mai toate potlogăriile pe care le-a făcut Hărăluşcă şi câte au avut de înghiţit…” “Zavera e aproape!” a constatat cineva. “Bine,” a zis o altă voce, “dar Ionică ce zice, cum se apără?” “Stă închis în primărie, îl păzesc jandarii până o veni şefu’ de la conducerea a’ mare, se vaită de durere din cauza piciorului drept care-i atârnă cu şold cu tot iar mâna stângă-i e bleagă, o are ruptă din umăr!”

Oamenii se împărţiseră în două tabere: unii spuneau că ar trebui să i se mai acorde o şansă, că după ce se va vindeca se va face om de ispravă, alţii erau hotărâţi să-l ducă la marginea pădurii, să-l lege de un copac şi să isprăvească teroarea.

Timpul trecea şi oamenii îşi aduceau din ce în ce mai dureros aminte de vorbele şi de faptele lui Hărăluşcă, cum vânase el preoţii şi-i trimisese în Siberia, cum aducea aminte că “Politica nu are morală” altfel spus nu are stimă, ori respect, ori credinţă, cum se amesteca şi băga zâzanie între prieteni, cum se considera el mentorul tinerilor din sat şi avea pretenţia ca toţi flăcăii să aibă încuviinţarea lui când fac curte cărei fete… Mai presus de orice, momentul în care Ionică al Lizei alungase femeile din faţa bisericii, lăsând satul fără preot şi încuind uşile bisericii.

Zarurile fuseseră deci aruncate pentru Ionică al Lizei, sau, aşa cum i se spunea, Hărăluşcă şi, în acea zi memorabilă de toamnă, cu pompa pe care şi-o dorise, fostul tovarăşul secretar era condus către dreapta judecată. A fost legat de un stejar gros, undeva la graniţa dintre pădurea satului şi Nicolăieni şi lăsat acolo, în plata Domnului, până ce un suflet de creştin l-a eliberat în lumea largă…

Şi cum zelul tovarăşului secretar a îndepărtat preoţii de biserica din sat, avea să urmeze Robică, un alt personaj colorat, care, după prima slujbă, cuvânta: “Să ştiţi, oameni buni, până acum a mers cum a mers, data viitoare o să iasă mult mai a dracului!”

Timpul le rezolvă pe toate, însă supravieţuitorii celor care au murit în cel de-al Doilea Război Mondial ar trebui să ştie că au existat asemenea vremuri, cu astfel de oameni şi că oricând, oriunde, au existat oameni cu credinţă în Dumnezeu care să se împortivească tiraniei.