Logodna
Cu jumătate de secol
în urmă, logodna reprezenta un eveniment plin de farmec şi de poezie, care
făcea parte din buna tradiţie a tinerilor care urmau să se căsătorească. Din
ziua în care se cunoştea şi se plăcea, cuplul trecea prin multe momente frumoase,
cu plimbări şi serate dansante, totul culminând cu logodna, ritual care
consfinţea legătura ce avea să-i ducă, mai apoi, în faţa altarului.
Logodna se desfăşura
în două etape:
În prima, flăcăul
era prezentat familiei fetei de către un staroste (de obicei o rudă apropiată,
de încredere), care, prin tradiţie, cerea mâna fetei în numele tânărului.
Familia aştepta peţitorii cu masa îmbelşugată şi cu un vin bun. În cele mai
multe cazuri, flăcăul venea însoţit şi de un acordeonist ori un viorist, care aveau
grijă să dea o notă de mare sărbătoare evenimentului.
Conform tradiţiei,
după o săptămână în care tot satul avea să dezbată evenimentul pe toate
părţile, familia miresei era invitată acasă la familia mirelui pentru băutul răspunsului, acolo unce, în jurul
unei mese îmbelşugate şi al unui vin bun, se discuta viitorul celor doi tineri
care urmau să se căsătorească: ce zestre primeşte fata, ce zestre primeşte
băiatul şi dacă se pot pune bazele unei căsnicii trainice. Se negociau bucăţi
de grădini, de vie, animale şi păsări. Subiectul cel mai fierbinte era, însă,
casa în care vor locui cei doi tineri.
Negocierile durau
ore întregi şi, de multe ori, nu se ajungea la nici un rezultat. Tinerii nu
participau la discuţiile dintre cele două familii; ştiau că părinţii le doresc
tot binele din lume. Dacă discuţiile se încingeau, era rolul starostelui şi
chiar al rudelor apropiate să intervină pentru a domoli spiritele, întru a
netezi drumul celor doi tineri.
“Băutu’ răspunsului”
la masa viitorului socru mare era hotărâtor. Dacă se ajungea la o înţelegere
deplină, se bătea palma şi se hotăra ziua nunţii, conform tradiţiei respectată
cu sfinţenie din neam în neam. Erau cazuri în care logodna se rupea la “băutu’
răspunsului”, atunci când cele două familii nu se înţelegeau, nici chiar în
urma intervenţiei starostelui. Fata înapoia inelul primit la logodnă şi pleca
acasă la familia ei. Deşi nu foarte frecvent, fenomenul era privit ca atare, atât de părţile
implicate cât şi de membrii comunităţii, fără bârfe, comentarii sau explicaţii.
Nu se înţeleseseră, şi gata! Tinerii
îşi reluau locul în societate, aşteptând o altă oportunitate.
Părinţii aveau un
rol esenţial în alegerea partenerului de viaţă pentru copilul lor. Se aveau în
vedere originea familiei, sănătatea, viciile, aptitudinile, cultul muncii, etc.
Zestrea era baza materială care îi ajuta pe tineri la început de drum.
Logodna era perioada
de cunoaştere şi de adaptare a celor doi tineri. Etica şi credinţa îi obliga pe
cei doi să asculte de părinţi în toate lucrurile dificile cu care urmau să se
confrunte. Peste toate, însă, logodna era perioada plină de poezie şi de
promisiuni, de jurăminte fierbinţi de dragoste şi credinţă pentru tot restul
vieţii.
Nunta
În tradiţia anilor
1920-1940, nunta era cel mai frumos şi cel mai interesant eveniment din viaţa
unei familii. Toată suflarea satului, cu mic cu mare, participa, în felul său,
la sărbătoarea nunţii. Curţile şi şanţurile erau măturate şi greblate, ca să nu
se dea prilej de bârfă, satul se reînnoia. Vecinii îşi zugrăveau casele, se
reparau gardurile şi porţile, lumea îşi cumpăra haine şi încălţăminte noi, ca
să aibă ce arăta la marele eveniment. Se aduceau mici cadouri şi atenţii
mirilor, iar masa şi petrecerea era oferită tuturor ca dar de nuntă din partea
socrilor. Nu se pomenise de nuntă cu dar ori de plicuri cu bani, un fel de troc
apărut în zilele mai recente… Unde este plăcerea, unde e bucuria, unde e
farmecul petrecerii, atunci când te sinţi obligat să plăteşti scump tacâmul?
Nunta era socotită prilej de bucurie şi de sărbătoare, nicidecum o afacere din
care să obţii un profit cât mai mare.
În plus, numai
cununia consfiinţită de preot era recunoscută cu adevărat de societate. Tinerii
nu se mutau împreună numai cu actul de la Primărie, pentru că era considerat
mare păcat să nu aştepţi cununia religioasă. “Nimic fără Dumnezeu”, acesta era
crezul cu care tinerii îşi începeau drumul către întemeierea unei familii şi
ştiau că le va merge mult mai bine în viaţă avându-l pe Isus în suflet.
Întemeierea unei
familii pornea, deci, cu cântărirea atentă a tuturor aspectelor, cu prudenţă şi
precauţie exagerate uneori, dar binevenite, întrucât tuturor le era frică de
divorţ. Pentru că o dată ce o familie se destrăma prin divorţ îşi pierdea orice
fel de respect şi credibilitate în ochii comunităţii şi rămânea cu pata ruşinii
pentru toată viaţa. “Doamne-fereşte, decât să ajungi la judecată pentru divorţ,
mai bine să cadă cerul pe noi!” sau “Numai Dumnezeu ne va despărţi pe unul de
celălalt, pentru că în faţa Lui ne-am unit şi ne-am legat!” erau liniile de
conduită la începutul de drum al unei tinere familii.
Botezul
O altă tradiţie
importantă este cea a botezului, cu toate amănuntele şi detaliile
încreştinării, moştenite din bătrâni. Astfel, părinţii stabilesc câte perechi
de naşi doresc să le boteze copilul, numărul de naşi fiind, în cele din urmă,
semn al belşugului, al stării materiale, al falei şi mândriei familiei.
Viitorilor naşi erau
invitaţi la încreştinarea copilului trmiţându-li-se colaci. Dacă acceptau
colacii, însemna că vor să boteze, dacă nu, însemna că au motive serioase să
refuze. Taina botezului avea loc numai în sfânta biserică, în prezenţa tuturor
perechilor de naşi, care puteau ajunge şi până la 11-12!
După terminarea
botezului, alaiul de naşi se îndrepta spre casa copilului cu lumânări aprinse,
purtând, pe rând, în braţe, pruncul. Înainte de intrarea în casă, naşii făceau
următoarea urare: “Dragi părinţi, l-am luat păgân şi vi l-am adus creştin!”
Apoi naşii erau invitaţi la masă, laolaltă cu rudele, prietenii, colegii şi
invitaţii părinţilor. Petrecerea botezului se prelungea, uneori, chiar şi
două-trei zile...
Dacă pruncul era
întîiul-născut, de multe ori se aduceau muzicanţi de la Coşerniţa, care cântau
de răsuna tot satul. În mod tradiţional, naşii ofereau hăinuţe şi jucării
copiilor, iarăşi, nici vorbă de dar în sensul actual al cuvântului. Cu cât mai
mulţi naşi avea copilul, de cu atât mai multă preţuire şi stimă se vor fi
bucurat atunci când se făceau mari.
Petrecerea de după
botez se numea cumetrie, iar naşii între ei îşi ziceau cumetri (cumătri)
iar de aici încolo se socoteau ca şi rude, ajutându-se între ei în momentele de
nevoie, ca adevăraţi fraţi de suflet la bucurii şi la nevoi.
Claca
În timpul copilăriei
mele, clăcile erau la mare preţuire. Prin intermediul clăcilor se construiau
case de la temelie, se treiera şi se depozita grâul, se curăţa porumbul şi
sfecla de zahăr, se culegea floarea-soarelui şi se sortau cartofii, se
construiau fântâni, se ridicau ziduri şi garduri.
Claca în sine era un
obicei de întrajutorare în comunitate, acolo unde 20-30 de persoane se adunau
pentru a pune umărul la diverse munci, fie de interes obştesc, fie atunci când
aceste munci depăşeau puterea de muncă a unei familii. Oamenii participau la
aceste clăci atât din dorinţa de a-şi ajuta semenii ori comunitatea, cât şi din
credinţa faţă de Dumnezeu, conştienţi fiind că munca lor îi apropie mai mult de
rai.
Dincolo de scopul
practic, clăcile aveau un important rol educativ şi de socializare, mai ales în
rândul tinerilor. Flăcăii şi fetele cântau toate cântecele la modă din acea
perioadă şi, din rândurile lor, cei ce se remarcau prin talente vocale
deosebite aveau să fie promovaţi ulterior în formaţii corale de prestigiu. Se
legau prietenii trainice şi legături afective între băieţi şi fete, care, de
cele mai multe ori, duceau la căsătorii durabile. În timpul clăcilor se
discutau reţete şi leacuri din moşi-strămoşi pe care oamenii le foloseau, fie
că era vorba de buruieni ori cereale - grâu, ovăz, porumb.
Ani mai târziu, tradiţia
clăcilor se îmbogăţea cu obiceiuri noi. Solidaritatea şi întrajutorarea între
membrii comunităţii începea să se manifeste şi prin ajutorul material dat
tinerilor căsătoriţi. La nunta lui Ion Hanganu - orfan de ambii părinţi -
oamenii satului s-au mobilizat şi l-au înzestrat cu tot ceea ce avea nevoie
pentru o gospodărie: şase oi, zeci de păsări, mobilă, vase, cereale şi alte
bunuri necesare.
Discuţiile de la clacă
se diversificau şi ele, în funcţie de nevoile membrilor comunităţii: se
discutau frământări şi temeri, boli şi necazuri şi, de multe ori, oamenii
veneau cu soluţii pentru rezolvarea acestora. Se punea accent pe educarea
tinerilor în spiritul valorilor creştine şi umane: credinţa în Dumnezeu,
bun-simţ, cinste, dragoste de muncă, maniere...
Atunci când se făcea clacă pentru construcţia
unei case se chema mai întâi preotul care făcea sfeştanie şi sfinţea locul şi
apoi se cioplea o cruce mare care era pusă chiar în mijlocul locului de
construit şi care era păstrată acolo chiar şi după terminarea lucrărilor.
Preotul sfinţea pomii, animalele, acareturile şi întreaga curte, iar tinerii
proprietari se împărtăşeau, rugându-se la bunul Dumnezeu să fie într-un ceas
bun.
Plecarea la
militărie
Plecarea la militărie
era un alt moment de mare importanţă în viaţa tinerilor, moment de mare
încărcătură emoţională în care tinerii se confruntau cu sentimente
contradictorii: pe de-o parte despărţirea de părinţi şi de familie, despărţirea
de prietenă, depărtarea de casă, teama de necunoscut şi, pe de altă parte, mândria
de a fi militar. Dar pentru că numai cel ce a făcut armata poate fi numit
bărbat adevărat, familia, apropiaţii şi prietenii organizau, cu o săptămână
înainte de plecarea la unitate a tânărului, petreceri de rămas-bun care să le
facă tinerilor militari despărţirea mai uşoară.
Petrecerile aveau loc,
pe rând, la casa fiecăruia din cei 4-5 proaspăt recruţi. Participanţii, poftiţi
sau nepoftiţi, erau bineveniţi cu toţii. Se mânca şi se bea până după miezul
nopţii, oră la care tinerii plecau grupuri-grupuri către casă, la braţ cu
prietenele lor, cântând, chiuind, fluierând şi oftând, din când în când, cu
gândul la viaţa aspră de soldat ce avea să urmeze.
În ziua despărţirii,
peronul gării era plin de toţi cei care veniseră să-şi ia rămas bun de la
recruţi. Ultime sfaturi, batiste fluturând în vânt, lacrimi pe obrajii mamelor
şi logodnicelor sau prietenelor, se împărţeau, în ultima clipă, mici daruri:
prosoape, şosete, batiste, săpunuri, ţigări, dulciuri şi, în fine, trenul
- dihanie neagră şi fioroasă - care-i înghiţea într-o clipă pe tineri,
ducându-i departe de casă pe tineri şi spre un alt ciclu al vieţii lor.
Mamele erau, fireşte,
cele care suportau cel mai greu povara despărţirii pentru 2-3 ani de fiul lor. “Să
fiţi cuminţi, dragii noştri, să nu faceţi care cumva vreo poznă, să nu vă
supăraţi superiorii, că aşa e la armată! Şi dacă vreunul din voi ajunge,
cumva, fruntaş, să nu vă bateţi joc de bieţii ofiţeri! Măcar o carte
(scrisoare, n.a.) să ne scrieţi pe lună, acolo, două trei-cuvinte de sănătate
şi viaţă... Sfintele noastre rugăciuni şi slujbe să vă apere de toate!”
A fi militar era onoare
mare în acele vremuri, iar, când veneau în permisii, tinerii aveau toate uşile
deschise. Erau trataţi cu respect, la şezători li se rezervau locurile de
onoare, erau ascultaţi cu sufletul la gură atunci când povesteau întâmplări
petrecute sau auzite de prin părţile Olteniei, Ardealului sau Moldovei, unde-şi
făceau stagiul militar. După Biserică, Armata se bucura de cea mai mare
încredere în rândul comunităţii!
Treieratul
grâului
Pentru că la vremea
aceea nu se auzise de mecanizare, treieratul începea odată cu scârţâitul vesel
al căruţelor care intrau pe uliţele satului, încărcate cu snopii aurii de grâu.
Odată ce snopii erau aranjaţi în căpiţe şi puşi la adăpost de ploi şi păsări,
se organiza urgent o clacă cu vreo 20-30 de flăcăi şi fete. La ziua fixată,
când totul era pregătit şi toată lumea era prezentă, motorul începea să sufle,
să pufăie şi să arunce stropi de apă, pocnea puternic şi batoza se punea în
mişcare, dând semnalul de un început al unui spectacol care rămâne şi acum
fascinant.pentru mine...
Parcă scrâşnind de durere, batoza îşi deschidea pântecele, eliberând pe un apendice metalic un
pârâu subţire şi limpede de boabe de grâu, în timp ce arunca, pe cealaltă
parte, pleava şi paiele... Pregătiţi, clăcaşii lucrau repede şi precis: unii
legau, ca într-un basm, balaurii de paie în căpiţe, alţii cărau pleava în şură,
ceilalţi duceau sacii gemând de boabe curate în magazie. O simfonie fantastică
în care fiecare îşi avea locul său precis, unde nu erau permise note false şi
sincronizarea era perfectă, unde o maşinărie care ofta din toate angrenajele
era piesa de rezistenţă şi împrăştia, bob cu bob, belşug şi bunăstare în curtea
gospodarului şi a familiei sale...
În zilele noastre,
tehnologia a comprimat tot acest ritual într-o singură zi; pe atunci dura două săptămâni: cosit,
secerat, adunat, cărat acasă şi, în cele din urmă, treierat. Ziua se termina cu
plăcinte, brânză de oi cu mămăligă şi o bărdacă cu vin rece, adus din beci.
Batoza ofta, ostenită după ultimul snop şi motorul se oprea... În magazie,
grâul auriu, bine depozitat şi protejat, aştepta să se transforme în pâinea albă şi pufoasă ce avea să
ne ţină până la recolta din anul următor.
Dacă tot vorbim despre
tradiţii şi obiceiuri, nu putem trece cu vederea obiceiul parastasului,
păstrat cu sfinţenie la noi, creştinii ortodocşi, acolo unde se pomenesc cu
evlavie sufletele celor plecaţi dintre noi.
Rugăciunile se fac
pentru iertarea păcatelor şi odihna celui răposat. Se împart daruri şi bucate
celor săraci şi copiilor. Se fac daruri şi Sfintei Biserici, necesare
întreţinerii şi celor trebuincioase. Familia care face parastas pentru morţii săi simte uşurare
şi linişte sufletească. Bunii creştini ştiu din predicile auzite la biserică
faptul că cei care nu-şi cinstesc înaintaşii nu sunt vrednici de viitorul
lor.
Din când în când mai
apar poveşti cu strigoi, născocite de minţi rătăcite; din această cauză,
creştinii aleargă la Sfânta Biserică, pentru a nu cădea în păcat.
Ştiinţa şi tehnologia
modernă ne-au pus la dispoziţie multe lucruri care ne fac viaţa mai uşoară,
dar, în acelaşi timp, ne-au îndepărtat de vechile noastre obiceiuri şi tradiţii
creştineşti. Să nu le îngropăm, să nu le dăm cu totul uitării, să ţinem
permanent legătura între trecut, prezent şi viitor. Liniştea şi pacea din
sufletele noastre este strâns legată de păstrarea şi respectarea obiceiurilor
străbune, care pot fi văzute, dintr-o anumită perspectivă, ca frânturi de
istorie dintr-o anumită perioadă.
Se poate vorbi şi
despre tradiţia în creşterea copiilor şi modul în care copiilor li se
insufla, de la vârste fragede, cultul faţă de muncă, pasiunea pentru meserie,
respectul faţă de părinţi şi respectul pentru cei vârstnici, credinţa în Dumnezeu...
Îmi aduc aminte că la
şcoala noastră din sat trebuia să-i spunem zilnic domnului învăţător ce fapte
bune am făcut, dacă ne-am ascultat părinţii şi dacă i-am ajutat la treburile
gospodăreşti. Nu puteam să minţim pentru că, aşa eram învăţaţi, noaptea putea
să vină cel rău... Am trăit şi perioade în care noi, copiii, luam
iniţiativa şi ne întreceam în a face cât mai multe fapte bune, că era vorba de
pomi plantaţi sau flori sădite, ori chiar oameni în vârstă pe care îi ajutam.
Copiii zilelor noastre
au o altă deviză: părinţii să asculte de copii. Au numai drepturi şi
facilităţi, de îndatoriri nici că vor să audă! Viitorul va decide, însă, soarta
generaţiilor de astăzi.
Ne rămâne ca noi să
privim cu optimism şi încredere copiii şi nepoţii noştri care păşesc spre
viitor mână în mână cu cele mai moderne tehnologii. Să nu îi lăsăm să uite,
însă, că trebuie să ştie de unde ai plecat ca să ştie unde ajung!
No comments:
Post a Comment