6/13/2013

Obiceiuri şi tradiţii



Logodna

Cu jumătate de secol în urmă, logodna reprezenta un eveniment plin de farmec şi de poezie, care făcea parte din buna tradiţie a tinerilor care urmau să se căsătorească. Din ziua în care se cunoştea şi se plăcea, cuplul trecea prin multe momente frumoase, cu plimbări şi serate dansante, totul culminând cu logodna, ritual care consfinţea legătura ce avea să-i ducă, mai apoi, în faţa altarului.

Logodna se desfăşura în două etape:
În prima, flăcăul era prezentat familiei fetei de către un staroste (de obicei o rudă apropiată, de încredere), care, prin tradiţie, cerea mâna fetei în numele tânărului. Familia aştepta peţitorii cu masa îmbelşugată şi cu un vin bun. În cele mai multe cazuri, flăcăul venea însoţit şi de un acordeonist ori un viorist, care aveau grijă să dea o notă de mare sărbătoare evenimentului.
Conform tradiţiei, după o săptămână în care tot satul avea să dezbată evenimentul pe toate părţile, familia miresei era invitată acasă la familia mirelui pentru băutul răspunsului, acolo unce, în jurul unei mese îmbelşugate şi al unui vin bun, se discuta viitorul celor doi tineri care urmau să se căsătorească: ce zestre primeşte fata, ce zestre primeşte băiatul şi dacă se pot pune bazele unei căsnicii trainice. Se negociau bucăţi de grădini, de vie, animale şi păsări. Subiectul cel mai fierbinte era, însă, casa în care vor locui cei doi tineri.
Negocierile durau ore întregi şi, de multe ori, nu se ajungea la nici un rezultat. Tinerii nu participau la discuţiile dintre cele două familii; ştiau că părinţii le doresc tot binele din lume. Dacă discuţiile se încingeau, era rolul starostelui şi chiar al rudelor apropiate să intervină pentru a domoli spiritele, întru a netezi drumul celor doi tineri.

“Băutu’ răspunsului” la masa viitorului socru mare era hotărâtor. Dacă se ajungea la o înţelegere deplină, se bătea palma şi se hotăra ziua nunţii, conform tradiţiei respectată cu sfinţenie din neam în neam. Erau cazuri în care logodna se rupea la “băutu’ răspunsului”, atunci când cele două familii nu se înţelegeau, nici chiar în urma intervenţiei starostelui. Fata înapoia inelul primit la logodnă şi pleca acasă la familia ei. Deşi nu foarte frecvent, fenomenul era privit ca atare, atât de părţile implicate cât şi de membrii comunităţii, fără bârfe, comentarii sau explicaţii. Nu se înţeleseseră, şi gata! Tinerii îşi reluau locul în societate, aşteptând o altă oportunitate.

Părinţii aveau un rol esenţial în alegerea partenerului de viaţă pentru copilul lor. Se aveau în vedere originea familiei, sănătatea, viciile, aptitudinile, cultul muncii, etc. Zestrea era baza materială care îi ajuta pe tineri la început de drum.
Logodna era perioada de cunoaştere şi de adaptare a celor doi tineri. Etica şi credinţa îi obliga pe cei doi să asculte de părinţi în toate lucrurile dificile cu care urmau să se confrunte. Peste toate, însă, logodna era perioada plină de poezie şi de promisiuni, de jurăminte fierbinţi de dragoste şi credinţă pentru tot restul vieţii.

Nunta

În tradiţia anilor 1920-1940, nunta era cel mai frumos şi cel mai interesant eveniment din viaţa unei familii. Toată suflarea satului, cu mic cu mare, participa, în felul său, la sărbătoarea nunţii. Curţile şi şanţurile erau măturate şi greblate, ca să nu se dea prilej de bârfă, satul se reînnoia. Vecinii îşi zugrăveau casele, se reparau gardurile şi porţile, lumea îşi cumpăra haine şi încălţăminte noi, ca să aibă ce arăta la marele eveniment. Se aduceau mici cadouri şi atenţii mirilor, iar masa şi petrecerea era oferită tuturor ca dar de nuntă din partea socrilor. Nu se pomenise de nuntă cu dar ori de plicuri cu bani, un fel de troc apărut în zilele mai recente… Unde este plăcerea, unde e bucuria, unde e farmecul petrecerii, atunci când te sinţi obligat să plăteşti scump tacâmul? Nunta era socotită prilej de bucurie şi de sărbătoare, nicidecum o afacere din care să obţii un profit cât mai mare.
În plus, numai cununia consfiinţită de preot era recunoscută cu adevărat de societate. Tinerii nu se mutau împreună numai cu actul de la Primărie, pentru că era considerat mare păcat să nu aştepţi cununia religioasă. “Nimic fără Dumnezeu”, acesta era crezul cu care tinerii îşi începeau drumul către întemeierea unei familii şi ştiau că le va merge mult mai bine în viaţă avându-l pe Isus în suflet.

Întemeierea unei familii pornea, deci, cu cântărirea atentă a tuturor aspectelor, cu prudenţă şi precauţie exagerate uneori, dar binevenite, întrucât tuturor le era frică de divorţ. Pentru că o dată ce o familie se destrăma prin divorţ îşi pierdea orice fel de respect şi credibilitate în ochii comunităţii şi rămânea cu pata ruşinii pentru toată viaţa. “Doamne-fereşte, decât să ajungi la judecată pentru divorţ, mai bine să cadă cerul pe noi!” sau “Numai Dumnezeu ne va despărţi pe unul de celălalt, pentru că în faţa Lui ne-am unit şi ne-am legat!” erau liniile de conduită la începutul de drum al unei tinere familii.

Botezul

O altă tradiţie importantă este cea a botezului, cu toate amănuntele şi detaliile încreştinării, moştenite din bătrâni. Astfel, părinţii stabilesc câte perechi de naşi doresc să le boteze copilul, numărul de naşi fiind, în cele din urmă, semn al belşugului, al stării materiale, al falei şi mândriei familiei.
Viitorilor naşi erau invitaţi la încreştinarea copilului trmiţându-li-se colaci. Dacă acceptau colacii, însemna că vor să boteze, dacă nu, însemna că au motive serioase să refuze. Taina botezului avea loc numai în sfânta biserică, în prezenţa tuturor perechilor de naşi, care puteau ajunge şi până la 11-12!
După terminarea botezului, alaiul de naşi se îndrepta spre casa copilului cu lumânări aprinse, purtând, pe rând, în braţe, pruncul. Înainte de intrarea în casă, naşii făceau următoarea urare: “Dragi părinţi, l-am luat păgân şi vi l-am adus creştin!” Apoi naşii erau invitaţi la masă, laolaltă cu rudele, prietenii, colegii şi invitaţii părinţilor. Petrecerea botezului se prelungea, uneori, chiar şi două-trei zile...
Dacă pruncul era întîiul-născut, de multe ori se aduceau muzicanţi de la Coşerniţa, care cântau de răsuna tot satul. În mod tradiţional, naşii ofereau hăinuţe şi jucării copiilor, iarăşi, nici vorbă de dar în sensul actual al cuvântului. Cu cât mai mulţi naşi avea copilul, de cu atât mai multă preţuire şi stimă se vor fi bucurat atunci când se făceau mari.
Petrecerea de după botez se numea cumetrie, iar naşii între ei îşi ziceau cumetri (cumătri) iar de aici încolo se socoteau ca şi rude, ajutându-se între ei în momentele de nevoie, ca adevăraţi fraţi de suflet la bucurii şi la nevoi.

Claca

În timpul copilăriei mele, clăcile erau la mare preţuire. Prin intermediul clăcilor se construiau case de la temelie, se treiera şi se depozita grâul, se curăţa porumbul şi sfecla de zahăr, se culegea floarea-soarelui şi se sortau cartofii, se construiau fântâni, se ridicau ziduri şi garduri.
Claca în sine era un obicei de întrajutorare în comunitate, acolo unde 20-30 de persoane se adunau pentru a pune umărul la diverse munci, fie de interes obştesc, fie atunci când aceste munci depăşeau puterea de muncă a unei familii. Oamenii participau la aceste clăci atât din dorinţa de a-şi ajuta semenii ori comunitatea, cât şi din credinţa faţă de Dumnezeu, conştienţi fiind că munca lor îi apropie mai mult de rai.
Dincolo de scopul practic, clăcile aveau un important rol educativ şi de socializare, mai ales în rândul tinerilor. Flăcăii şi fetele cântau toate cântecele la modă din acea perioadă şi, din rândurile lor, cei ce se remarcau prin talente vocale deosebite aveau să fie promovaţi ulterior în formaţii corale de prestigiu. Se legau prietenii trainice şi legături afective între băieţi şi fete, care, de cele mai multe ori, duceau la căsătorii durabile. În timpul clăcilor se discutau reţete şi leacuri din moşi-strămoşi pe care oamenii le foloseau, fie că era vorba de buruieni ori cereale - grâu, ovăz, porumb.

Ani mai târziu, tradiţia clăcilor se îmbogăţea cu obiceiuri noi. Solidaritatea şi întrajutorarea între membrii comunităţii începea să se manifeste şi prin ajutorul material dat tinerilor căsătoriţi. La nunta lui Ion Hanganu - orfan de ambii părinţi - oamenii satului s-au mobilizat şi l-au înzestrat cu tot ceea ce avea nevoie pentru o gospodărie: şase oi, zeci de păsări, mobilă, vase, cereale şi alte bunuri necesare.
Discuţiile de la clacă se diversificau şi ele, în funcţie de nevoile membrilor comunităţii: se discutau frământări şi temeri, boli şi necazuri şi, de multe ori, oamenii veneau cu soluţii pentru rezolvarea acestora. Se punea accent pe educarea tinerilor în spiritul valorilor creştine şi umane: credinţa în Dumnezeu, bun-simţ, cinste, dragoste de muncă, maniere...

 Atunci când se făcea clacă pentru construcţia unei case se chema mai întâi preotul care făcea sfeştanie şi sfinţea locul şi apoi se cioplea o cruce mare care era pusă chiar în mijlocul locului de construit şi care era păstrată acolo chiar şi după terminarea lucrărilor. Preotul sfinţea pomii, animalele, acareturile şi întreaga curte, iar tinerii proprietari se împărtăşeau, rugându-se la bunul Dumnezeu să fie într-un ceas bun.

Plecarea la militărie

Plecarea la militărie era un alt moment de mare importanţă în viaţa tinerilor, moment de mare încărcătură emoţională în care tinerii se confruntau cu sentimente contradictorii: pe de-o parte despărţirea de părinţi şi de familie, despărţirea de prietenă, depărtarea de casă, teama de necunoscut şi, pe de altă parte, mândria de a fi militar. Dar pentru că numai cel ce a făcut armata poate fi numit bărbat adevărat, familia, apropiaţii şi prietenii organizau, cu o săptămână înainte de plecarea la unitate a tânărului, petreceri de rămas-bun care să le facă tinerilor militari despărţirea mai uşoară.
Petrecerile aveau loc, pe rând, la casa fiecăruia din cei 4-5 proaspăt recruţi. Participanţii, poftiţi sau nepoftiţi, erau bineveniţi cu toţii. Se mânca şi se bea până după miezul nopţii, oră la care tinerii plecau grupuri-grupuri către casă, la braţ cu prietenele lor, cântând, chiuind, fluierând şi oftând, din când în când, cu gândul la viaţa aspră de soldat ce avea să urmeze.

În ziua despărţirii, peronul gării era plin de toţi cei care veniseră să-şi ia rămas bun de la recruţi. Ultime sfaturi, batiste fluturând în vânt, lacrimi pe obrajii mamelor şi logodnicelor sau prietenelor, se împărţeau, în ultima clipă, mici daruri: prosoape, şosete, batiste, săpunuri, ţigări, dulciuri şi, în fine, trenul - dihanie neagră şi fioroasă - care-i înghiţea într-o clipă pe tineri, ducându-i departe de casă pe tineri şi spre un alt ciclu al vieţii lor.
Mamele erau, fireşte, cele care suportau cel mai greu povara despărţirii pentru 2-3 ani de fiul lor. “Să fiţi cuminţi, dragii noştri, să nu faceţi care cumva vreo poznă, să nu vă supăraţi superiorii, că aşa e la armată! Şi dacă vreunul din voi ajunge, cumva, fruntaş, să nu vă bateţi joc de bieţii ofiţeri! Măcar o carte (scrisoare, n.a.) să ne scrieţi pe lună, acolo, două trei-cuvinte de sănătate şi viaţă... Sfintele noastre rugăciuni şi slujbe să vă apere de toate!”

A fi militar era onoare mare în acele vremuri, iar, când veneau în permisii, tinerii aveau toate uşile deschise. Erau trataţi cu respect, la şezători li se rezervau locurile de onoare, erau ascultaţi cu sufletul la gură atunci când povesteau întâmplări petrecute sau auzite de prin părţile Olteniei, Ardealului sau Moldovei, unde-şi făceau stagiul militar. După Biserică, Armata se bucura de cea mai mare încredere în rândul comunităţii!


Treieratul grâului

Pentru că la vremea aceea nu se auzise de mecanizare, treieratul începea odată cu scârţâitul vesel al căruţelor care intrau pe uliţele satului, încărcate cu snopii aurii de grâu. Odată ce snopii erau aranjaţi în căpiţe şi puşi la adăpost de ploi şi păsări, se organiza urgent o clacă cu vreo 20-30 de flăcăi şi fete. La ziua fixată, când totul era pregătit şi toată lumea era prezentă, motorul începea să sufle, să pufăie şi să arunce stropi de apă, pocnea puternic şi batoza se punea în mişcare, dând semnalul de un început al unui spectacol care rămâne şi acum fascinant.pentru mine...
Parcă scrâşnind de durere, batoza îşi deschidea pântecele, eliberând pe un apendice metalic un pârâu subţire şi limpede de boabe de grâu, în timp ce arunca, pe cealaltă parte, pleava şi paiele... Pregătiţi, clăcaşii lucrau repede şi precis: unii legau, ca într-un basm, balaurii de paie în căpiţe, alţii cărau pleava în şură, ceilalţi duceau sacii gemând de boabe curate în magazie. O simfonie fantastică în care fiecare îşi avea locul său precis, unde nu erau permise note false şi sincronizarea era perfectă, unde o maşinărie care ofta din toate angrenajele era piesa de rezistenţă şi împrăştia, bob cu bob, belşug şi bunăstare în curtea gospodarului şi a familiei sale...

În zilele noastre, tehnologia a comprimat tot acest ritual într-o singură zi; pe atunci dura două săptămâni: cosit, secerat, adunat, cărat acasă şi, în cele din urmă, treierat. Ziua se termina cu plăcinte, brânză de oi cu mămăligă şi o bărdacă cu vin rece, adus din beci. Batoza ofta, ostenită după ultimul snop şi motorul se oprea... În magazie, grâul auriu, bine depozitat şi protejat, aştepta să se transforme în pâinea albă şi pufoasă ce avea să ne ţină până la recolta din anul următor.


Dacă tot vorbim despre tradiţii şi obiceiuri, nu putem trece cu vederea obiceiul parastasului, păstrat cu sfinţenie la noi, creştinii ortodocşi, acolo unde se pomenesc cu evlavie sufletele celor plecaţi dintre noi.
Rugăciunile se fac pentru iertarea păcatelor şi odihna celui răposat. Se împart daruri şi bucate celor săraci şi copiilor. Se fac daruri şi Sfintei Biserici, necesare întreţinerii şi celor trebuincioase. Familia care face parastas pentru morţii săi simte uşurare şi linişte sufletească. Bunii creştini ştiu din predicile auzite la biserică faptul că cei care nu-şi cinstesc înaintaşii nu sunt vrednici de viitorul lor.
Din când în când mai apar poveşti cu strigoi, născocite de minţi rătăcite; din această cauză, creştinii aleargă la Sfânta Biserică, pentru a nu cădea în păcat.

Ştiinţa şi tehnologia modernă ne-au pus la dispoziţie multe lucruri care ne fac viaţa mai uşoară, dar, în acelaşi timp, ne-au îndepărtat de vechile noastre obiceiuri şi tradiţii creştineşti. Să nu le îngropăm, să nu le dăm cu totul uitării, să ţinem permanent legătura între trecut, prezent şi viitor. Liniştea şi pacea din sufletele noastre este strâns legată de păstrarea şi respectarea obiceiurilor străbune, care pot fi văzute, dintr-o anumită perspectivă, ca frânturi de istorie dintr-o anumită perioadă.
Se poate vorbi şi despre tradiţia în creşterea copiilor şi modul în care copiilor li se insufla, de la vârste fragede, cultul faţă de muncă, pasiunea pentru meserie, respectul faţă de părinţi şi respectul pentru cei vârstnici, credinţa în Dumnezeu...
Îmi aduc aminte că la şcoala noastră din sat trebuia să-i spunem zilnic domnului învăţător ce fapte bune am făcut, dacă ne-am ascultat părinţii şi dacă i-am ajutat la treburile gospodăreşti. Nu puteam să minţim pentru că, aşa eram învăţaţi, noaptea putea să vină cel rău... Am trăit şi perioade în care noi, copiii, luam iniţiativa şi ne întreceam în a face cât mai multe fapte bune, că era vorba de pomi plantaţi sau flori sădite, ori chiar oameni în vârstă pe care îi ajutam.

Copiii zilelor noastre au o altă deviză: părinţii să asculte de copii. Au numai drepturi şi facilităţi, de îndatoriri nici că vor să audă! Viitorul va decide, însă, soarta generaţiilor de astăzi.
Ne rămâne ca noi să privim cu optimism şi încredere copiii şi nepoţii noştri care păşesc spre viitor mână în mână cu cele mai moderne tehnologii. Să nu îi lăsăm să uite, însă, că trebuie să ştie de unde ai plecat ca să ştie unde ajung!

No comments:

Post a Comment