Măi băiete, calul ăsta nu e iapa noastră!

          Târgul de la Mărculeşti era renumit în tot judeţul; în fiecare duminică, oameni din judeţ şi din judeţele megieşe veneau aici să vândă tot felul de animale şi păsări pe care le creşteau în gospodăria lor. În ultimii ani, târgul se profilase, însă, numai pe vânzarea şi cumpărarea cailor, de diferite rase.

          Spre disperarea lui Senea, fratele meu, mare iubitor de cai, părinţii mei se hotărâseră s-o vândă pe Maşca, iapa noastră, animal blând care ne servise cu credinţă vreme de mai mult de 10 ani. La o vârstă destul de fragedă, Senea călărise deja cam toţi caii din sat, iar de Maşa se ataşase în mod deosebit.

          “Măi copile,” a anunţat tata la un moment dat, “duminică plecăm la Mărculeşti, la târg, să o vindem pe Maşa, că a îmbătrânit, săraca… După care,” a continuat el, “mai punem vreo două-trei parale şi cumpărăm un armăsar de rasă, ca să ai şi tu un cal ca lumea, să-l poţi călări…” Zis şi făcut!

Ca în fiecare duminică, târgul era plin de oameni. Toată larma era acoperită, însă de vocile liveranţilor sau ale samsarilor, cum vreţi să le spuneţi, al căror rol era să intermedieze tranzacţia şi, buni de gură, lăudau animalul cu voce tare, încercând să atragă cumpărători. Odată tranzacţia încheiată, vânzătorul, cumpărătorul şi liverantul beau adălmaşul, iar liverantul câştiga şi câţiva leuţi, partea lui pentru efortul depus.

Dincolo de esenţa sa negustorească, târgul de la Mărculeşti prilejuia contactul dintre oameni; se aflau noutăţile apărute de la ultima întâlnire (cine mai murise, cine se căsătorise cu cine, câţi copii mai aveau unul sau celălalt). Liveranţii, ca de obicei, dădeau culoare târgului cu garanţiile, promisiunile, jurămintele sau blestemele pe care le amestecau în tiradele lor, negustorii aşteptau febrili încheierea tranzacţiei sau beau, mulţumiţi adălmaşul şi, ca în orice târg, mulţimea de gură-cască aştepta să le pice câte ceva, o ţigară sau o halbă de bere de la cei care băteau palma. Pentru că de multe ori aceste adălmaşuri se lungeau pe parcursul a mai multor ore, cumpărătorii şi vânzătorii dădeau câte un rând de fiecare de nimeni nu mai ştia câte rânduri se adunaseră, limbile se dezlegau, toată lumea îmbrăţişa pe toată lumea şi, în final, cei câţiva gură-cască prezenţi erau adoptaţi de grupul celor care sărbătoreau de drept…

Tata şi cu Senea se depărtaseră binişor de centrul târgului, urmărind atent cum se desfăşoară afacerile şi cum se păstrează obiceiurile. Se făcea, însă, târziu şi realizau că uitaseră complet de Maşca, pe care o lăsaseră mult în urmă, legată de o tufă de măceş, cu trăistuţa de ovăz pregătită de acasă atârnată de gât. “Măi copile,” a zis tata, “du-te şi dezleagă calul, încalecă şi mergi acasă… Vezi să ţii drumul drept! S-a înserat şi târgul e pe sfârşite… Eu o să mai rămân vreo două ceasuri cu nişte neamuri de-ale noastre din Coşerniţa şi o să vin acasă cu trinu’ de ora 8.00.” Senea nu a mai aşteptat al doilea îndemn. A dezlegat calul, a încălecat şi... p-aci ţi-e drumul!

Seara, tata, obosit de drum şi de cele câteva pahare băute cu neamurile, s-a culcat devreme. Mama era plecată la un hram, la Ţepordei, aşa că nu am avut cu cine să împărtăşesc faptul că eram sigură că Senea venise de la târg călare pe un cal nou...

Dimineaţa, atunci când tata s-a trezit, m-am grăbit să-l întreb cum îl cheamă pe noul nostru cal, unde-i Maşca şi cui i-au lăsat-o... “Ce vorbeşti, fetiţo,” mi-a răspuns tata, nedumerit, “ce cal nou ai văzut tu la noi în grajd?” “Hai cu mine să-ţi arăt, tăticule!”

…Tata încremenise în poarta grajdului, absolut stupefiat. Parcă văzuse o fantomă. “Senişor,” l-a chemat el pe fratele meu atunci când şi-a mai revenit, “ia vino tu la tata şi spune-i cu cine ai schimbat-o pe Maşca?” “Eu n-am făcut nimic, tăticule,” a răspuns Senea, nevinovat, “când am ajuns la tufa de măceş, în locul Maşcăi era roibuleţul ăsta şi am crezut că matale ai încheiat afacerea; l-am mângâiat, i-am vorbit frumos, ne-am împrietenit repede şi m-a lăsat să-i cuprind grumazul şi să-l încalec…” “Măi copile, ăsta nu e calul nostru, ai furat un alt cal… O să vină jandarmii şi o să ne bage la închisoare pe amândoi…” a constatat tata, resemnat.

Între timp, vecinii şi prietenii nu mai pridideau cu laudele şi felicitările: “Bine că aţi vândut gloaba aia bătrână, că v-a servit destul…” “Cine a luat-o, trebuie să-i asigure odihnă şi tratament, hă, hă, hă!” “Senişor, tu iubeşti caii, o să faci din el prima-ntâi din sat, se vede rasa din el…”

Mama, venită de la hram, să leşine, nu altceva, la aflarea tărăşeniei. “Bre, Alexandre,” i-a spus ea tatei într-un târziu, “de două nopţi n-am închis un ochi din cauza poveştii ăsteia… Eu zic să te duci la Mărculeşti, la postul de jandari şi să le povesteşti tot. Mai bine, bre, săraci şi curaţi, decât cu armăsarul ăsta în curte şi la puşcărie… Poate s-o fi făcut şi vreo plângere, până acum!”

Convins de mama, tata se prezenta a doua zi la Mărculeşti, la postul de jandarmi, la domn’ majur. Fâstâcit şi speriat, însă, frământând căciula în mâini, tata a reuşit să încurce povestea cu Maşca şi roibuleţul şi târgul şi liveranţii şi neamurile şi tot felul de detalii fără nici o noimă în aşa hal încât, enervat la culme, domn’ majur a explodat: “Măi, bade, mă uit la dumneata şi îmi pari om normal…Ai bătut atâta cale până aici ca să-mi îndrugi tot felul de baliverne despre un cal, sau o iapă, sau Dumnezeu ştie ce o fi fost… Noi avem lucruri mult mai importante de rezolvat, nu intră în atribuţiunile noastre să vă păzim vouă caii! Unde am ajunge dacă altul ca dumneata ar apărea aici şi ar începe să îndruge vrute şi nevrute despre cai verzi pe pereţi?” “Domn’ majur,” a îndrăznit tata, “dacă procurorul de la Bucureşti vine şi ne găseşte calul în curte ne bagă toată familia la puşcărie! Mai bine să ne-o dea pe Maşca înapoi, cu toate că băieţelul meu s-a ataşat de calul ista…”

“Măi nene,” a zis majurul cu blândeţe, dar privindu-l pe tata într-un fel anume, “dumneata eşti grav bolnav… Du-te degrabă şi te caută, ai serioase probleme cu capul!” “Va să zică nu ne băgaţi la puşcărie?” “Du-te omule şi lasă-mă, am eu necazurile şi durerile mele! Eu mă prăbuşesc şi matale o ţii într-una cu calul…” a oftat acela, exasperat.

În curtea postului de jandarmi, alţi câţiva oameni aşteptau să intre la domn’ majur, dar se pare că nu ştiau exact cum să procedeze. “Cum te-a primit, bade,” l-a întrebat unul pe tata, “că de câteva zile numai îi tună şi fulgeră şi nimeni nu-i poate intra în voie? Am auzit de la vecina lui, Lisaveta o cheamă, că i-a fugit nevasta de acasă, a luat copilul, a încărcat o camionetă cu toată zestrea şi a plecat la Soloneţ, la mă-sa! Bietul majur,” a continuat omul imperturbabil, “se zbate de durere, când înjură furios, când vorbeşte singur şi intră de cam multe ori în cârciumă să se consoleze cu o cinzeacă… Doamne-fereşte să dea în patima băuturii, săracu’ om; femeia asta o să-l distrugă! Avea ea, ce-i drept, ochii cam jucăuşi şi era tare plimbăreaţă şi oamenii din Soloneţ, care vorbesc cam multe, ziceau că a fost văzută la Soroca cu un sergent de stradă, dar nu trebuie să bârfim, că nu-i frumos…”

Înarmat cu aceste preţioase informaţii, tata ajungea, într-un târziu, acasă şi lucrurile intrau pe făgaşul lor normal. Roibuleţ se adaptase la noi, Senea nu mai putea de dragul lui: îl mângâia, îl răsfăţa şi-l alinta ca pe un copil.

În primele zile, aveam să fim martorii unui spectacol minunat: Roibuleţ ieşea din grajd, se ridica în două picioare, se uita prin toate camerele, apoi alerga în grădină şi alunga toate găinile şi gâştele după magazie. Se întorcea, apoi, la noi, ne mirosea pe fiecare în parte şi noi îi dădeam pâine şi zahăr. Ne mulţumea, în felul lui, fericit de familia care-l adoptase. Poate şi Maşca, ne gândeam noi, a avut noroc de o familie iubitoare de animale…

“Bre, Alexandre,” i-a zis mama tatei la o bună bucată de vreme după întâmplarea de la târgul din Mărculeşti, “trebuie să facem cumva şi să vindem juninca asta, ne chinuim cu ea de ani întregi şi-i tot stearpă. Nu mai vedem noi viţel de la ea în vecii-vecilor! Ştiu că la Şteap se face duminica iarmaroc, mai mult de vaci şi ceriale… Eu zic să te duci poimâine şi s-o vinzi, Alexandre, nu vezi că ţine un pumn de bani închişi degeaba? Şi pe urmă mai vedem noi ce-om face cu banii căpătaţi pe ea, cât să iasă totul bine…” “Bine, bre Anică,” a încuviinţat tata, “dacă-i pe aşa, să ai de grijă mâine seară să pregăteşti traista şi pe Senea, că dacă plecăm de dimineaţă şi o luăm prin Voşca, într-o oră suntem la Şteap!”

“Vai de mine şi de mine, omule,” a scuturat mama din cap, “nici prin gând să nu-ţi treacă să-l iei pe Senea cu tine, nu ţi-a fost destul pocinogul pe care l-a făcut la Mărculeşti? Împieliţatu’ ăsta de copil nu se potoleşte deloc… Mai ţii minte când a plecat călare pe vacă la cireadă? ori când ne-a umplut casa de hulubi sălbatici de ne-a băgat în sperieţi în crucea nopţii? ori când a muls toate vacile care erau la păscut în Bălţata, chiar finu’ Melinte l-a prins mulgând laptele în nişte coji de bostan…Doamne-fereşte cu pezevenghiul ăsta,” a continuat mama, “te pomeneşti că se întoarce de la târg cu vreo viţică de curmei… Abia m-am liniştit de pe urma poznei cu Maşca; cât e de zbanghiu cine ştie în ce bucluc ne mai bagă de data asta!” “Deh, Anică,” a oftat tata, “aşa sunt copiii: mai fac năzbâtii, se cuminţesc când cresc şi apoi încep grijile şi pentru ei…”

“Ce să se cuminţească ăsta, Alexandre? N-am vrut să te supăr, dar tot finu’ Melinte mi-a zis că l-a văzut trăgând din ţigară împreună cu Timofte şi Gavrilaş al Marghioalei. Când s-a uitat Melinte mai bine la ei, aveau şi un ulcioraş cu vin din care se cinsteau… De asta ce mai zici?” “Ce să zic, Anică? Dacă nu-i place cartea, l-om face gospodar, sau comerciant, că văd că se pricepe să vândă, să cumpere ori să facă schimburi…” “Merita o bătaie zdravănă,” l-a întrerupt mama, “atunci când a furat un sac de grâu şi l-a dat la schimb pe doi cocoşi care aveau grijă să-şi trezească vecinii din oră în oră. Zicea el că cocoşii ăia sunt aduşi de la Şefu’ indienilor de pe apa aia de-i zice Marea Neagră!” “Sunt lucruri omeneşti, Anică,” a zis tata, împăciuitor, “să-i mulţumim bunului Dumnezeu că suntem cu toţii sănătoşi! Mai grav ar fi dacă băiatu’ ar fi bolnav şi nu ar putea face toate năzbâtiile astea… Îţi place mai mult Ştrulică al lui Avrum, care stă cât e ziua de lungă în grădină la umbră, tuşeşte de oftică, nu are pic de vlagă şi nu se poate juca cu nimeni? Degeaba are Avrum bani, avere şi magazine dacă fiu-său e bolnav! Bogăţia mare e la noi, că suntem sănătoşi şi în trup, şi în suflet!”

Trecuseră luni de la întâmplarea din târgul de la Mărculeşti, iar Roibuleţ era de acum un adevărat membru al familiei noastre.

Înainte de sărbătorile de Paşti la moara din satul nostru era mare aglomeraţie. Uneori puteai să aştepţi şi două-trei zile până să-ţi vină rândul să macini. În aceste condiţii, de voie, de nevoie, oamenii se împrieteneau, se stabileau noi legături, se depănau tot felul de istorioare şi întâmplări pe lângă căruţele încărcate cu saci de grâu.

“Doamne, nănaşă, ce am auzit de la nişte oameni care stăteau la rând, la moară…” “Ia zi-i, măi Melinte, ce ai auzit?” s-a interesat mama. “Omul zicea că i s-a întâmplat chiar lui; cică avea mare nevoie de bani şi s-a dus la iarmaroc la Mărculeşti să vândă un mânzoc. Acolo a dat peste unu’, Arvinte, cel mai mare samsar de cai, şi acela l-a sfătuit să priponească mânzul şi să facă o plimbare prin târg să vadă cum merg preţurile… În timp ce se uitau prin târg, omul a dat peste doi foşti camarazi de armată, de la cavalerie; bucurie mare, hai să se cinstească cu un litru de vin; ce să mai, el, cu samsaru’ şi cu cei doi camarazi au înghiţit litrul imediat, să mai vină un rând, şi încă unul, şi încă unul…Între timp, la masă se aşezaseră tot felul de zâmbăreţi, dornici de un pahar de vin şi plini de sfaturi competente. La un moment dat, cârciumarul l-a bătut pe umăr şi l-a rugat să elibereze masa, era singur, cică dormea acolo de vreo 2-3 ceasuri, toţi tovarăşii lui plecaseră de multişor. A ieşit afară din cârciumă, dar l-a luat cu ameţeală şi s-a întins sub un gard, la răcoare, să se mai limpezească niţel. S-a trezit târziu, iarmarocul era pustiu şi a alergat, speriat să-şi caute calul. Să-nnebunească, nu altceva, calul – nicăieri! Ce să facă, bietul om: să moară acolo, pe loc, sau să meargă acasă?”

“În cele din urmă,” a reluat Melinte povestea, “omul a plecat încet spre casă, însăilând o minciună de-i venea s-o creadă şi el, nu alta! A ajuns târziu, obosit, flămând şi fără nici un ban în buzunar… Ai lui l-au văzut cât de obidit era, l-au lăsat întâi să-şi tragă sufletul, dar întrebarea a venit, totuşi: Ei, cum a fost, ai scos preţ bun pe mânzoc? Şi, pentru a pune capăt agoniei, omul a început să le înşire minciuna pe care o gândise pe drumul către casă: cum că luase banii pe mânzoc şi plecase spre casă, însă trei hoţi l-au urmărit şi l-au atacat; doi dintre ei i-au pus cuţitele la gât, al treilea l-a buzunărit, i-a luat bănuţii şi apoi l-au aruncat într-un şanţ plin de buruieni… Familia îl asculta încremenită şi fără grai şi, după ce şi-au mai revenit, rugăciuni, acatiste şi blesteme pe capul hoţilor care-l prădaseră pe bietul om… Dar, în cele din urmă, i-au mulţumit fierbinte bunului Dumnezeu că a scăpat cu viaţă…”

“Sigur,” a revenit Melinte după o scurtă pauză, “omul zicea că, în timp, toată întâmplarea a fost dată uitării… Dar numai el ştie, săracu’, ce povară poartă în suflet cu gândul la bietul mânzoc pe care l-a părăsit lângă tufa aia de măceş! Se mângâia, totuşi, la ideea că mânzul a încăput pe mâna unui gospodar straşnic, care să-l iubească şi să-l îngrijească aşa cum o făcuse el…”

În faţa lui Dumnezeu, nu ne putem numi hoţi. O mână cerească ne-a luat-o pe Maşca, să bucure altă familie cu blândeţea ei, cu prietenia faţă de copii şi cu ataşamentul faţă de stăpânii care o îngrijesc şi o hrănesc… Şi de unde erau să ştie cei care fuseseră de faţă la spovedania omului aceluia că aceeaşi mână cerească ne-a adus nouă mânzocul, botezat de Senea Roibuleţ, care era acum într-un grajd la 5-6 case depărtare de moară, bine hrănit, răsfăţat şi alintat?