Tata - un înger în captivitate

          ... Fusese ultima încleştare la care participase în Războiul cel Mare. O încleştare pe viaţă şi pe moarte, în luptă corp la corp, în care fusese rănit la picior, după care, împreună cu cei câţiva camarazi ai săi care supravieţuiseră, era luat prizonier şi trimis în Germania. Aşa îşi începea tata povestea în serile friguroase de iarnă, atunci când ne adunam cu toţii la gura sobei, şi la fel de vie a rămas de atunci şi până acum în mintea mea.

          Fuseseră repartizaţi la muncă pe moşiile unor boieri germani şi, în condiţia lor de prizonieri de război, nu aveau dreptul de a se plânge. Erau patru inşi în grupul lui tata, împărţeau între ei resturile de la mesele boierilor şi se bucurau când, de sărbători, primeau supliment câte un ou sau câte o chiftea. Îşi încropiseră într-un colţ de magazie un fel de dormitor şi erau foarte mulţumiţi că aveau unde să se adăpostească de vreme vitregă. Când frigul se înăsprea, pe timpul nopţii se acopereau cu paie, pentru că nu puteau să facă foc acolo, în magazie. În timpul zilei se încălzeau muncind până la epuizare.

          Unul dintre camarazi – prieten bun cu spălătoreasa – primise în dar o cruciuliţă mică şi o iconiţă cu Sfinţii Arhangheli Mihai şi Gavril, învelite cu grijă într-un ştergar alb. Din acel moment umilinţele pe care le suportau zi de zi nu mai aveau nici un fel de importanţă, viaţa lor, prin rugăciune şi credinţă, căpătase o altă valoare. Aveau de acum speranţă şi acea speranţă le dădea putere să lupte...

          Trecuse o a treia iarnă de prizonierat şi, după toate semnele, urmau o primăvară şi o vară blânde. Parcă şi vântul adia altfel, cu o prospeţime de libertate...  Presimţirile lor bune aveau să se adeverească atunci când boierul apăruse în cerdacul casei şi îi adunase pe toţi în jurul lui. “Măi, băieţi,” le-a spus, “într-o săptămână voi primi documentele voastre şi din acel moment veţi fi liberi! Alexandre,” s-a întors el către tata, “peste o oră te aştept la mine în birou.”

          “De când ai venit la noi, Alexandre,” i-a spus boierul atunci când erau numai ei amândoi în birou, “toate au înflorit şi au crescut frumos. Eu recunosc esenţa omului bun şi muncitor, de aceea vreau să-ţi fac o propunere… Ce ar fi să-ţi laşi camarazii să plece şi tu să rămâi aici, în Germania, cu noi? Te însori aici, îţi faci o familie, noi te sprijinim cu tot ceea ce-ţi trebuie…” “Să-mi fie cu iertare,” a răspuns tata, “dorul de ţara mea, de pământul străbun, de satul meu, de casa părintească, nu are preţ!”

          “Şi ce ai făcut apoi, tată?” l-am întrerupt noi, copiii, în mijlocul poveştii. “Ce să fac,” a răspuns tata, zâmbind, “nu mai era nimic care să mă împiedice să ajung acasă, aşa că am plecat spre ţară, cu documentele în buzunar şi cu raniţa în spate, cu bani puţini şi fără hrană multă. Mă simţeam uşor, mă simţeam liber şi primul popas pe care l-am făcut a fost într-o biserică, unde m-am rugat la Dumnezeu să-mi dea sănătate şi putere să ajung cu bine acasă… Nici acum nu ştiu câtă vreme am stat în biserică, ştiu numai că atunci când am purces la drum simţeam că sunt învăluit de o lumină caldă, blândă şi protectoare şi eram convins că voi ajunge cu bine acasă.”

          “Au fost semne la tot pasul…” a continuat tata. “La ieşirea din biserică am dat peste un domn în vârstă, care se odihnea pe o bancă. M-am apropiat de el, cu sfială şi l-am întrebat în ce direcţie trebuie să o apuc pentru a ajunge în Vengria (n.a. Ungaria). Omul a înţeles, mi-a dat indicaţiile necesare şi mi-a dat şi un ban pentru drum… Am plecat la drum convins fiind că cineva, acolo, sus, veghează asupra mea.”

          “Treceam prin locuri foarte frumoase, cu gospodari desăvârşiţi, cu grădini de legume ori cu livezi date în pârg, eram de multe ori nemâncat de câteva zile, dar niciodată nu am cutezat să le fur oamenilor rodul pământului, pentru că nimic nu e mai de preţ pe lumea asta decât libertatea,” a răspuns tata întrebărilor noastre mute, “am preferat să rabd de foame decât să fiu prins furând şi să mă umilesc.”

          “Ieşisem din Germania, intrasem în Cehia, o ţară cu oameni muncitori, harnici şi mult mai calzi decât nemţii. Am supravieţuit acolo ajutându-I la muncile câmpului, la culesul recoltei, la încărcat, la descărcat; mi se dădeau bonuri, haine vechi ori încălţăminte… Când simţeam că am ajuns la capătul puterilor, o voce de sus mă îmbărbăta, mă călăuzea şi mă îndemna să nu renunţ la speranţă…”

          “Cu o zi înainte de a ajunge în Vengria am intrat într-o biserică mare, unde, pentru a doua oară, am fost scăldat în acea lumină blândă şi liniştitoare, o lumină divină care mă asigura că sunt pe drumul cel bun şi că nimic nu se întâmplă fără voia lui Dumnezeu. Vengria?” a întrebat tata, ca pentru sine, “Vengria a fost momentul în care am înţeles că lumea este plină de oameni care de care mai ciudaţi. Ungurii vorbesc o limbă sălbatică şi de neînţeles, umblau îmbrăcaţi în izmene de lână şi purtau cizme înalte, erau iuţi la vorbă şi mânioşi din fire. Dincolo de astea, curăţenie desăvârşită, ordine şi disciplină. Nu am văzut pe nicăieri prin ţara lor bogăţiile noastre naturale, din România, dar am cunoscut oamenii, pe cât am putut şi mi-am dat seama că sunt un popor de buni familişti şi patrioţi, uneori aroganţi, deşi nu am înţeles niciodată de ce… În drumul meu prin ţara ungurească, am dat peste un tinerel şcolit la Vudapeşti (n.a., Budapesta) care se chinuia să cosească o postaţă de lucernă. L-am ajutat să cosească, să încarce lucerna în căruţă şi să cureţe terenul… Niciodată în viaţa mea nu am mâncat o bucată de slănină afumată cu pâine mai gustoasă ca atunci,” a râs tata, “nici păhărelul de pălincă nu a fost rău…”

          “Mai întremat, am ajuns la Budapesta şi mi-ar trebui zile întregi să vă povestesc numai despre acest oraş… Franţ Iosif, cu imperiul lui austriac, a făcut din Vudapeşti cel mai frumos oraş din Europa şi dacă ar fi să mă întrebaţi, cred că Franţ ăsta tot neamţ era… În fine, întrebam în stânga şi în dreapta de România, mulţi îmi răspundeau, în graiul lor de neînţeles, nem tudom, alţii ştiau de Sibiu şi de Braşov dar nu înţelegeam nimic din ce-mi spuneau. M-au lămurit, până la urmă, doi husari: Măi, române, dacă vrei să ajungi în ţara ta, trebuie să treci prin Polcia (Polonia, n.a.)…”

          “Cu voia şi puterea lui Dumnezeu, am ajuns în Polcia… Sunt multe, foarte multe de povestit despre poleci şi obiceiurile lor, îmi amintesc numai că într-o duminică am văzut lume multă adunată la o mânăstire… M-am aşezat să răsuflu niţel şi să mă închin şi atunci un călugăr de-al lor s-a apropiat de mine şi m-a întrebat dacă sunt cerşetor, ori hoţ, ori ce hram port. L-am lămurit, în limba rusă, ce este cu mine şi încotro mă îndrept. M-a înţeles bine poleacul, vedeţi voi, limba rusă şi limba lor seamănă bine, sunt limbi slave… Am primit ceva de mâncare, îmbrăcăminte şi nişte încălţări care să mă ţină măcar până la Braşov. Înainte de a pleca, m-am oprit lângă o cruce şi m-am rugat fierbinte bunului Dumnezeu să mă ajute să trec şi peste ultimul hop şi să ajung cu bine acasă…”

          “…Ajunsesem, deci, la Braşov, mai aveam puţin până acasă, grijile şi temerile mele dispăruseră pentru moment şi, deodată, am simţit un gol mare în stomac, m-a luat cu ameţeală şi m-am prăbuşit pe o bancă de lemn, undeva, în spatele gării. Ca prin vis, auzeam vocea unui târgoveţ oltean: Hai la mălai, că nu-i de trai!, simţeam mirosul îmbietor de turte calde şi îmi dădeam seama că mă luase cu leşin din cauza foamei. Nu pusesem nimic în gură de vreo două-trei zile şi foamea mă doborâse… Puţinii bani pe care-i căpătasem îi cheltuisem pe o pâine şi o lingură de ciorbă. Mi-am adunat puterile şi m-am apropiat de oltean…”

          “Măi oltene, nu am bani să cumpăr o turtă de mălai, dar nu-mi dai una pe o pereche bună de bocanci?” “Să-i văd întâi, neicuşorule!” mi-a răspuns acela şi, fără să stau pe gânduri, am scos din raniţă singura mea pereche de bocanci, cu care aş fi dorit să mă încalţ atunci când aş fi ajuns la mine în sat… Omul a luat bocancii şi mi-a dat o turtă caldă care m-a ajutat să-mi recapăt întrucâtva puterile…”

          “Ţin minte că în noaptea în care am ajuns în sat era beznă şi pustiu şi nici măcar câinii nu lătrau… M-am întins pe o laviţă veche şi am dormit adânc, de parcă nu mai dormisem de ani… M-am trezit şi am stat vreme bună până să mă dezmeticesc şi să-mi dau seama că nu visez, că sunt la mine în sat, în casa părintească… Trei chirpici am adunat şi pe ei m-am aşezat, să privesc în jurul meu ca să văd ce-a mai rămas…” a şoptit tata, ca într-o litanie. “Câţi ani să fi petrecut în pribegie?” a continuat el, oftând. “Trei ani militărie, doi ani în război, mai bine de trei ani şi jumătate prizonier la nemţi şi în toţi anii ăştia dorul de glia strămoşească şi de casa părintească nu s-a stins, ba dimpotrivă, a devenit mai puternic şi mai arzător… Mama şi cu tata plecaseră la Dumnezeu, logodnica mă părăsise îl luase de bărbat pe unu’ Ciugu, de sub pădure, frate-meu şi cu soră-mea împărţiseră bruma de avere lăsată de părinţii mei între ei... Nimeni nu se aşteptase să supravieţuiesc şi să mă întorc în sat, toată lumea era convinsă că am murit pe front...”

          “În fine,” a reluat tata, după câteva clipe de tăcere, “mi-am dat Crucea de Fier, decoraţia pe care am primit-o după ce am fost rănit în luptă, la schimb pentru un sac de seminţe de grâu, pe care le-am semănat pe o bucată de vreo două hectare de pământ. Recolta a fost înzecită şi m-am dus să o vând la iarmaroc. Acolo aveam să o cunosc pe mămica voastră, care venise să vândă nişte oi… Ne-am plăcut, ne-am înţeles şi, în aceeaşi zi am adus-o acasă, cu oi cu tot… Dumnezeu îmi trimisese cea mai frumoasă şi cea mai harnică femeie din lume şi gospodăria noastră înflorea văzând cu ochii, cu belşug, cu păsări şi animale…”

          “După cununie, aţi venit şi voi pe lume, sănătoşi şi voioşi, mulţumesc lui Dumnezeu…” “Tăticule,” l-am întrerupt noi, “ai înjurat vreodată, la supărare, ori la necaz?” “Viaţa e un dar de la Dumnezeu, dragii mei,” a răspuns tata, “şi dacă ai cunoscut foamea, setea, gerul, arşiţa, umilinţa ori goliciunea, nu mai ţii seama de nimicuri… De ce să mă cert, de ce să ţin supărare, de ce să înjur? Dumnezeu bunul ne-a învăţat să iubim întreaga Lui creaţie: oameni, animale, păsări, plante…”

“De unde ştii matale, tăticule, atâtea lucruri minunate?” “Pribegia prin ţări străine, în timpul prizonieratului, m-a învăţat multe despre lume,” ne-a răspuns tata, uitându-se cu dragoste la noi, “oamenii pot face mult bine… De la nemţi am învăţat să nu fiu risipitor, ei valorifică totul, de la cehi, ori unguri, ori poleci, am învăţat să muncesc din greu ca să duc un trai îndestulat şi să-mi pot hrăni familia; ei nu au avut parte de bogăţiile ţării noastre, dar uite, merg înainte…”

          Poate cel mai puternic sentiment care mă cuprinde atunci când mă gândesc la tata este liniştea. O linişte binefăcătoare, absolută, care ne cuprindea ori de câte ori se întorcea acasă de oriunde va fi fost plecat. Nu a ridicat niciodată tonul şi nu ne-a certat niciodată, indiferent ce prostioare vom fi comis, copii fiind. Simpla lui prezenţă, vorba lui domoală, dojana blândă, erau suficiente ca să ne impună respect… Până şi animalele şi păsările de pe lângă casă se bucurau de prezenţa lui, pentru că le mângâia şi le vorbea şi ele înţelegeau, parcă…

         

          Dumneata. Aşa i s-a adresat mama tatei, până la sfârşitul vieţii. “Bre, Alexandre, du-te dumneata şi-mi taie un braţ de lemne!” ori “Bre, Alexandre, adu-mi dumneata o găleată cu apă!” Dincolo de valoarea de reverenţă a cuvântului, dumneata era forma în care mama îi mulţumea lui Dumnezeu pentru Alexandru, omul ei. “Bre, Anică, vezi că te strigă cineva la poartă!” şi, în vocea domoală a tatei, particula bre reverbera toată dragostea pe care i-o purta mamei.

          Tata a fost un sfânt, în toată puterea cuvântului. Orice alte cuvinte sunt sărace şi golite de conţinut. Mă aflam departe de ţară atunci când s-a stins şi probabil cel mai mare regret pe care-l am în viaţa asta este că nu am putut să fiu acolo, să-i stau la căpătâi şi să-l conduc pe ultimul drum.

          Mulţi ani mai târziu, rudele mele mi-au povestit că, după înmormântare, Grivei, câinele nostru, a plecat de acasă, s-a culcat pe mormântul tatei şi a zăcut acolo, fără mâncare şi fără apă zile întregi, până ce s-a stins şi el, sub un copac, alături de mormânt. Este o imagine pe care o voi purta în suflet cât voi trăi…

          Cu dragoste şi smerenie mă rog şi îţi pomenesc numele, tăticul meu drag!