Multe întâmplări tragice au fost scoase la
suprafaţă de cel de-al doilea război mondial; istoricii şi scriitorii au redat
nenumărate orori şi cruzimi petrcute în acea perioadă. Ca o pagină de dramă
umană se înscrie şi destinul Iuliei...
În luna martie a anului 1944, frontul se apropiase
periculos de Nistru şi populaţia disperată încerca să se pună la adăpost din
faţa puhoiului barbar ce distrugea, ca un tăvălug, totul în calea lui.
Tatăl, învăţător, fusese concentrat pentru a fi
trimis pe front. Mama, hotărâtă să-şi salveze familia, pe Iulia adică, decisese
să plece în acea noapte cu trenul de refugiaţi către România, “ţara mamă”.
În gară - vacarm infernal, o mare de lume, oameni
cu bagaje şi cu copii speriaţi de mână... Se înserase, iar la linie era tras un
tren de marfă, care, în condiţii normale transporta animale... În această
garnitură urmau să fie îmbarcaţi românii moldoveni, oameni care pierduseră
într-o singură zi tot ce agonisiseră o viaţă întreagă şi care acum făceau un
efort imens pentru a-şi salva viaţa şi a-şi proteja familiile.
Uşile trenului fuseseră deschise; puhoiul de lume
năvălise cu forţă şi fiecare încerca să apuce un loc pe scândurile murdare şi
pline de balegă uscată. În câteva clipe vagoanele erau ticsite, pe peron
rămăseseră încă destui care nu apucaseă să urce, printre ei şi Iulia cu mama
ei...
Într-o clipă de disperare, femeia a luat o decizie
nebunească: şi-a rugat un bun prieten şi vecin care se urcase deja în tren să
tragă fetiţa înăuntru, pe geam, în timp ce ea încerca, în continuare, să-şi
facă loc pe scară. Prietenul, bun creştin, reuşea să prindă fetiţa pe geam şi
să o ia în vagon dar, înainte ca mama Iuliei să mai facă vreo încercare, trenul
se punea în mişcare spre România, unde mai rămăsese o rază de speranţă pentru
fiecare... Era 22 martie 1944.
În urmă, cei rămaşi pe peron alergau alarmaţi
către femeia înnebunită de durere, care-şi smulgea părul din cap şi ţipa
încontinuu: “Iulia, copilul meu, fetiţa mea!” Se izbise de pereţii gării, se
vedeau urmele de sânge şi îşi rupsese hainele de pe ea, implorând oamenii s-o
caute pe Iulia, fetiţa ei...
Surd la tragedia ce se petrecea pe peron, trenul
pufăia liniştit spre destinaţie. Într-un vagon plin până la refuz, Iulia se
juca cu cei doi copii ai familiei care o adoptase pentru această călătorie...
Din când în când întreba dacă “nu a venit mami” şi “când vine” şi i se
răspundea că “mami va veni şi ea, curând, a rămas să rezolve nişte treburi. Tu
să fii cuminte, mami numai pe tine te iubeşte şi va veni numaidecât!”
Trenul ajungea la destinaţie pe data de 9 aprilie
1944, după o călătorie de coşmar în care vagoanele nu fuseseră deschise în nici
un moment şi mulţi pieriseră de boală, de sete sau de foame, corpurile lor
fiind aruncate din mers. Genul acesta de garnitură de tren avea să fie denumit
“tren al morţii”.
Bombardamentul de la 4 aprilie 1944 - episod negru
din istoria românilor, cu pierderi imense de vieţi omeneşti şi de bunuri -
surprindea trenul de refugiaţi basarabeni în triajul Gării de Nord. Cei care
supravieţuiseră călătoriei se împrăştiau, care cum putea, prin Bucureşti şi de
aici în cele patru zări ale ţării. Familia care o adoptase temporar pe Iulia
avea să o ţină aproape în continuare, în speranţa că într-o bună zi mama Iuliei
va reuşi să-i întâlnească şi să-şi recupereze fetiţa. Iulia, la rândul ei, se
obişnuise cu noua familie şi era convinsă, în sufletul ei curat de copil, că
mami o să vină într-o zi să o ia şi că o să-l aştepte împreună pe tati să se
întoarcă de la bătălia cu soldaţii.
Într-un alt colţ de lume, mama Iuliei se pregătea
să plece să-şi caute copilul. Din poartă în poartă, din gară în gară, sleită de
puteri, femeia se interesa peste tot dacă ştie cineva ceva de copilul ei.
Războiul se terminase, nu şi căutările asidue ale mamei; nu-şi pierduse în nici
un moment speranţa şi bătea la toate porţile autorităţilor ori organizaţiilor
umanitare care ar fi putut să o ajute.
Trecuseră săptămâni fără nici un rezultat şi,
ajunsă la capătul puterilor, femeia se oprise să-şi mai tragă răsuflarea lângă
un gard, în acel oraş spre care-i călăuzise paşii bunul Dumnezeu. La câţiva
paşi de ea, un grup de copii se jucau cu mingea, veseli şi fără griji... La un
moment dat Iulia, căci şi ea era acolo, s-a desprins de grupul de copii şi s-a
îndreptat către femeia care stătea să se prăbuşească, mânată de instinct, ori
poate de vocea sângelui, ori de însuşi Dumnezeu... O privire, o atingere au
fost suficiente să se recunoască... Gesturile, îmbrăţişările şi sărutările pot
fi descrise de scriitor, dar emoţia copleşitoare, tensiunea lăuntrică şi
bucuria regăsirii nu pot fi redate în cuvinte!
Mama şi fiica se reuniseră după multă vreme şi
începuseră un nou capitol din viaţa lor. În toamnă, Iulia mergea la şcoală şi
în scurt timp câştiga dragostea şi aprecierea colegilor şi învăţătorilor. Lua
numai note de zece şi fusese sfătuită ca în viitor să urmeze o carieră în
învăţământ. Destinul, însă, o urmărea pe fată pas cu pas...
Într-o dimineaţă învăţătorul intra în clasă trist
şi abătut. “Copii, vă rog să rămâneţi în picioare pentru că doresc să vă fac un
anunţ...” a spus el şi îndată ce copii se liniştiseră a continuat: “Aici, în
prima bancă, o aveţi pe colega voastră Iulia Sârbu, fiica învăţătorului şi
căpitanului în rezervă care a murit ca un erou pe câmpul de luptă, apărându-şi
ţara! Să păstrăm un moment de reculegere pentru eroul tată al Iuliei!” Un
ţipăt, un leşin, condoleanţe, o mamă văduvă şi copila orfană de tată.
Viaţa mergea însă mai departe. Şcoala o motiva pe
Iulia să meargă înainte, învăţa foarte bine, îi plăcea să studieze şi obţinuse
deja multe premii şi încurajări... Locuia împreună cu mama ei într-o cămăruţă
modestă din Haţeg, acolo unde se refugiaseră după multe căutări şi zbucium.
Uşor-uşor începuseră să se bucure de linişte, de munca lor şi câştigaseră
respectul întregii localităţi.
“Ce se întâmplă, Iulia mamă, de ce latră câinele
aşa? Nu vezi că trage să rupă lanţul?” “Nu ştiu, mămico, cred că e din cauza
cerşetorului ăluia urât şi plin de bube pe faţă care s-a oprit în faţa porţii!”
“Du-te şi închide bine poarta, să nu intre...”
“Eu sunt, Iulia, papa...” a spus cerşetorul
blând, ca să nu o sperie pe fată. (în Basarabia, copii de boieri şi
intelectuali nu spuneau niciodată tată, foloseau termenul franţuzesc papa,
n.a.). Alt şoc, alt cutremur sufletesc. Umbră a omului falnic de odinioară,
rănit la un picior şi plin de bube, de râie şi păduchi, căpitanul Sârbu era, în
carne şi oase, acolo, în faţa porţii lor. Avea să povestească mai târziu că
reuşise să se strecoare plin ploaia de gloanţe şi obuze la o margine de pădure,
unde se prăbuşise, epuizat. Nu ştia cât zăcuse acolo inconştient, cert este că
atunci când îşi revenise era acoperit cu frunze şi vreascuri şi o căprioară îl
lingea pe faţă...
Anii treceau pe nesimţite însă toate întâmplările
acestea îşi puseseră amprenta asupra copilăriei şi adolescenţei Iuliei. În
timpul liceului fusese sărutată o singură dată de un coleg care o simpatiza.
Venea şi admiterea la facultate şi anii de studiu
se împleteau frumos în viaţa Iuliei cu o minunată poveste de dragoste. Romanul
lui Rebreanu, “Ion”, o făcuse pe Iulia să se îndrăgostească de bunul ei
prieten, Ion. Vise, planuri, speranţe şi poezie, multă poezie în toţi paşii
Iuliei alături de Ion. Un cămin liniştit alături de Ion, 2-3 copii frumoşi şi
gălăgioşi, asta îşi dorea Iulia, ca o compensare, într-un fel, pentru copilăria
ei zbuciumată, pentru “trenul” morţii, pentru refugiu, pentru imaginea mamei
sale, stingheră şi disperată pe peronul acelei gări, pentru vestea morţii lui
papa pe câmpul de luptă...
Facultatea era pe terminate
şi, pe lângă ceremoniile şi pregătirile pentru banchetul de absolvire, cu toţii
mai aveau o emoţie în plus: repartiţia. În ziua respectivă, Ion a fost
repartizat cu postul la Bucureşti unde a şi plecat deîndată, urmând ca, după
ce-şi aranjează treburile, să o cheme pe Iulia la el, aşa cum plănuiseră
împreună. Visul fusese în întregime numai al ei, însă, pentru că se dovedise,
în cele din urmă, că Ion mai avea o relaţie şi, că de fapt, iubirea lor nu
fusese niciodată reciprocă. În ciuda loviturii şi dezamăgirii cumplite, Iulia a
continuat să-l aştepte, sperând într-un miracol...
Într-un târziu, obosită de
aşteptare şi de speranţe deşarte, Iulia a căzut într-o stare totală de
dezinteres faţă de tot ceea ce o înconjura. În ciuda interesului pe care mulţi
bărbaţi i-l arătau, pentru Iulia nu putea să existe o a doua dragoste la fel de
mare ca cea pentru Ion. La un moment dat, un profesor de la facultate, bărbat
mai în vârstă cu 30 de ani decât ea a cerut-o în căsătorie, oferindu-i în
schimb o locuinţă şi un post sigur de asistentă medicală...
Terminase, deci, A.S.E.-ul
şi fusese repartizată la I.A.S. Dobroteşti, în judeţul Iaşi, unde se hotărâse
să îngroape în muncă amintirea lui Ion; timpul şi viaţa aveau să demonstreze,
însă, că “marile iubiri se uită cu greu şi lasă urme adânci”. La un moment dat
recunoscuse în faţa părinţilor, dacă mai era nevoie, că era foarte marcată de
iubirea ei neîmpărtăşită.
Părinţii au încercat să o
ajute, dar în zadar; ochii i se umpleau de lacrimi ori de câte ori îşi aducea
aminte de Ion. “Iubirea ei era drama ei...” Nu ducea şi nu dusese lipsă de
curtezani, dar nimeni nu l-ar fi putut înlocui pe Ion al ei.
La Dobroteşti, Iulia avea un
coleg mai în vârstă care imediat a apreciat-o pentru ceea ce era de fapt: o
femeie delicată, stilată, cu educaţie aleasă, care se bucura de atenţia şi
stima celor din jur. Curând colegul o convingea să se căsătorească cu el şi ea
a acceptat să-şi construiască un cămin alături acest om blând şi onest. Rănile
lăsate de Ion o urmăreau, însă, şi în ziua nunţii!
Anul 1957 avea să schimbe
multe în viaţa şi destinul Iuliei: i se năştea primul copil, Eugen, eveniment
binecuvântat cu care viaţa încerca, parcă să o recompenseze. Scăldat cu apă din
soare, Eugen creştea parcă pentru a aduce bucurie şi speranţă în sufletul
Iuliei. Dragostea, bucuria şi mândria ei de mamă nu reuşiseră se cicatrizeze
rana dragostei pentru Ion.
În totul tumultul
amintirilor şi rănilor din dragostea neîmpărtăşită pentru Ion, Iulia uitase,
însă, o poveste de dragoste nebună, prima ei dragoste din anii adolescenţei. Se
numea Mitu, era originar din Polonia şi era fiul unor mari aristocraţi, cu
educaţie aleasă. Relaţia durase până ce Mitu fusese luat în armată şi, treptat,
îl dăduse uitării. Mai apoi, la facultate, îl cunoscuse pe Ion, un coleg mai
mare, care avea să-i marce viaţa întreagă.
Iar dacă nu ar fi uitat
povestea de dragoste cu Mitu, Iulia şi-ar fi dat seama că poate Mitu suferise
tot atât de mult când ea îl dăduse uitării, aşa cum suferea ea acum din cauza
lui Ion şi că acolo unde era el, la cazarmă, poate că era singura care ar fi
putut să-l încurajeze şi să-i aline rănile sufleteşti... Să înţelegem că asta
fusese o ironie a sorţii, că totul se pedepseşte şi nimic nu rămâne neplătit?
Eugen, băiatul ei, se făcuse
mare şi prin munca şi studiul său asiduu aducea multe satisfacţii familiei şi,
în special mamei sale. Termina Politehnica cu rezultate foarte bune şi se
hotăra, mai apoi, să se stabilească în Canada, unde, prin rezultatele muncii
sale a reuşit să facă cinste românilor.
Soţul Iuliei s-a stins în
anul 2000. Să fi fost ultima pagină tristă din cartea acestui destin zbuciumat?
După 50 de ani de luptă, de
resemnări şi suferinţe, brusc, ca din neant, Ion o sună pe Iulia, dorind să se
întâlnească şi să stea de vorbă. Rămăsese văduv şi el, iar Iulia, copleşită de
singurătate, a acceptat. Oare cum se vor fi privit în ochi victima cu
trădătorul? Oare i-a spus Iulia lui Ion câte relaţii a ignorat, câte cereri în
căsătorie a refuzat doar în speranţa că, într-o bună zi, el se va întoarce la
ea? De ce nu a găsit Iulia puterea lăuntrică de a-i spune: “Mă scuzaţi, dar nu
vă cunosc, sau poate nici nu meritaţi să vă cunosc!” Compromisurile nu trebuie
să facă parte în nici un fel din viaţa noastră!
Iulia, gândeşte-te aşa:
Dumnezeu a avut grijă de tine; ţi l-a adus pe Eugen, zămislit din cele mai
luminoase raze şi scăldat în apă de soare şi prin el ţi-a oferit liniştea şi
odihna atât de necesară anilor tăi de pensionare. Înconjurată de dragostea
familiei şi a lui Eugen, viaţa îţi mai poate oferi multe bucurii de acum
încolo. Ai nevoie, Iulia, să te relaxezi, să fii mângâiată şi preţuită pentru
lupta ta cu valurile destinului.Trebuie să învingi singurătatea călătorind,
vizitând muzee, vizionând teatre şi ascultând muzică. Nu încerca să-i consolezi
tristeţea şi singurătatea lui Ion. Pentru anii ce urmează, deviza ta să fie: Privirea
înainte şi cât mai sus! (Platon). Fii pozitivă, cât mai pozitivă, şi
gândeşte-te că răsplata ta pe pământ şi dincolo de mormânt este Eugen!
No comments:
Post a Comment