La Şteap

-Bre, Alexandre, ştii la ce m-am gândit?

-La ce te-ai gândit bre, Anică?

-Să facem cum om face şi să plecăm săptămâna asta la Şteap. Luăm şi copiii cu noi, bate iarna la uşă, iar ei nu au nimic gros de îmbrăcat...

- Bine, bine, ne ducem noi la Şteap, dar parale avem? Ştii foarte bine cum merge treaba la târg, nu poţi intra dacă nu ai buzunarele pline...

-Lasă, bre Alexandre, pentru câte un paltonaş şi câte o pereche de ghetuţe au să ne ajungă paralele! Pe deasupra, tot ce le mai trebuie le-oi împleti eu din lână, avem destulă în magazie, e păcat de ea, o mănâncă moliile...

Zis şi făcut. După ce ne-am conformat instrucţiunilor părinţilor să ne spălăm bine pe cap, prin urechi şi pe picioare, şi după ce îi anunţasem pe toţi copiii vecinilor, duminica ne urcam cu toţii în căruţă, cu destinaţia Şteap.

Şteapul era un târg situat pe malul Nistrului, al cărui comerţ înfloritor atrăgea ca un magnet locuitorii satelor şi comunelor din jur, care veneau aici să-şi vândă produsele agricole sau animalele care le prisoseau ori să-şi procure cele de trebuinţă. Negustorii din Şteap ştiau cu precizie ce nevoi aveau ţăranii, indiferent de anotimp, de vârstă sau de gusturi, aşa că găseai acolo practic orice.

Iată-ne, deci, ajunşi la Şteap, după o călătorie fascinantă (în mintea noastră de copii), cu noi aşezaţi în spate, pe nişte fân acoperit cu un covor gros şi cu părinţii în faţă, pe sidenie (un fel de scaun cu spătar). Am coborât din căruţă şi, după ce am tropăit niţel ca să ne dezmorţim picioarele, am pornit să cutreierăm târgul, încântaţi la culme de magazine, de vitrine şi mai ales de mărfurile expuse... Negustorii ne-au reperat imediat, intuind că e loc de afaceri rentabile...

-Da’ de ce vă uitaţi la vitrine şi nu intraţi înăuntru, bade?

-O să intrăm şi pe la dumneavostră, da’ amu ne ducem în recunoaştere să vedem ce mai e prin târgul ista... S-au schimbat multe, au apărut prăvălii care mai de care mai luminoase şi mai atrăgătoare, ateliere de meşteşugari şi tot felul de naţii de oameni, mari specialişti în meseriile lor...

-Aşa este, bade, noi, negustorii din Şteap, ne gândim tot timpul la trebuinţele oamenilor... Nu găseşti în toată ţara mărfuri de calitate şi ieftine ca la noi! Dar, poftiţi de intraţi, nu e nevoie să cumpăraţi nimic... Nu vedeţi ce scrie pe firma magazinului? Universal! Cea mai bogată gamă de mărfuri, la cele mai mici preţuri! Numai Dumnezeu v-a îndreptat paşii către magazinul nostru...

-Hai, Alexandre, zice mama, să intrăm să ne facem şi noi o idee cum e la Universal...

-Ei, acum că aţi intrat, vă putem socoti clienţii noştri. Să facem cunoştinţă: pe mine mă cheamă Mişu, am lucrat în Constanţa cu nişte turci, în Deltă cu nişte lipoveni, în Bucureşti la o moară, iar acum, după cum vedeţi, sunt patron la Universal! E adevărat, soţia mea m-a ridicat mult...Este fata unei lipovence, făcută cu un ovrei bogat, am pus ochii pe ea din Deltă şi nu am mai lăsat-o să-mi scape; uitaţi-vă ce frumuseţe am lângă mine!... Am înţeles că pe dumneata te cheamă Alexandru, de unde sunteţi, bade Alexandre?

-Din Cuhureştii de Sus, să fie cam la vreo 8­-9 kilometri de aici...

-Păi bine, măi omule, de ce nu ai zis aşa de la început? Eu am foarte mulţi prieteni acolo, chiar şi rude; verişorii soţiei mele au un magazin de coloniale şi mărunţişuri chiar la voi în sat! Am auzit de dumneata, că eşti gospodar straşnic, înstărit, cu pământ şi animale... De la bun început mi-am dat seama că între noi se va lega o prietenie strânsă şi că pot să am încredere în dumneata!

-Chiar aşa să ne socotiţi, suntem oameni cinstiţi, muncitori şi cu frica lui Dumnezeu!

-Bade, copiii ăştia sunt ai voştri?

-Da, domnul Mişu, ai noştri sunt!

-Vai de mine şi de mine, aşa nişte oameni frumoşi cu nişte copii aşa urâţei... Ei, ce să facem, aşa ni i-a dat Dumnezeu... Sunt cazuri în care copiii sunt urâţi când sunt mici – aşa, ca ai voştri – şi când cresc se dreg foarte bine!

-Ei, aşa o fi...

-Da’ nevasta dumitale are o prezenţă de adevărată chiabureasă... Să fii sănătoasă, coană Anică!

Momeala fiind aruncată şi terenul pregătit, domnul Mişu a trecut la atac.

-Ei, acum vă poftesc să vă aruncaţi ochii prin umilul meu magazin şi, dacă vă place ceva, vă servesc cu dragă inimă... Ce ziceţi de paltonaşele astea pentru copii? Ce materiale, ce croială, au şi buzunare şi parcă sunt făcute exact pentru ei!

-Dar cât costă, domn’ Mişu?

-Păi vezi, bade, că eşti prost? Am cerut eu vreun ban? Un om deştept ca dumneata ar trebui să ştie că ne înţelegem şi sunt convins că te vei achita onorabil!

-Bine, bine, oftă tata, luăm paltonaşele...

-Parcă v-am auzit pomenind ceva şi de nişte ghetuţe pentru copii...

-Am dori noi şi aşa ceva, numai că ne îndatorăm prea mult şi nu cred că ne putem permite...

-Ţi-a cerut cineva vreun ban, bade Alexandre? Ai destulă vreme să te achiţi şi de hăinuţe, şi de ghetuţe... Omule, nu fi prost, te văd om deştept! Coanei Anica nu-i cumperi nimic? Uite, am un cupon de material – stofă englezească, nu alta – de culoarea aurului, o minune!

-Domn’ Mişu, nu ne îngloda în datorii, poate nu putem să le răzbim...

-Bade Alexandre, ia mata cuponul, nu vorbim de bani decât după treieratul grâului... Până atunci, luaţi-le şi purtaţi-le sănătoşi! Vezi ce fel de negustori suntem noi? Vă lăsăm marfa pe datorie până la vară, unde mai găsiţi aşa ceva? Eeeei, am o surpriză şi pentru dumneata!

-Ce-ai mai născocit, Mişulică?

-Nimic, bade, hai să-ţi arăt ce marfă am primit chiar ieri de la Bucureşti, nişte ciuboţele din piele de Şevro, nu alta... Uite, chiar o singură pereche a mai rămas pentru mărimea dumitale...

-Lasă-le încolo de ciuboţele, văd că ştii şi ce număr port la încălţări...

-Nu ţi-am spus eu, bade Alexandre, că eşti prost? Un om deştept ca dumneata se uită cu atenţie, le măsoară, dacă vrea, le cumpără, dacă nu umblă în galoşi toată iarna... Aşa o minte şi o judecată, mai rar!

-Ei, hai, pune-le şi pe astea la socoteală, le iau, spune tata. Om vedea noi la vară cum ne-om descâlci...

-Zi mersi, bade, că ai găsit un negustor care să vă dea atâta marfă pe datorie, şi încă până la vară! Să mă bată Dumnezeu dacă am mai servit pe cineva cu atâta atenţie şi dragoste ca pe dumneata!

- Te cred, domn’ Mişu...

- Nu vrei dumneata şi câteva kilograme de peşte sărat? Acum au adus la magazinul de peste drum un transport, direct de la Brăila, ar fi păcat să pierzi ocazia, aşa marfă nu a văzut Cuhureştiul vostru niciodată şi, oricum, am văzut că aţi venit cu căruţa...

-Lasă-mă în pace, nu vreau să mă îndatorez şi cu peştele vostru, mai am doar câţiva bănuţi prin buzunar...

-Zău, bade Alexandre, chiar nu te-am crezut aşa de prost! Te-a întrebat cineva ceva de bani? Alege cât peşte vrei, după pofta inimii, eu o să-mi notez la mine în carnet şi le-om socoti pe toate odată!

Am ajuns acasă, cu hăinuţe, cu ghetuţe, cu ciuboţelele de şevro, cu un cupon de stofă englezească (zicea Mişu) – cea mai bună, prima­-ntâia – şi un lighean plin cu peşte sărat, 2 kg sare la 2 kg peşte, 4 kg se plăteşte...

***

Anul acela vara adusese o recoltă foarte bogată. Cu câteva zile înainte de Sfântă Mărie (15 august) avea loc în curtea noastră treieratul grâului, un adevărat ceremonial, o simfonie a sunetelor de motor ale maşinii de treierat ce crea o atmosferă de autentică sărbătoare. Perioada treieratului era dominată de voie bună, de conştiinţa muncii bine făcute şi de mândrie a gospodarului care vedea roadele ogorului adunate în hambare. Sentimentul de sărbătoare, frenezia şi bucuria treieratului îi încercau şi pe părinţii mei, care în zilele acelea păreau mai tineri, mai sănătoşi şi mai înalţi.

În liniştea şi armonia acelei seri, atunci când toate treburile se terminaseră şi viaţa intra, încet­-încet, pe făgaşul ei firesc, eu mă căţărasem pe poartă şi mă dădeam huţa, muşcând cu poftă dintr-un măr imens... Din poziţia mea de stăpân absolut al universului meu de copil, aveam să observ căruţa cu trei oameni în ea, care trăsese lângă poartă şi între ei pe domn’ Mişu, care cobora tacticos şi bătea cu bastonul în stâlpul porţii.

- Bade Alexandre, eşti acasă?

- Acasă, se aude răspunsul tatei, da’ cine-i acolo?

- Dă-te încoace, spre poartă, că ai musafiri!

Tata se îndrepta spre poartă, târşindu-şi picioarele, urmat, la câţiva paşi în spate, de mama, căreia i se citeau pe faţă cele mai sumbre temeri.

- Ce-i bre, ce s-a întâmplat? întreabă ea, îngrijorată.

- Ce să se întâmple, zice tata, iaca, a venit domn’ Mişu, de la Şteap, să-i plătim datoria pentru mărfurile pe care le-am luat astă-iarnă de la dumnealui...

- Alea erau mărfuri? sare mama ca arsă, alea erau nişte terfe ce ne-au fost băgate pe gât de speculantul aista; până la Crăciun s-au rupt şi ghetuţele, şi paltoanele – un fel de vatelină – ucigă-l crucea să-l ucidă de venetic şi de speculant!

- Ce tot bălmăjeşti acolo, coană Anică? Spune mai tare ce ai de spus!

- Alexandre, zice mama, termină mai repede socoteala cu omul ăsta, tu nu vezi că ne-a tumănit pe amândoi?

- Da, bade Alexandre, intervine şi domn’ Mişu, hai să o rezolvăm repede, ca între bărbaţi. Uite aici carneţelul cu mărfurile pe care le-ai luat: două paltonaşe pentru copii, ei, astea costă doi saci de grâu; ghetuţe – astea merg cam la o jumătate de sac de grâu; cuponul de stofă prima-ntâia pentru coana Anica – tot cam un sac jumate’. Mai rămân numai ciubotele dumitale de şevro – pe astea ţi le las la doi saci de grâu, la nimeni atcineva nu le-aş da la un preţ aşa bun. Ţi-am făcut, bade Alexandre, reducere ca pentru propriul meu frate!

- Adică dumneata, domn’ Mişu, vrei să-mi spui că trebuie să-ţi dau aproape o tonă de grâu pentru nişte amărâte de lucruşoare?

- Vezi, bade, cât de prost eşti şi cum judeci? Da’ ce, ai fi vrut să-ţi dau marfa pe gratis? M-ai întrebat dumneata cât costă toate astea atunci când le-ai luat? Nu ştii dumneata ce greu şi cât de scump e transportul de la Bucureşti şi, dacă-mi fac socoteala, eu nu câştig mai nimic la afacerea asta. Măi Iura, măi Colea, se întoarce el către cei doi inşi rămaşi în căruţă, ajutaţi să încărcăm mai repede sacii şi să o luăm din loc.

- Nu te-ar răbda Dumnezeu şi Maica Domnului să mănânci tu pâine din grâuşorul meu şi din sudoarea mea!, răbufneşte mama.

- Coană Anică, ce stai dumneata acolo, la colţul casei, şi-ţi faci cruce, şi blestemi, şi înjuri? Dacă nu ţi-a plăcut marfa, de ce ai luat-o? Ce, ţi-am băgat-o noi pe gât? Te-am silit noi în vreun fel să o cumperi?

- Chiar nu-ţi aduci aminte, şarlatane? Şi tu, şi nevastă-ta, v-aţi ţinut amândoi de capul nostru să vă cumpărăm marfa, corciturilor şi veneticilor...

Cum v-aţi pripăşit voi pe aici, să jecmăniţi şi să jupuiţi oamenii până la piele? Să dea Dumnezeu şi Maica Domnului să sfârşiţi cu capul şi cu căruţa cu saci cu tot drept în Nestru şi să nu ieşiţi de acolo în vecii vecilor! Aşa vă bateţi joc de nişte creştini ca noi? Ce liftă păgână sunteţi de sugeţi şi sângele din noi? Dezertorii dracului, marş de la poarta mea!

- Coană Anică, stau şi mă uit la dumneata, cum poţi să spui aşa cuvinte grele? Sau crezi că Dumnezeu se uită în gura dumitale?

- Da’ tu ce crezi, măi, şarlatane, că Dumnezeu are să rabde faptele tale? Pentru ce ne-ai jupuit, potlogarule, de aproape o tonă de grâu?

În imprecaţiile mamei, Mişu porneşte căruţa, dar, după nici un minut, se iţeşte iarăşi la poartă:

- Coană Anică, zice el, poţi înjura şi blestema cât vrei, dar aţi uitat să-mi achitaţi peştele...

- Care peşte? Vorbeşti de chelea aia mare de peşte uscat, înşirată pe oase şi împănată cu boţuri de sare, pe care am găsit-o împachetată în bucata aia de ziar? Aşa peşte să mănânci tu şi cu mă-ta, şi pe lumea ailaltă tot de peşte din ăsta să aveţi parte, spurcăciunilor! Dacă pun mâna acum pe un par te trăznesc de nu te vezi, eu ajung în puşcărie şi tu nu mai vezi Şteapu în vecii vecilor... Căraţi-vă chiar acum, până nu intru în păcat...

- Hai, măi Colea, hai Iura, cu aşa oameni dobitoci nu scoatem la capăt!

...Şi duşi au fost. În urmă, tata şi mama, loviţi parcă de trăznet, nu găseau puterea să se mişte din loc.

- Bre, cu ce am greşit noi în faţa lui Dumnezeu de am păţit un aşa mare necaz? rupe tata tăcerea într-un târziu.

- Ce s-a ales, Alexandre, de munca şi sudoarea noastră de un an de zile? I-am spus eu mamei, când am fost la Ţepordei, că mi se zbate ochiul stâng de mai bine de o lună... Vezi, Anică, a zis mama, ăsta nu e semn bun, aveţi mare grijă de casă, de animale, şi mai ales de împieliţaţii ăştia de copii, tu nu vezi că de la o vreme nu vă mai ascultă deloc? Joacă mingea, ţurca, vor mâncare cât mai bună, da’ de ajutat nu vă ajută cu nimic...

- Bre, Anică, eu am făcut războiul şi am văzut nenorociri mult mai mari; cu ajutorul lui Dumnezeu, om trece noi şi peste asta...

-Aşa o fi, omule, oftă mama, ce să mai facem...

În tot acest timp eu rămăsesem cocoţată în vârful porţii, martor mut la întâmplările ce se desfăşurau sub ochii mei. Şi, pe măsură ce mama şi tata se urneau cu greu către casă, constatam cu spaimă şi nespusă durere, cum, cu fiecare pas, deveneau din ce în ce mai bătrâni, mai gârboviţi şi mai mici, umbre ale părinţilor mei din perioada treieratului. Încărunţiseră, parcă, în câteva clipe, sub privirile mele şi sub povara durerii şi a şocului.

Am coborât de pe poartă, m-am alăturat lor pe prispă şi i-am privit, într-o apăsătoare tăcere, cum încercau să facă faţă, resemnaţi, durerii şi loviturii la care fuseseră supuşi de către oameni, semeni de ai lor. Aş fi vrut să-i alin, aş fi vrut să-i ajut, aş fi vrut să-i strâng în braţe şi să le redau voioşia şi tinereţea, aş fi vrut să le aduc bogăţii nenumărate, dar nu ştiam ce era potrivit să spun sau să fac în momentul acela – prea mature decizii pentru un copil; tot ce ştiu era revolta sfântă care clocotea în mine la adresa celor care-i supăraseră şi gândul limpede că pentru prima oară în scurta mea existenţă văzusem faţa hâdă şi rea a lumii.

Şi mai ştiu că am adormit în acea noapte flămândă şi îndurerată, dar că somnul zbuciumat m-a condus spre zorii unei dimineţi care mă găsea maturizată. Naivitatea şi zâmbetele copilăriei dispă-ruseră; ceva se rupsese iremediabil în mine şi un gol îşi făcuse cuib în sufletul meu.

Timpul le rezolvă pe toate, însă. Amintiri se estompează, amintiri dispar... Peste toate cele care mai stăruie, însă, imaginea aceea a mamei şi tatei, icoanele sufletului meu, tăcuţi, pe prispă, uniţi în durerea lor...