Dorogan

Inconfundabil în peisajul eterogen al satului nostru, cu ţinuta sa impecabilă, aerul intelectual şi cartea ori ziarul de care era nedespărţit, domnul Dorogan fusese parcă predestinat să fie învăţător. Formaţia sa înnăscută de dascăl era evidentă chiar şi pentru cei care nu-l cunoşteau... Cât despre noi, copiii de atunci, fiecare pas pe care-l făceam în clasa domnului Dorojan însemna o nouă poartă deschisă spre viitor, o nouă aventură spre lumi nebănuite şi magice: abecedarul din clasa primară, ilustraţiile din cărţi, hărţile pe care călătoream cu degetul, dimensiunile de pe un desen, buchiile pe care le încropeam, stângaci, crâmpeiele de viaţă reală povestite cu pasiune...

Nu se limita niciodată la a preda lecţia în notele reci ale manualului. Ne învăţa să căutăm povestea din spatele poveştii, să o înţelegem şi să o asimilăm... Multă vreme, în sfânta noastră naivitate de copii, aveam să credem că domnul Dorojan este fiul lui Dumnezeu, pentru că, mai presus de dragostea de carte, reuşise să ne insufle valori mult mai înalte: respectul faţă de părinţi, de bătrâni, de preot, dragostea pentru natură, în toate formele ei.

„Răsădiţi pomi, şi pomi sădiţi, copilaşi dragi şi iubiţi”, pe notele acestui cântecel aveam să plecăm la un moment dat cu clasa, spre Ciorna. „Dacă fiecare dintre voi va planta 5 arbori, veţi creşte frumoşi, viguroşi şi în belşug deplin”, aşa ne spusese domnul Dorogan iar noi, însufleţiţi de îndemnul lui, decisesem să nu ne oprim la 5 arbori; plănuisem să împădurim toată zona!

Eram atât de captivaţi de domnul nostru învăţător şi de talentul lui fascinant de a ne face să vedem dincolo de litera cărţii încât, în orice moment, cunoştinţele noastre depăşeau pe cele ale colegilor noştri din clasele superioare. Indiferent de evenimentul pedagogic, clasa noastră era prezentă: inspecţii, concursuri, expoziţii, fel de fel de întreceri. Invariabil ne întorceam încununaţi de lauri, dar, dincolo de premiile pe care le acumulam, ne câştigam prestigiul de a fi elevii domnului Dorogan. Un prestigiu câştigat prin muncă asiduă, prin cunoaştere şi învăţătură necontenită, dar care era un fel de cheie universală pentru porţile la care aveam să batem la şcoala vieţii. Era suficient să spui că ai fost elevul lui Dorogan; îţi era asigurată intrarea la liceu, la şcoli normale ori alte institute, fără examen de admitere!

Vibra, însă, la unison cu noi, dincolo de graniţele unui dascăl îndrăgostit de meseria lui. Era părintele nostru din cetatea cărţii, cu vorbă bună, cu dojană blândă, cu înţelegere şi uneori chiar compasiune, cu asprime atunci când situaţia o impunea.

...Nu mai reţin exact cadrul în timp, cert este că se încheiase recreaţia mare şi domnul învăţător intra în clasă cu o nuieluşă subţire de alun în mână....

-Nu o să întreb de două ori, zice el calm, vreau să ştiu care dintre voi a ascuns-o în sobă!

În confuzia şi nedumerirea generală, mă aplec către Marusica, colega mea de bancă, şi o întreb în şoaptă: „Cine şi ce a ascuns în sobă?”... „Nu ştiu, dragă”, îmi răspunde ea, pe acelaşi ton, „habar n-am!”...

-Bineeee, zice domnul Dorogan, toată lumea să pună mâinile pe bancă, cu palmele în sus! Şi jap!, şi trosc!, şi pleosc! nuieluşa se ridica şi se cobora ritmic, în timp ce palmele noastre se umflau ca nişte perniţe şi noi ne înghiţeam cu stoicism lacrimile de usturime, solidari ca întotdeauna, cumplit de nedumeriţi şi inventatori ad-hoc ai unor scenarii de coşmar care să justifice, cât de cât, corecţia (pentru câteva secunde am crezut că cineva ascunsese un cadavru în sobă)...

Şirul gândurilor avea să ne fie curmat brusc de liniştea nefirească ce se lăsase în clasă. Nuieluşa rămăsese încremenită ameninţător în văzduh, deasupra băncii în care stătea Şomea Zeltzer, un evreiaş dintr-o familie bogată şi alintat dincolo de orice limite...

-Zeltzer, spune domnul învăţător, parcă am zis să pui mâinile pe bancă, cu palmele în sus, nu să le ţii în buzunare...

-Domn’ învăţător, pe mine nu m-a bătut nimeni niciodată, aş putea să leşin şi să mor de spaimă şi de durere, ce ar zice tata? Am numai note de 10, pe linie, nu cred că merit să mă bateţi...

-Şomea, din două nuiele la palmă nu a murit nimeni...

-Pentru mine e prea mult, domnule învăţător, decât să îndur durerea mai bine vă spun ce ştiu!

-Vezi, Şomea dragă, că ne înţelegem, spuse domnul Dorogan, mai destins, ştiam eu că eşti cel mai bun din clasa asta... Ei, ia zi-mi, cine a ascuns-o în sobă?

-Vă spun, domnule învăţător, numai că băieţii m-au ameninţat că mă bat şi mă spânzură dacă suflu vreo vorbă...

-Nu avea tu grija lor, mă ocup eu de ei, zi-mi numai adevărul!

-Păi, Vanea Jelezneac şi cu fraţii Hanganu au găsit-o în şanţul din spatele şcolii... Costică Fârnâitu zicea că este o grenadă, până să vină soldaţii de la batalion să le culeagă cică erau o grămadă din astea pe imaş, acolo unde ducea el vitele la păscut, şi în pădure...

 -Şi, mă rog frumos, ce vroiau să facă băieţii cu ea?

-Plănuiseră să facă un foc mare mai jos de stână şi să o arunce drept în foc, să bufnească tare, să creadă babele din sat că a venit sfârşitul lumii şi să sperie oile... Ce ne-am mai fi distrat!

Conflictul s-a stins aici, domnul Dorogan având grijă să rezolve totul cu maximă înţelepciune şi diplomaţie, dar mai ales într-o discreţie absolută, în ciuda gravităţii situaţiei şi a faptului că fuseserăm cât pe aici să ne şuiere, literalmente, grenada pe la urechi.

O altă mică furtună avea să se işte de Hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, atunci când băieţii au venit la şcoală pregătiţi, în felul lor, să sărbătorească cum se cuvine: ţigări regale, vin, tobă, cârnaţi şi chiftele, sustrase de acasă ori procurate de pe cine ştie unde. Era stabilit şi locul în care vom petrece: feriţi de priviri indiscrete, lângă o căpiţă de fân din spatele şcolii. Scăpasem însă din vedere un element esenţial: lipsa noastră de la ore, care avea să atragă atenţia. Şi după ce băieţii îşi aprinseseră ţigările iar noi, ceilalţi, începuserăm a ciocni sărbătoreşte, aveam să ne bucurăm de prezenţa unui invitat surpriză: domnul Dorogan, care aflase prin intermediul inevitabilului Şomea motivul pentru care onorasem prin lipsă orele de clasă. Deznodământul petrecerii noastre ad-hoc rămâne istorie... Cert este că mai apoi, atunci când fiecare ne întorseserăm la casele noastre, discuţiile care se purtau parcă erau trase la indigo:

- De ce te tot freci la palme, măi, Vasilică? Ia arată-mi, ce ai? Aoleu, unde ai căzut, de ce-ţi sunt mâinile umflate în aşa hal?

-Nu am căzut, mămucă, spunea Vasilică ori alt împricinat, domnul Dorogan ne-a bătut la palmă cu nuiaua de alun, două pleznituri la fiecare palmă...

-V-o bătut? Bine v-o făcut! Trebuie că aţi făcut o mare trăznaie de l-aţi scos pe bietul om din răbdări, nu e nebun să vă bată degeaba... Băgaţi-vă minţile în cap, când aveţi de gând să deveniţi şcoleri ca lumea, spurcăciunilor? Bine vă face... Ieşi afară şi lasă scâncitul!

 Într-o dimineaţă, la începerea orelor, cineva ne anunţă că domnul Dorogan este la primărie, urmând să plece, neîntârziat, la Soroca. Nu trebuia să ştim mai mult! Vanea Jelezneac a scos din dulap vioara domnului învăţător şi, scârţâind şi zdrăngă-nind pe coarde a început să schiţeze o sârbă. La rându-ne, poate şi ameţiţi de temporara noastră libertate, ne-am încins la joc de ne sfârâiau călcâiele şi, când am constatat că nu mai avem loc, am împins băncile la o parte... Şi dă-i, dă-i înainte cu cazaciocul, devenise deja un concurs care sare mai sus, colbul se ridica până în tavan şi, în entuziasmul nostru tineresc observam, poate prea târziu, prin perdeaua apăsătoare de praf, silueta domnului învăţător care se profila în cadrul uşii...

Cel mai mult ne-a impresionat delicateţea cu care ni s-a adresat. „Voi când aveţi de gând să vă cuminţiţi, măi copii? Uitaţi-vă în ce hal arată sala de clasă... Dacă vine domnul director şi vede? După masă, la ora 4.00, vreau ca toată lumea să fie prezentă aici, o să faceţi clasa lună, farmacie, nu alta! Păi, se poate?”

Toate acele cuvinte ale lui au avut un efect mult mai profund asupra noastră decât obişnuita nuieluşă de alun... Căpătaserăm o lecţie de pedago-gie şi de umilinţă pe care nu aveam să o uităm niciodată şi care dădea respectului nostru faţă de domnul învăţător o cu totul altă dimensiune.

...Prin intermediul domnului Dorogan, asiduu colaborator şi prieten al echipelor regale încartiruite în Cuhureşti, aveam să cunosc magia filmului, a teatrului, să asimilez datinile şi obiceiurile strămoşeşti, să mă bucur ori să plâng atunci când citeam literatură română pe nerăsuflate, să iubesc poeţii şi scriitorii români, zugrăviţi cu neasemuit talent de dânsul.

-Ce-i cu hărmălaia asta, oameni buni? Ce e cu toată copchilăraia asta adunată pe şuşea?

-Mă mir că n-ai auzit, vecină, doar fata dumitale e acolo, cu ei...

-Ce să aud, fa, spune odată ce se întâmplă?

-Regimentul din Floreşti trece prin Cuhureşti, urmează să treacă Nestrul şi să se lupte cu ruşii pentru apărarea Basarabiei şi a graniţelor româneşti... În coloană e şi domnul învăţător Dorogan...

-De unde ai auzit tu asta?

-De la băieţii din Unchiţeşti care au făcut şcoala aici şi care sunt grămadă în urma coloanei... Cică în 10 minute or să ajungă în dreptul nostru...

 ...Şi l-am văzut! Împietrită de durere lângă fântâna acelui an 1943, surdă la strigătele colegilor ce alergau după coloana de soldaţi, l-am văzut în hainele milităreşti prea mari, cu arma atârnată pe umăr şi i-am prins privirea care încerca să îmbrăţişeze, printre lacrimi, satul... L-am urmărit cum se pierde în zare în pasul ritmat al coloanei, umbră a omului falnic în costum impecabil şi cu cămaşă scrobită...

Peste câteva luni aveam să aflu de la un consătean al dânsului, din Bădiceni, că pierise, răpus de un glonţ rusesc, undeva dincolo de Odessa, nu se ştie exact unde, dar şi acum aş fi în stare să îmbrăţişez bucata de ţărână pe care, în acele momente cumplite, şi-a lăsat urma. A murit ca un erou, la datorie, dar n-a murit în sufletele noastre. Dumnezeu să-l odihnească şi să-l aşeze la dreapta lui şi fie ca harul lui, peste ani, să ne facă pe toţi mai buni şi mai oameni!