Moş Onofrei

            În capătul uliţei noastre se afla locuinţa lui moş Onofrei: o căsuţă cu două camere, în care trăia cu soţia sa, mătuşa Catinca. Curate şi îngrijite, precum chiliile de mânăstire, cele două camere răspândeau mirosuri aparte, uneori distincte, alteori amestecate: pâine coaptă, busuioc, mentă, gutui...

Nimic nu tulbura liniştea şi armonia căsuţei lui moş Onofrei. Mătuşa Catinca se ocupa cu muncile pământului şi cu moşitul; era, la acea vreme, singura moaşă din sat, singura care ştia să aducă pe lume copii frumoşi şi sănătoşi. Moş Onofrei nu participa la muncile câmpului, dar îngrijea şi întreţinea gospodăria ca pe o farmacie.

Figură impunătoare, cu barbă, mustăţi şi păr argintii, îmbrăcat cu cămaşă şi izmene din pânză albă, moş Onofrei aducea mai degrabă a patriarh. După ce se convingea că păsăretul şi purcelul s-au săturat, obişnuia să ia câte o pauză pe banca din faţa porţii, spre satisfacţia şi plăcerea trecătorilor, care nu se mai săturau de discuţiile cu moş Onofrei. Glumeţ, ironic şi cu o filozofie sănătoasă a vieţii, moş Onofrei trecea drept înţeleptul satului.

         - Ce mai faceţi, ce mai ziceţi?, întreba trecătorul.

       - Ce să fac, răspundea moş Onofrei blând, iaca, mă gândesc şi eu la lumea asta... Toate semnele care mi se arată nu prevestesc nimic de bine! Au apărut un fel de cutii pline de sârme şi becuri, de la care poţi vorbi cu altă persoană, din alt sat, minune mare, oameni buni! În primul război mondial, spunea el unui alt trecător, parcă şi pe front era mai multă omenie; luptele se dădeau corp la corp, dar, când aveai inamicul în faţă, nu-i băgai baioneta în inimă, i-o băgai într-un picior sau într-o mână, ca omul să mai poată trăi...

Se aude că vor zbura nişte avioane deasupra satelor şi oraşelor; un avion e făcut de nemţi, altul de americani...

- Şi cu ce ne deranjează pe noi avioanele astea, moş Onofrei?

- Cum, cu ce? Dacă nu le place o ţară, vine încetişor, bâzâind, aruncă o bombă şi te scufundă drept în fundul iadului! Voi nu aţi auzit că în anul 2000 n-o să mai rămână nici un om pe faţa pământului? Am visat într-o noapte că venise la mine trei militari, îmbrăcaţi în haine negre şi cu nişte chipiuri pe care erau desenate o seceră, un ciocan, şi numărul 40... După cum înţeleg eu visele, cred că în anul ’40 o să fie o mare vărsare de sânge pe locurile astea… La urmă, dincoace de Nestru se aşezase o dihanie roşie şi fioroasă peste Basarabia noastră! Eu, dragii moşului, n-o să apuc, că sunt bătrân, dar voi să ţineţi minte, în anul ’40 Satana o să se pornească şi o să încaiere multe naţii. Scaraoţchi cel mare o să-i bage şi pe ai noştri în această încâlceală. La sfârşit, vor rămâne mame şi văduve îndoliate, copii orfani, lacrimi şi durere. Vor urma mulţi ani de secetă, pârjol, sărăcie, foamete şi boli fel de fel… Ăstea sunt semne de la Dumnezeu şi vestesc sfârşitul lumii!

Tot Satana îi îndeamnă pe oameni să construiască maşinării şi aparate pentru a se ucide unii pe alţii. Am auzit că în America firele de sârmă sunt băgate în nişte cutii şi că atunci când vorbeşte cineva în ele, li se arată şi chipul! E luptă mare între Dumnezeu şi Satana! Ar trebui să zidim mai multe biserici, mânăstiri, troiţe şi cruci, pentru binele omului. Toate astea sunt de la Dumnezeu! Cele de la Satana să le aruncăm pe pustii…

Moş Onofrei ştia şi cum va fi vremea, după cum luna se aşeza pe cer. Ştia sărbătorile religioase, vieţile sfinţilor şi cele 10 porunci, şi le împărtăşea cu drag tuturor celor care-l ascultau. Iubea sincer copiii şi de multe ori îi oprea şi le dăruia bomboane sau fructe din grădina lui plină de pomi.

Cel mai frumos cadou pe care l-am primit în copilăria mea a fost o puicuţă cu gâtul golaş şi cu un penaj roşcat-auriu pe cap, asemenea unei coroniţe, pe care moş Onofrei mi l-a dăruit cu dragoste şi prietenie.

 Ce puţin le trebuie oamenilor să fie fericiţi! Câtă mulţumire, câtă linişte şi înţelegere între moş Onofrei şi mătuşa Catinca! Niciodată nu i-a auzit nimeni să se plângă de ceva… Seara, pe prispa casei, pe un prosop curat, se răsturna mămăliguţa, în aburi parfumaţi, de porumb. Alături de mămăliguţă – scrob de ouă de raţă, stropit cu mujdei de usturoi, într-o străchinuţă de lut…

De când se ştia, mătuşa Catinca dusese greul gospodăriei, dar făcuse toată munca şi toate activităţile ei obşteşti cu plăcere şi cu neasemuită dragoste pentru soţul ei, pentru mica ei familie şi pentru oamenii din jurul ei. Scundă, slăbuţă şi un pic încovoiată, era însă plină de energie, răspândind peste tot bunătate, optimism şi blândeţe. Fiecare suflet al Cuhureştiului avusese de învăţat câte ceva de la mătuşa Catinca, sau, aşa cum fusese numită, “albinuţa” sau “furnicuţa”.

La acea vreme, în Cuhureşti nu erau nici doctor, nici moaşă comunală, aşa că mătuşa Catinca era cea care asista toate naşterile, cu blândeţe şi cu pricepere, numai ea ştia cum să taie buricul pruncului cu adevărată măiestrie… “Am 81 de ani şi toţi copiii moşiţi de mine trăiesc, sunt frumoşi şi sănătoşi, au crescut ca brazii, au familii şi sunt pe la casele lor, aşa să ştiţi!”.

Mătuşa Catinca ştia şi să descânte de deochi, de bubă neagră şi de sperietură. Cunoştea ca nimeni alta plantele şi buruienile bune să vindece multe boli şi, mai ales, ştia ce ierburi se pun în scăldătoarea femeilor care născuseră. Spunea ea că, după o aşa scăldătoare, femeile se vor întări şi vor avea lapte bun la sân pentru pruncul nou-născut. Fetele de măritat o căutau în ajunul unor sărbători pentru a afla sfaturi despre soarta lor şi, odată cu sfatul, primeau şi câte o buruiană descântată, cu care să doarmă sub pernă, trei nopţi la rând.

Nu obosea alergând de la un capăt al satului pentru descântece, pentru scăldători, pentru naşteri. Îi împăca pe cei certaţi, vorbindu-le despre iertare. Celor supăraţi le vorbea despre pildele pe care le ştia pe de rost din Sfânta Evanghelie, despre cele 10 porunci şi Sfânta Scriptură. Era generos răsplătită pentru truda ei şi se întorcea acasă seara încărcată de bunătăţi şi, mai ales, cu câte o sticluţă de rachiu…

Ca orice om, moş Onofrei avea şi el o meteahnă a lui: îi plăcea ca la fiecare masă să aibă alături litruţa de rachiu, pentru poftă de mâncare. Şi, ca să nu-i lipsească sticluţa de o litră, recurgea la fel de fel de şiretlicuri.

În cele din urmă, moş Onofrei a găsit trucul salvator: vătămătura, sau altfel spus, ulcerul la stomac. Cum toată lumea ştia că vătămătura se tratează, se ameliorează şi chiar se vindecă numai cu rachiu, lucrurile au devenit limpezi…

- Nu-i nimic, Onofrei dragă, m-oi strădui să avem la îndemână pârdalnica de sticluţă, ca să nu suferi când te-or apuca crizele… Cred că sunt tare dureroase, aşa-i?

- Dureroase, tare dureroase, dragă Catincuţă, răspundea moş Onofrei, cu voce alintată.

 La adăpostul vătămăturii, moş Onofrei era scutit de toate muncile dificile. Îngrijit, menajat, ocrotit şi răsfăţat, moş Onofrei descoperise liniştea şi pacea! Dacă se întâmpla să-i pronunţi numele în sat, erai întrebat pe dată: “Care Onofrei? Moş Onofrei, care se preface bolnav de vătămătură? Nu are nici o boală, dar aşa-i place lui să trăiască… Catincuţa îl ţine pe mâncărică şi băuturică şi nici o muncă nu e grea pentru ea atâta timp cât îl vede pe Onofrei voios şi sănătos… Bărbat frumos, deştept şi înţelept, nici la curtea lui ţaru’ Niculae nu găseşti!”

Dacă aduceai vorba de mătuşa Catinca, erai întrebat: “Care? Baba, doftoreasa satului? Săraca, s-a cocoşat de tot, dar merge neobosită din casă în casă, acolo unde e nevoie de ea…Tot satul ştie ce femeie vrednică a fost. Se trudeşte şi ea cum poate, iar seara vine cu aceleaşi bucurii la soţul ei… El o aşteaptă în poartă, ori pe băncuţa de lângă fântână, intră alături în curte şi se apucă să pregătească cina pe prispă, la lumina lunii ori la lampa cu gaz. Şi atunci când masa-i gata, cu un gest şugubăţ, mătuşa scoate din traistă o sticlă cu rachiu…”. Nu exista bogăţie pe lume care să recompenseze acele momente de bucurie, de linişte, de fericire şi de armonie sufletească între cei doi soţi.

O altă lume, o lume minunată în care oamenii se împrieteneau numai de dragul lărgirii relaţiilor şi a comunicării. Nimeni nu auzise de stres, necazurile erau privite ca încercări de la Dumnezeu, supărările treceau în resemnare şi mai toate evenimentele din comunitate erau legate de credinţă. Oamenii îl aveau pe Dumnezeu aproape în toate activităţile pe care le desfăşurau.

 Cu moş Onofrei ca model, nu este greu să-ţi construieşti propria fericire. O fericire după care alergăm cu toţii, dar pe care puţini văd cât de aproape este de ei.

- Ce-i fericirea, moşule, l-am întrebat, odată, că văd că mereu ne pomeneşti de ea.

- Ce să fie, mi-a răspuns, să nu fii lacom şi să nu aduni lucruri nefolositoare… Astea sunt fleacuri! V-am mai spus de câteva ori: cumpătare în toate! Prevăd că va veni o vreme când oamenii se vor judeca între ei pentru bogăţie. Nimeni nu se gaândeşte că pleacă sărac la cele veşnice…

Aveam să revin, peste câţiva ani, în satul meu natal, Cuhureşti. Moş Onofrei şi mătuşa Catinca trecuseră la cele veşnice iar uliţa îşi pierduse farmecul şi culoarea de odinioară… Căsuţa lor, altă dată îngrijită ca o chilie de mânăstire, era acum năpădită de buruieni şi marcată de semnul vremurilor ce trecuseră peste ea. Am plecat capul în faţa porţii, în semn de trist şi pios omagiu şi m-am îndreptat spre cimitir, pentru a le aprinde o lumânare…

Suntem grăbiţi, alergăm să prindem, să ne cunoaştem, să ne hrănim din binefacerile civilizaţiei, dar uităm cât de puţin ne trebuie ca să fim fericiţi!

Să fi avut Diogene dreptate?