În vizită la Octavian Goga şi Emil Cioran

          ...ce mai primire, ce mai tort!

          

          “Gata, vă ajunge”, ni se adresă Mitică, conducătorul grupului, “trei zile v-aţi plimbat, v-aţi distrat şi aţi dansat pe rupte în fiecare noapte… Mâine dimineaţă, după micul dejun, mergem acasă, vă odihniţi, că doar e duminică, iar luni – toată lumea înapoi la treabă!”

          A doua zi dimineaţă, în timpul micului dejun, Rodica propunea însă un plan mult mai tentant, pe care-l îmbrăţişam cu toţii, entuziasmaţi: “Oricum suntem în împrejurimile Sibiului, ce-ar fi dacă, în drumul spre casă, ne-am abate şi pe la Răşinari, să vedem casa memorială a lui Octavian Goga?”

           Ceva vreme mai târziu, emoţionaţi la culme, nerăbdători şi curioşi, băteam la poarta marelui poet naţional Octavian Goga şi, după o aşteptare de câteva minute bune, îşi făcea apariţia coana Veturia, înfofolită în câteva straturi de haine, cu un şal gros şi cu mănuşi de lână… “Ce doriţi dumneavoastră?” ne-a întrebat ea, privindu-ne curios. “Sărut-mânuşiţele, coană Veturia”, s-au întrecut în amabilităţi colegii noştri bărbaţi, “suntem aici să aducem un omagiu marelui nostru poet, vă rugăm să ne permiteţi să vizităm casa memorială şi biblioteca poetului pătimirii noastre…”

          După alte câteva minute bune în care ne-a privit absent, neştiind parcă despre ce vorbim, coana Veturia îşi revenea, ca dintr-un somn adânc: “Domnilor, am să vă rog să aşteptaţi puţin aici; mă duc până la bucătărie, să vă servesc cu nişte tort!” “Vai, da’ lăsaţi”, am spus noi, în cor, “nu vă deranjaţi, nu e cazul, e o onoare mult prea mare!” “Mulţumim, sărut-mânuşiţele...” am mai spus, în timp ce coana Veturia se îndrepta spre bucătărie, ignorându-ne protestele formale.

          Trecuse mai bine de o oră de când coana Veturia dispăruse în bucătărie şi dulcea noastră anticipare a feliei de tort se transformase, în gerul de afară, într-o dârdâială cumplită. Aproape că îngheţasem când, de undeva, din grădină, îşi făcea apariţia o femeie cu un braţ de lemne, care se îndrepta, fără grabă, către bucătărie.

         

          “Vedeţi-vă de treabă şi cătaţi-vă de drum, oameni buni”, ne zice ea după ce i-am povestit toată tărăşenia, “coana Veturia s-o dus la bucătărie, s-o dezbrăcat şi acum doarme liniştită… Noi nu am mai făcut tort de când o murit conaşul; sunt vremuri grele, nu facem tort nici pentru noi, d’apăi să mai şi dăm la toţi care trec pe la poartă!”

          “Scuzaţi-ne, atunci”, am răspuns, brusc iluminaţi, “avem totuşi o rugăminte: să ne daţi voie să vizităm casa memorială!”

          “Oameni buni”, s-a uitat ea la noi de parcă eram picaţi din cer, “noi nu avem nici o casă mormorală pe aici!”

          “Nu-i nimic, arătaţi-ne camera, masa la care a scris, scaunul pe care a stat, cărţile, manuscrisele, obiectele câte or fi rămas…”

          “Eu vă spun că nu e nimic de văzut aici”, s-a mirat ea de incapacitatea noastră de a înţelege, “tot ce a rămas de la conaşu’ e adunat, claie peste grămadă, în odaia în care obişnuia să lucreze dumnealui... Coniţa a încuiat odaia şi dă voie nimănui să intre acolo…”

          “Acum ceva timp”, continuă ea profitând de momentul de tăcere, “a trecut pe aici un boier de la Bucureşti, mare învăţat – făcuse o şcoală de profesori – şi ne-a spus că de îndată ce se va încălzi vremea se va întoarce cu trei elevi de-ai săi, le zicea studenţi. A spus şi la Primărie, şi la Şcoală, i-a spus chiar şi părintelui de la Biserică că vor face un muzău mare, cu toate lucrurile rămase de la conaşu’…”

          “Bine, bine, tanti”, am zis noi, lămuriţi de-acum, “dar care-i povestea cu coana Veturia? Cunoaşteţi bine familia şi viaţa poetului, se vede…”

          “Spuneţi-mi Lucreţia, aşa-mi zice…”, a zâmbit ea. “Cum să nu cunosc, lucrez în curtea asta de când aveam 17 ani! Coniţa e tare bolnavă, dar nu o doare nimic, eu cred că are o problemă cu uitarea: nu ţine minte nimic din ce face… Mai pomeneşte, din când în când, de tortul pe care obişnuia să-l servească musafirilor, pe vremuri, atât mai ţine minte; de aia v-a promis că vă serveşte şi pe dumneavoastră…”

          “Oameni buni”, a oftat ea, “să ştiţi că doamna a fost cea mai frumoasă femeie din toate ţările câte erau în România Mare la vremea aia… Ne povestea că a văzut tot Parisul şi Germania. Pe vremuri, veneau la noi, la Răşinari, mulţi boieri mari din Sibiu, dimpreună cu cucoanele lor, dar nici una nu o ajungea în frumuseţe pe coniţa noastră…”

          “Tanti Lucreţia, dar despre marele poet ce poţi să ne spui?”

          “Ce pot să vă zic, oameni buni? Lui domnu’ nu-i plăcea munca! Scria fel de fel de hârtii, cât era ziulica de lungă, şi le strângea, grămadă, pe dulap, pe scaune, pe sobă, pe te miri unde, de te înăbuşeai, nu alta…Când a văzut coniţa că lui nu-i plac nici munca, nici treburile gospodăreşti, l-a lăsat în plata Domnului, cu meteahna lui cu tot…”

          “Avea mulţi prieteni”, reluă ea, “care veneau în vizită şi-i dăruiau cărţi de-ale lor… De 10 Mai, când era sărbătoarea ţării noastre, conaşul se îmbrăca în costum naţional, cu un tricolor lat peste trup, şi se ducea la biserică, acolo unde se aduna toată suflarea din Răşinari şi din împrejurimi. Ne adunam în curtea bisericii şi-l ascultam pe conaşul vorbindu-ne după gustul inimii noastre: ţara noastră e cea mai frumoasă ţară din lume şi nu sunt oameni pe lumea asta mai vajnici ca românul. Te trecea aşa, ca un curent, prin tot corpul, atunci când conaşul ne citea din poeziile alea ale dumnealui… Era mare iubitor de ţară!”

          “Tanti Lucreţia, eşti o comoară”, am zis noi, “a fost o adevărată plăcere să te cunoaştem şi să aflăm câte ceva despre marele poet. Ne pare rău, însă, pentru doamna Veturia! Îi dorim însănătoşire grabnică!”

         

“Şi eu trag nădejde că se va face bine”, a zis ea, “nişte femei din sat mi-au spus că ştiu ele sigur că doamnei i s-au făcut farmece şi că trebuie ca cineva să o descânte… Am auzit că într-un sat de pe lângă Deva e o femeie care face minuni, nu alta! Aici, la noi, chiar a vindecat câteva persoane care sufereau de aceeaşi boală ca doamna Veturia… Uitau tot ce făceau, soacra pădurarului umbla noaptea ca buimacă, culegea tot felul de produse de prin curţile oamenilor şi le aducea cu sacul acasă. Când o întrebau oamenii de ce le-a furat roşiile, castraveţii, cartofii sau mai ştiu eu ce, ridica din umeri şi răspundea scurt: Nu ştiu ce vreţi de la mine, oameni buni, eu habar n-am ce am făcut azi-noapte… Oamenii se trezeau cu bunurile furate, ea – cu rafturile şi cămările pline! Todiraş al Gherghinei de peste pod”, continuă Lucreţia, din ce în ce mai însufleţită, “i-a furat maşina lui Niculai al Popii şi unde credeţi că l-au găsit jandarii? Tocmai în piaţa mare din Sibiu, se tocmea cu unul ca s-o vândă! A ţinut-o tot aşa: că nu ştie când a luat-o, cum a luat-o şi cum a ajuns cu ea taman la Sibiu…”

“Un doctor bătrân ne-a spus odată că ăştia care se plâng de boala uitatului sunt toţi nişte prefăcuţi; lumea îi crede bolnavi de cap şi-i lasă în pace şi uite-aşa scapă şi de lege… Toţi s-au însănătoşit ca prin minune, o dată ce oamenii le-au prins trucul. Coana Veturia însă e bolnavă cu adevărat şi, hotărât lucru, vom merge la Deva să i se descânte…”

Întârziasem destul şi ne pregăteam de plecare, convinşi că nici un tort din lume nu ne-ar fi îndulcit precum povestirile în grai ardelenesc ale Lucreţiei. “Mergeţi sănătoşi, dară; poate mai treceţi pe la noi în vară, ori la toamnă, ori poate anul viitor! Cine ştie? poate veţi găsi şi muzăul şi casa mormorală pe care le-a promis boierul cu şcoală de profesori… Chiar dacă conaşul nu a lucrat nimic în viaţa lui, lumea tot vorbeşte de el ca de un rege! Să-l fi văzut în curtea bisericii”, a mai zis ea, în timp ce noi ne îndreptam spre poartă, “când recita, până şi păsările se opreau din zbor… Dar poate că şi scrisul pe grămezile alea de hârtii, cărţile şi ziarele dânsului erau tot un fel de muncă, făcută cu creerul, şi noi nu am ştiut a înţelege. Mare păcat că l-am judecat aşa! Iertare, conaşule…”

Ne întorceam, aşadar, la autocar, mulţumiţi şi entuziasmaţi peste poate de întâlnirea cu tanti Lucreţia, când cineva din grup lansa o nouă propunere: “Dacă tot suntem în Răşinari, ce ar fi să trecem şi pe la casa marelui filozof Emil Cioran?” Bineînţeles că am acceptat cu toţii, fără rezerve, şi, ceva mai târziu, băteam în a doua poartă pe ziua respectivă.

 Aşteptăm şi batem din nou. Linişte absolută, spartă numai de un lătrat stingher de câine, în fundul unei grădini. Împingem poarta cu sfială, poarta se deschide puţin, atât cât să vedem că cineva se îndrepta către noi, cu paşi rari şi apăsaţi şi, secunde mai târziu, ne trezeam faţă în faţă cu un bărbat trecut de 50 de ani, îmbrăcat în straie ţărăneşti şi cu ceva pe cap care aducea a fes de lână. “Bună ziua, domnule!”, am îndrăznit câţiva dintre noi, în timp ce ceilalţi îngânau, timid, bade. “Bună să vă fie, d-apăi ce vă trebuie?”, ne-a răspuns bărbatul, molcom.

“Am vrea să aflăm, dacă se poate, câte ceva despre marele nostru filozof şi patriot…”

“Apăi, să ştiţi că aţi nimerit prost, fratele meu nu e acasă; nu mai stă demult în Răşinari, s-a mutat cu traiul tocmai în Franţa, la Paris!”

“Ştim că trăieşte la Paris, avem însă rugămintea să ne povestiţi dumneavoastră câte ceva despre viaţa şi preocupările dumnealui… Ce-i plăcea cel mai mult să facă? Ce iubea cel mai mult?”, am insistat noi, plini de speranţă.

“Ce aş putea eu să vă spun?”, a ridicat omul din umeri şi, după ce ne-a studiat câteva clipe, a revenit, mai însufleţit parcă: “Da’ o ţigară aveţi?”

“Cum să nu, se poate?”, au sărit îndatoritori fumătorii din grup, “luaţi, vă rog, păstraţi pachetul, noi mai avem!”

Omul şi-a aprins tacticos ţigarea, a tras adânc în piept fumul şi a început: “Vedeţi, domniile dumneavoastră, fratele ăsta al meu nu semăna cu nimeni din satul nostru. Îi plăcea să stea singur, să citească şi să scrie; nici măcar cu noi, cu familia, nu stătea de vorbă mai mult de 2-3 ceasuri pe zi… Avea câţiva prieteni la Bucureşti care mai treceau pe aici, din când în când, să-l viziteze… Şi ăia aveau, ca şi el, musca scrisului şi a cărţilor, iar atunci când se întâlneau vorbeau tot felul de lucruri minunate şi interesante, pe care noi, ăştilalţi, nu le înţelegeam deloc. El zicea că sunt filozofi…”

“Ei, domnilor dragi”, reluă el după ce-şi dresese niţel vocea, “într-o bună zi, uite-aşa, şi-o luat două valize cu cărţi şi cu hârtii scrise de el şi o plecat în Franţa, la Paris… Or trecut vreo doi ani de zile, ne era la toţi dor de el şi, într-o seară, mă trezesc cu femeia mea că-mi zice: ‘Ce ar fi, Şogoraş dragă, să te duci la Paris să-l cauţi pe frate-tău, Emil, poate că o duce greu acolo săracul, printre străini! Poate că are nevoie de ajutorul nostru, să nu se prăpădească!’

Tătă familia m-o încurajat şi uite-aşa se face că în două săptămâni eram la Paris, pe o străduţă îngustă şi întunecoasă, la adresa scrisă pe plic. Acolo, sus, într-o cămăruţă taman la cucurigu, locuia frate-meu, Emil…Când m-o văzut acolo, în pragul uşii, cu desagii pe umăr şi în straiele noastre populare, din Răşinari, o încremenit! Tot eu am dezgheţat atmosfera: hai să ne aşezăm la masă mai întâi, om mânca bucate ca la Răşinari şi om bea câte-o pălincuţă…Ne-o pus Veta în desagă slană, pită, scovergi cu brânză şi o pulpă groasă de miel, că nu demult ne-or fătat oile! 

 Dar ce ziceţi domniile dumneavoastră? Frate-meu nu s-o arătat prea încântat nici de venirea mea, nici de bunătăţile aduse de acasă… Eu îi vorbeam de familie, de ăi de-or murit, de ăi de s-or căsătorit, dar parcă vorbeam la părete, el era cu gândul în altă parte, tot la hârtiile şi cărţile lui…”

“Bine, mă, Emile, i-am zis după al doilea păhărel de pălincă, cum te-ai îndurat tu să laşi în urmă o casă cu multe camere, cu lărgime de pridvor, cu grădină, ca să vii să stai în cămăruţa asta întunecoasă şi strâmtă, în care abia încap două scaune şi patul ăla sărăcăcios? Cine te mai bagă în seamă dacă ai ajuns aşa rău?...”

Mi-o zâmbit. “Vezi tu, dragă frate, în cămăruţa asta, aşa sărăcăcioasă, mă vizitează cei mai mari poeţi şi filozofi. Eugen Ionescu, Mircea Eliade, oameni de artă şi de cultură…”

“Deci nu mai ai de gând să te întorci niciodată acasă, la Răşinari?”

“Nu pot”, mi-o zis el, “ăsta e drumul pe care mi l-am ales şi care-mi dă bucuria şi împlinirea vieţii.”

“Apăi încâlcit drum ţi-ai mai ales, frate dragă…”, am zis eu.

         

O cumpănit niţel şi apoi m-o întrebat când am de gând să mă întorc acasă. “Stai liniştit”, i-am răspuns, “dacă te-am deranjat ori te-am obosit pot pleca chiar mâine!” “Înainte de a pleca”, o zis el, “o să facem o plimbare; vreau să-ţi arăt Parisul!”

Ce de lume! Ce hărmălaie! Ce înghesuială şi ce de oameni grăbiţi, parcă-i alerga cineva! Nu am plecat a doua zi, am plecat a treia zi, şi numai bunul Dumnezeu ştie ce era în sufletul meu atunci când mă îndreptam către casă. Un frate rece, retras şi neprimitor, preocupat de enigme, de lucruri ciudate, de istorie, dar l-am înţeles, ăsta era drumul lui: să lămurească lucrurile pentru omenirea întreagă! Abia târziu aveam să înţeleg că munca cu scrisul cărţilor este mult mai grea decât săpatul porumbului şi mi-am dat seama ce om de valoare am avut în familie, un om care şi-a iubit familia şi poporul cu tot sufletul, nu numai din vorbe…”

Ne-am luat rămas bun de la şogor (aşa-i spuneau cunoscuţii) şi ne-am urcat în autocar, veseli că mergem, într-un final, acasă. Cu experienţele încă proaspete în minte, ne-am apucat să refacem filmul întâmplărilor din acea zi. Unii o imitau pe coana Veturia şi invitaţia ei amabilă la o felie de tort, alţii pe Şogor, cu vorba lui ardelenească… La primul popas pe care l-am făcut pe Valea Oltului, la o cârciumă, colegii comandau câte un coniac mare, ca să le taie greaţa de la crema tortului. “Da’ ce felii, şi ce gustos, hă, hă, hă!” “Noi, ăia care am stat mai în faţă am primit feliile mult mai mari, ni s-a aplecat de atâta cremă, hai să mai bem un coniac, hă, hă, hă!”

“Simpatică şi tanti Lucreţia, cu povestirile ei despre oameni rătăciţi cu mintea din cauza farmecelor... Noaptea se duceau la furat, a doua zi cică nu mai ţineau minte nimic!”

Nu ţin minte să fi scăpat vreun popas de pe Valea Oltului în drumul spre casă, într-o atmosferă de bună-dispoziţie explozivă, alimentată de glumele care nu mai conteneau pe seama vizitelor noastre la Răşinari şi a coniacelor…Fusese un episod care ne stârnea râsul de fiecare dată, cel în care Şogorul ne povestea ce impresie îi făcuse lui Parisul: “Acolo, în hulubăriile alea, locuiau cei mai vestiţi scriitori”, cu referire la strada Montmartre sau MonMartin (cum îi spunea el), ori “Ştiţi dumneavoastră că acolo merg tramvaiele pe sub pământ? Dacă, într-o bună zi, se hurducăie pământul? Toate cămăruţele alea, clădite unele peste altele, se vor îmburda şi va veni sfârşitul lumii!”

Am ajuns acasă fericiţi şi mulţumiţi pentru inspiraţia pe care o avusesem cu vizita la Răşinari, dar, în acelaşi timp, ne-am simţit norocoşi şi răsfăţaţi de soartă; cine mai avusese, oare, ocazia, să viziteze în aceeaşi zi şi pe marele poet Octavian Goga, şi pe marele filozof Emil Cioran?

Ne înclinăm cu respect şi pioşenie în faţa acestor somităţi ale neamului nostru.

N.A. Sunt întâmplări petrecute aievea, rezumate ale unor călătorii, care nu au nici un fel de legătură cu biografia documentată a marilor scriitori români. Relatări are unor poveşti auzite la a doua mână, ce-i drept, de la persoane care fie au fost rude, ori au fost apropiate acestor scriitori.