Panică şi rugăciuni în peştera Maţoca

...Şeful nostru era un personaj demn de toată stima şi respectul. De origine sănătoasă, provenit din pătura de jos a clasei muncitoare, cu numai câteva clase primare, nu-l întrecea, totuşi, nimeni în politică. Cu un an înainte făcuse o academie de trei săptămâni la Predeal şi, prin urmare, avea să se întoarcă la serviciu cu trei săptămâni mai pregătit, tobă de carte, nu altceva... Dar, mai mult decât orice, respecta cu sfinţenie toate directivele partidului şi era credincios şi devotat cauzei proletariatului.

La una dintre şedinţele plenare de sindicat, la care şeful nostru a fost invitat de onoare, eram propusă şi aleasă responsabilă cu munca culturală. În luna ianuarie m-am gândit să organizez câteva seri “Eminescu”. Versuri de Eminescu, romanţe pe versuri de Eminescu şi câteva ceva despre viaţa şi opera poetului nepereche. O colegă a încropit ceva din Vasile Alecsandri şi George Coşbuc...

Mă felicitam în sinea mea că cele două seri literare ieşiseră cât se poate de reuşite, dar bucuria mea nu avea să fie de lungă durată.

De ce mă cheamă, oare, şeful la dânsul? îmi frământam mintea, în timp ce paşii mă purtau spre biroul dumnealui, unde fusesem convocată de urgenţă...

“Bine, măi tovarăşă, asta-i muncă culturală, ce faci dumneata?”, s-a stropşit el, de îndată ce a dat ochii cu mine. “Ce treabă ai dumneata cu bărbaţii ăia? Eminescu, Alexandru sau Alexandri, Coşbuc?”

“Să vedeţi”, am zis eu, “aceştia sunt marii noştri poeţi, ai românilor”

“Termină, măi tovarăşă, cu trecutul burghez”, se înneca el de indignare, “văd că dumneata nu te-ai desprins de putregaiul burghezo-capitalist. Mai bine bagă-ţi minţile-n cap! Avem noi cultura noastră solidă, sovietică. Bagă, măi tovarăşă, pe Lătăreaţa, cea mai bună din toată ţara, pe Fărămiţă Lambru, care-i al nostru, din popor, doinele noastre olteneşti, ălea de jale mai ales, horele şi sârbele. Asta-i cultura noastră adevărată. Să nu aud, tovarăşă, că te mai apuci de scrieri literare, de romanţe şi de Dan Spătaru! Să renunţăm la obiceiurile trecutului şi, mai cu seamă, la apucăturile alea mistice, bisericeşti, care întunecă minţile oamenilor ca opiumul!”

Mi-am dat toată silinţa să fac spectacole bune şi să respect indicaţiile tovarăşului şef, primite de la partid. Dar, când te pasc ghinioanele, nu ai ce face. Le înduri pe toate cu stoicism.

“Ce are, măi, şefu’ cu tine?”, mă întreabă o colegă. “Mi-a spus că imediat ce te văd, să te trimit la el!” Sfântă Fecioară, am gândit, nu mă ştiu vinovată cu nimic. Ce s-o fi întâmplat?

Am bătut sfios la uşă. “Hai, intră, băi tovarăşă!”

“M-aţi chemat tovarăşe şef?”

“Da, te-am chemat”, mi-a răspuns el, distant, “crede-mă, nu-mi face nici o plăcere să stau de vorbă cu dumneata, aud că faci lucruri urâte şi dai un exemplu prost pentru colegii dumitale mai tineri…Tovarăşii sindicalişti, angajaţi în activităţile culturale pe care le coordonezi, nu au avut nimic de spus? Ce încredere să mai avem în dumneata de aici încolo?”

“Nu prea înţeleg, tovarăşe şef, ce lucruri urâte am făcut, cu ce am greşit?”, am articulat, cu greu.

“Ce nu înţelegi, tovarăşă? Te prefaci că nu ştii şi nu pricepi? Stai că te lămuresc eu, atunci”, a rânjit el, satisfăcut, “bunăoară, ce căutai dumneata ieri la biserică?”

“Păi, tovarăşe şef, un tânăr de la noi din curte s-a cununat şi m-am dus la biserică să văd mireasa…”, am zis, fără să clipesc, pentru că era purul adevăr.

“Ei, bravo, trebuia numaidecât să mergi la biserică? În curtea blocului, ori pe stradă, nu puteai să-i vezi? Ţine-o tot aşa, cu biserica dumitale”, a continuat el, “o să pierzi şi bruma de încredere pe care o mai avem în dumneata. Noi avem nevoie de cadre sincere şi devotate partidului şi marelui generalissim Stalin, tovarăşă, lumina noastră vine de la Răsărit, de la mama Rusie, nu de la bisericile pe care le frecventezi dumneata. Apropo, nişte tovarăşi de nădejde mi-au spus că te-au văzut şi prin Ostroveni, pe la biserici; poţi să-mi spui ce căutai dumneata tocmai în partea aia a oraşului?”

“Burghezia, tovarăşă dragă”, a continuat el trecând la un ton didactic, “burghezia se sprijină pe biserică, nicidecum pe ştiinţa avansată a marilor dascăli: Marx, Engels, Lenin, Stalin… Acum ai înţeles?” “Daaa”, am răspuns, jumătate confuză, jumătate conştientă că mesajul tovarăşului şef conţinea o ameninţare mai mult sau mai puţin subtilă.

“Ce a avut să-ţi spună şefu’ atâta vreme în cabinet?”

“…Păi, că umblu pe la biserici şi nu fac bine.”

“Dragă, tu nu ştiai că şefu’ este împotriva bisericilor şi a religiei? Tu nu ai auzit că şefu a ajutat la demolarea unor biserici? Nu le are cu religia deloc. A pornit ca văcar acolo, la ei în sat, după care, în timpul războiului, a lăsat cireada şi s-a înscris ca voluntar alături de armata roşie sovietică. Şi, vezi bine, devotamentul lui l-a adus în poziţia de şef, aici la noi. Învăţătura de partid l-a făcut om. Ascultă-mă ce-ţi spun, fii precaută, nu-ţi asuma riscuri…”

Am fost atentă şi prudentă. Tovarăşul şef, ca să-şi demonstreze devotamentul, fidelitatea şi credinţa faţă de partid, nu cunoştea nici un fel de scrupule şi se manifesta ca atare: orgolios, obtuz, parvenit şi exigent. Ecourile ultimei noastre întâlniri se stinseseră, nu mai părea supărat pe mine, dar totuşi am avut o strângere de inimă atunci când am primit vorbă ca a doua zi, la orele 9.00 să fiu prezentă la dânsul, împreună cu tovarăşul Dobre. M-am gândit că e vorba de o simplă acţiune de ordin administrativ, dat fiind faptul că Dobre era administrator, bun organizator în toate şi mai cu seamă în excursii şi deplasări.

“Staţi jos, măi tovarăşi!” Hai, că e de bine, am gândit.

“Unitatea noastră a obţinut cele mai bune rezultate pe judeţ”, ne-a informat tovarăşul şef, mândru nevoie mare, “şi, pentru aceste rezultate, ni s-a aprobat o excursie de şase zile la Praga”.

“Minunat, splendid”, am zis, “tocmai în Cehoslovacia,  tovarăşe şef!”

“Ei, unde-o fi, acolo e! Vorba e că pe 23 luna asta plecăm la Praga. Transportul, masa şi cazarea, ni le asigură partidul. Noi trebuie să plătim câte 60 lei pentru vizitarea monumentelor şi spectacole. Tovarăşul Dobre, aici de faţă, va încasa şi va gestiona aceşti bani, clar?”

“Da, tovarăşe şef!”

“Tovarăşa Neti se va ocupa de partea artistică a călătoriei, pe parcursul drumului să se cânte melodii populare, zicători şi ghicitori de pe la noi!”

Doamne, ce zi minunată; tovarăşul şef îmi spusese pe nume! Aveam să facem o excursie la Praga, să crape celelalte unităţi că noi le-am luat-o înainte. Toată lumea fericită, toată lumea bucuroasă şi nimeni nu se îndoia cui îi aparţinea meritul… Evident, tovarăşului şef, dânsul şi numai dânsul ne putea urca pe cele mai înalte culmi ale socialismului!

Am plecat în 23 şi, după un drum cu mult cântec şi voie bună, în 24 ne aflam în munţii Tatra. Când ghidul a auzit că suntem români, a tras mult aer în piept şi ne-a spus aşa: “să ştiţi că ostaşii români au făcut acte de vitejie în cel de-al război mondial, chiar aici munţii Tatra. A fost o încleştare puternică între armatele aliate şi nemţi. Românii s-au remarcat în luptă, au reuşit să arboreze tricolorul românesc chiar pe vârful muntelui. Chiar dacă rămâneţi numai pentru un ceas, două, vă propun să faceţi o plimbare pe lacul din peştera Maţoca”.

“E departe, e adâncă, e lumină, e întuneric, e rece, cine ne conduce?”, am întrebat noi, curioşi.

“Vă dau un singur răspuns la toate întrebările puse. Peştera e la baza muntelui. Înăuntru s-a format un lac subteran, încă nu i s-a determinat adâncimea, dar ce pot să vă spun este că există o punte improvizată pe nişte scânduri cu lanţuri iar la capăt o barcă cu un barcagiu, lipovean de origine. Un fel de Paţaichin”, a zâmbit el. “Lipovenii ştiu meserie, sunt barcagii  iscusiţi şi nu te poţi rătăci cu ei…”

“Ce facem, tovarăşi?” s-a interesat tovarăşul Dobre, “mergem sau nu?”

“Mergem, cum să nu!”, am răspuns cu toţii în cor.

De la primii paşi pe punte, însă, am început să implorăm pe bunul Dumnezeu. Am ajuns totuşi la barcă şi ne-am urcat în ea, sub privirile lipoveanului, indiferent la temerile noastre. Bâldâbâc! făcea barca, clătinându-se nesigur, de parcă era făcută din hârtie, şi fiorul nostru de teamă se amplifica odată cu palidele scânteieri de lumină în bezna aproape absolută.

“Nici în iad nu cred să fie aşa de groaznic şi sinistru!”, se auzi o voce parcă inumană în tăcerea aceea ca de mormânt.

“Nu vorbiţi tare şi nu vorbiţi mult!”, interveni barcagiul. Şi parcă reacţionând la vorbele lui, bâldâbâc!, bâldâbâc!, barca loveşte ceva  şi se înclină puţin. “Nu vă speriaţi,” se auzi vocea calmă a barcagiului “s-a lovit doar puţin, o pun eu pe linia de plutire!”.

“Ce linie de plutire e asta, nene,” dădu cineva glas îngrijorării noastre “nu vezi că se înclină şi e gata să se răstoarne din clipă în clipă? Numai câţiva dintre noi ştiu să înoate, ceilalţi ne ducem ca bolovanii la fund, acolo unde probabil ne aşteaptă Scaraoţchi...”

“Ce ne facem fraţilor?”, se auzi, într-un târziu, vocea tremurată a şefului, care se afla aşezat pe o bancă în faţa noastră.

“Ce să facem?”, zic eu, “ne aşezăm cu toţii în genunchi şi rostim toate rugăciunile pe care le ştim…” Hopa! altă lovitură, şi barca se înclină foarte tare cu botul înainte, anume cu şeful nostru cu tot…

“Doamne, Isuse Hristoase”, ţipă tovarăşul Dobre, disperat, “ajută-ne, Doamne!”

“Staţi aşa,” zice barcagiul imperturbabil, “nu vă mişcaţi, lăsăm să se retragă valul de apă şi o readuc eu pe linie”

“De multe ori m-am întrebat cum o fi iadul”, continuă tovarăşul Dobre, surd la asigurările lipoveanului, “ei bine, ăsta e iadul, cu talpa lui cu tot, iar la fund se află Scaraoţchi cu toată familia lui…”

“Tovarăşe şef”, zic eu, “dacă ieşim teferi din infernul ăsta, propun să ne ducem la prima biserică care ne iese în cale şi să dăm cu toţii acatiste de mulţumire lui Dumnezeu…”

“Ba nu, să intrăm în toate bisericile!” murmură el, ca şi cum ar fi avut o revelaţie şi în clipa aceea mi-a venit în minte bruftuluiala pe care eu o primisem pe motiv că frecventam bisericile.

          “Cred că v-aţi udat bine când s-a înclinat barca, tovarăşe şef!”, am pus eu sare pe rană, conştientă fiind că şeful meu avea pantalonii uzi cu mult înainte de a se fi înclinat barca… “O fi din cauza transpiraţiei!”, îmi ţinu o voce cârcotaşă isonul, de undeva, din spatele bărcii, pricepând unde băteam, de fapt.

Apa neagră ca păcura şi rece ca gheaţa nu era nicidecum de natură să ne încurajeze, ba dimpotrivă… “Nene barcagiule, îţi plătim şi te cinstim bine să ne scoţi de aici!” “Nu se poate”, zice el, “canalul este îngust şi trebuie să mergem până la capăt. Pe lăţimea aceasta nu se pot face manevre, barca se poate rupe şi naufragiul e gata. Şi aici în adâncul muntelui, nu prea avem posibilităţi de recuperare”.

“Sfântă Fecioară”, am exclamat, “mai avem mult până la capăt, ca să poţi întoarce barca pe canalul al doilea?”

“Aproape o jumătate de oră şi vom fi aproape de ieşire, la lumină”, a răspuns lipoveanul, sec.

Ne-am petrecut cele câteva mii de ani (cât a durat jumătatea de oră promisă),  în cumplită resemnare, cu vocile stinse şi tresărind la fiecare ţipăt cauzat de smuciturile bărcii. “Eu zic că vom scăpa cu bine”, şoptea la un moment dat, Rodica, “astă noapte am visat că toţi aveam aripi şi zburam deasupra muntelui…” “Nu ştiu ce ai visat dumneata”, a replicat sceptic tovarăşul Ion, şeful nostru contabil, “dar eu văd că rabla asta de barcă e mai hodorogită decât căruţa noastră de la ţară!”

“Chiar”, spuse altcineva, “parcă erau nişte beculeţe când am plecat, ce s-a întâmplat cu ele?” “Să vedeţi”, zice barcagiul, “peştera nu este electrificată şi am improvizat, de la lanterna mea de buzunar, o instalaţie cu o sârmuliţă şi câteva beculeţe. Bateria s-a consumat repede, beculeţele s-au stins, cam asta e!”

“Păi bine, omule”, am explodat cu toţii, “dacă ai ştiut că ne bagi în infern, de ce ai făcut-o, măi? De ce ţi-ai vândut sufletul diavolului, ca să ne răstorni în fundul pământului pentru nişte bani?”

“Barca asta nu s-a răsturnat niciodată”, ne-a răspuns el, “iar domniilor dumneavoastră o să vă treacă supărarea imediat ce ajungem afară!”

“Păi tocmai asta e: când o să ajungem? Spune, măi lipovene!”

“Tovarăşe Ion, staţi niţel, parcă apar nişte fâşii de lumină!”, se auzi vocea salvatoare a cuiva, chiar în momentul în care spiritele se încinseseră periculos de mult. “Suntem aproape de ieşire. Uraaa!”, răsuna oftatul general de uşurare, şi în faţa noastră se deschideau largi porţile luminii, ale vieţii, ale Raiului.

Dacă cineva s-a întrebat vreodată ce e şi cum e fericirea, trebuie să fie convins că asta era adevărata fericire… Numai cine a fost în peştera Maţoca poate face o comparaţie între iad şi rai!

Nu există cuvinte care să descrie sentimentul de fericire ce ne cuprinsese după croaziera cu peripeţii pe lacul Maţoca. Nu numai că bărbaţii din grup au golit bufetul cu băuturi, dar l-au îmbătat şi pe lipovean, drept mulţumire că ne-a scos teferi la lumină. Uitaseră de supărare, fireşte. Oarecum detaşată, constatam la un moment dat că arătau de parcă nu s-ar fi bărbierit zile de-a rândul… Tovarăşul şef parcă fusese extras din putina cu varză, era ud leoarcă, avea părul încâlcit şi barba comparabilă cu cea a lipoveanului.

Am ajuns, în final, la Praga, în mijlocul civilizaţiei şi ne-am ţinut de cuvânt: am intrat în câte biserici am putut, cu şeful în frunte, şi i-am mulţumit bunului Dumnezeu aprinzând câte o lumânare. “Vedeţi, tovarăşe şef, ce bun şi mărinimos a fost Dumnezeu cu noi?”

În seara următoare am fost cu toţii la un concert dat de Alla Pugaciova. O seară de neuitat. În continuare, masă şi seară de dans la restaurantul “Lucerna”. Marele nostru scriitor Victor Eftimiu avea să facă, la un moment dat, următoarea remarcă: Toate călătoriile, sunt grele şi obositoare, numai amintirea lor rămâne frumoasă…

N.A.: Pentru conformitate, peştera Maţoca este asimilată acum cu "Macocha Abyss", atât în hărţile Google, cât şi în lucrările de specialitate.