Trenul personal Sibiu-Şibot. În compartiment au urcat doi ciobani, care
s-au aşezat cu sfială şi respect pe canapeaua liberă. Au scos apoi traistele de
la gât, le-au aşezat lângă ei, punând şi pălăriile peste ele.
Uşor, uşor, am intrat în vorbă. Mi-au povestit multe lucruri interesante
de la ţară, dar mai cu seamă despre stâna lor şi despre oi. Le-am acordat toată
atenţia, cu înţelegere şi cu multă blândeţe.
- Măi Văsălie, nu-i voie mă să duhăneşti în faţa unei doamne! Poate dumneaei
nu suportă fumul. Se vede că e femeie cu carte.
- Taci, mă, taci, că oi mere afară!
Cu graiul lor ardelenesc, deveneau din ce în ce mai simpatici.
- Dumneavoastră până unde mergeţi, în ce haltă coborâţi? Noi ne coborâm mai
‘nainte cu două staţii de Blandiana! Acolo ne aşteaptă un şogor de-a nost’,
care are nişte oi de vânzare. Poate om face târgu’ cu el…
- Ştiţi cumva, până la Şibot mai sunt multe staţii? întreb eu. După cum
văd, cunoaşteţi bine locurile pe aici!
- Doamnă dragă, ascultaţi bine ce vă spunem! După două staţii coborâm noi,
urmează apoi staţia Blandiana. Dumneavoastră vă daţi jos la prima după staţia
Blandiana!
- Mulţumesc frumos de informaţii, vă doresc sănătate şi succes în afacerea
cu oile!
- Doamnă, staţi puţin să vă
întrebăm ceva… Dumneavoastră aţi auzit de Ana Blandiana? Să ştiţi că e şogoriţa
(verişoara) noastră. E chiar de aici, din Blandiana. E născută pe numele de
Coman Otilia; după ce a devenit tare învăţată şi-o luat numele de Blandiana,
după satu’ nost. Ana noastră o învăţat tare multe şcoli! O fo’ şi la Cluj, unde
a avut învăţători tare deştepţi. Vorbeau oamenii, la noi în sat, că scria, la
şcoala aceea de la Cluj, poveşti, poezii şi multe întâmplări din lume. Iosif a
lui Crişu s-o jurat pe mumă-sa că a văzut în magazinul mare din Sibiu cărţi scrise de Ana
noastră, de-i zice Blandiana. Să ştiţi doamnă dragă, că ea o fo’ fată frumoasă.
Tot Iosif ne-a spus că s-o măritat cu-n fecior tare, tare fain. Şi el scrie
cărţi faine şi interesante! Miniştrii cei mari i-au chemat la Bucureşti, să
lucreze acolo. Au serviciu la o universitate mare de-i zice, parcă, Academia de Scris… Pe bărbatul Anei îl
cheamă Romulus Rusan, tot ardelean de-a nost!
- Şi ce credeţi, doamnă? Şi domnul Rusan o băgat multe cărţi de ale lui în
magazinul “Universal” din Alba-Iulia! Se vând ca pâinea caldă. Copiii se
grăbesc să cumpere tot ce scrie Rusan şi Blandiana lui! Veta lui Mureşan ne-o
spus că Blandiana şi Romulus
al ei s-au umplut de bani cu vânzarea cărţilor. Se aude că bagă bani mulţi
într-un muzău, tomnai la Sighet! Văsălie, şogoru’ nost, zice că ei
n-au ce face cu banii şi-i dau pe toţi la şcoli, biserici şi spitale. Când vine
Ana cu bărbatu-său pe la noi prin sat, oamenii o primesc ca pe o regină. Ne bucurăm când o
vedem pe la televizie! Să ştiţi că Ana şi Romulus
al ei au fost şi prin alte ţări, iar străinii i-au felicitat când au văzut că
ce deştepţi sunt, şi ce cărţi faine scriu amândoi! Domnul Romulus a scris
o carte în care arată cuvânt cu cuvânt tot ce a văzut în America. Să te
minunezi nu alta!
Gata, a sosit trenul! Ne-am luat rămas bun încă odată. Le-am mulţumit
pentru bogăţia de informaţii despre Ana Blandiana şi despre mândria lor de a fi
contemporani şi consăteni cu Ana Blandiana. Am citit în sufletul ciobanilor
sentimentul de patriotism local. Erau mândri şi fericiţi să vorbească de Ana
Blandiana. Erau entuziasmaţi şi plini de patriotism. Foarte bucuroşi că m-au
lămurit şi m-au convins că Ana Blandiana a plecat de la ei din sat şi a ajuns cea
mai mare scriitoare din ţară.
Ce frumoasă călătorie! Ce oameni minunaţi am cunoscut! Ce lucruri,
minunate şi folositoare am învăţat de la ei. Lupta lor, ajutaţi de câini,
împotriva lupilor care veneau la stână după oi… Viaţa lor parcă era deprinsă
dintr-o împletire perfectă a celor zece porunci creştine. Traiul în plină
natură, pe vârful munţilor, i-a păstrat mai curaţi, mai cinstiţi, mai darnici
şi altruişti, în faţa lui Dumnezeu. Poate că aşa ar trebui să fim toţi românii.
Să ne iubim mai mult ţara şi oamenii de
valoare.
Mai multă preţuire, mai mult respect şi consideraţie pentru scriitorii din
oraşul nostru, Râmnicu Vâlcea, care ne-au făcut multă cinste şi onoare. Ion
Barbu, cunoscut şi apreciat de Uniunea Scriitorilor în ţară
şi peste hotare. Tot vâlcean este şi Doru Moţoc, care s-a evidenţiat ca
scriitor, ca dramaturg şi poet, precum şi alţii. Am înţeles că datoria noastră
de români şi patrioţi este să nu uităm de valorile noastre naţionale.
Lecţia de patriotism a celor doi ciobani mi-au trezit sentimentele
curate de a nu uita că avem o ţară, un popor
şi oameni minunaţi, de care să fim mândri.
Călătoria mea cu cei doi ciobani o păstrez ca pe o amintire preţioasă. Cu
asemenea oameni merită să ne mândrim. Din scurta mea povestire, poate reuşesc
să trezesc pe mulţi contemporani la sentimente mai patriotice. Cine suntem, de
unde ne tragem? Şi de a nu uita limba şi graiul şi valorile care merită
preţuite…
No comments:
Post a Comment