Incredibil, dar adevărat!

          …Satul se întindea dincolo de Dealul Negru, aproape de limita judeţului, pe o coamă de deal. Cu greu l-ai fi putut identifica pe hartă; cadrul natural în care era amplasat era extrem de variat, de la povârnişuri abrupte, cu mărăcini şi salcâmi, la coline domoale şi păduri cu stejari şi plopi falnici; gospodăriile erau răsfirate, trebuia să parcurgi ceva distanţă ca să baţi în poarta celui mai apropiat vecin. Cu alte cuvinte, o comunitate restrânsă, izolată şi extrem de liniştită, în care instituţia Primăriei, deservită de primar şi de secretar, îşi exercita atribuţiile în funcţie de evenimentele importante: o căsătorie (la un an) ori un deces (la doi-trei ani). În rest, fiecare membru al vetrei îşi vedea liniştit de gospodăria, de familia şi de viaţa lui, fără să se plângă, să reclame, or să işte scandal.

          Exista şi o Biserică, undeva la marginea satului, care, la momentul întâmplării de faţă, era închisă de vreo trei luni, pentru că în acest interval nu se petrecuseră evenimente deosebite, nunţi sau decese. Cât despre botezuri, nu era nici un fel de problemă: puteai să fii încreştinat la orice vârstă, era voie, aşa că nu era grabă…

          Nenumăratele demersuri făcute către Episcopie rămăseseră fără nici un rezultat, pentru că nici un preot nu vroia să-şi ia parohie pe coclaurile astea, fără căi de acces, fără curent electric, într-un cuvânt, fără nimic. Cu atât mai mare a fost bucuria sătenilor atunci când, într-o bună zi, s-a auzit că un tânăr preot, cu dragoste şi putere de muncă, a acceptat postul.

          În joia săptămânii respective noul preot se prezenta, într-adevăr, la Primărie, pentru a lua contact cu comunitatea pe care avea să o păstorească. Legăturile s-au creat pe nesimţite: oamenii l-au îndrăgit imediat, el s-a ataşat repede de comunitatea aceea restrânsă şi liniştită. Trebuia să fie rezolvată, însă, problema locuinţei parohiale: tânărul preot era însurat şi trebuia să ştie, înainte de a-şi prelua postul, unde or să locuiască el şi soţia lui.

          “Oameni buni,” a intervenit tanti Chiva, în mijlocul dezbaterilor aprige pe tema găzduirii, “mă cunoaşteţi de peste 50 de ani, ştiţi că sunt văduvă şi că toată viaţa m-am luptat cu greutăţile, eu zic ca părintele să stea la mine, o să-l socotesc şi o să am grijă de el ca de propriul meu copil de care nu am avut parte, s-a stins la 23 de ani…”

          …Şi aşa a rămas. Ani, mulţi ani mai târziu, oamenii nu conteneau să se minuneze de câtă armonie şi dragoste era în casa tantei Chiva, de parcă gestul ei de a-i primi în gazdă pe preot şi pe soţia lui nu fusese decât un fel de reîntregire a unei familii de mult risipite.

          Timpul trecea, lăsându-şi urma pe chipurile oamenilor, tanti Chiva îmbătrânea şi, cu înţelepciunea specifică oamenilor care au văzut şi au simţit multe la viaţa lor, decidea, la un moment dat, că trebuie să lase în ordine moştenirea ei şi posesiunile ei pământeşti. Aşa că s-a hotărât să cheme un notar, să facă formele necesare.

“Vreau să vă înfiez,” le-a spus ea preotului şi soţiei lui, “voi sunteţi copii mei şi vreau ca tot ce am să vă rămână vouă, după ce bunul Dumnezeu mă va chema la El.” “Tanti”, a îndrăznit preotul, “poate că e bine să mai chibzuiţi, eu cred că e mult prea devreme pentru aşa ceva…” “Nici vorbă, m-am hotărât deja!”, a răspuns ea, neclintită. Şi viaţa avea să demonstreze că bătrâna nu greşise în demersul ei: preotul şi soţia lui nu aveau să o dezamăgească niciodată.

Nici un eveniment major nu tulburase liniştea patriarhală a satului de ceva vreme. Nici unul dintre locuitori nu era înregistrat în evidenţele Spitalului Judeţean ca suferind de vreo boală, oricât de mică, probabil pentru că, la prima problemă de sănătate, lumea apela la moaşa satului, coana Miţa, o femeie straşnică şi pricepută la toate bolile, mai ceva ca toţi doctorii de la oraş. Te doare gâtul? Gargară cu gaz şi sare de trei ori şi mâine eşti ca nou, băiatule! Fireşte că din când în când apăreau şi cazuri mai grave, dar cum satul era relativ izolat de lume şi drumurile către oraş anevoioase, ultima salvare era tot coana Miţa…

Chiar şi cei doi jandarmi, reprezentanţi ai ordinii şi liniştii publice, îşi făceau rar apariţia pe uliţele satului. De obicei, cam o dată pe săptămână, în lunile de vară. Pentru că atunci când începea sezonul ploios sau cel rece, căile de acces către aşezare deveneau impracticabile.

Obişnuiţi cu vicisitudinile de orice fel, oamenii învăţaseră că trebuie să fie pregătiţi pentru orice şi mai ales că nu trebuie să te iei la trântă cu natura ci să te supui ei, să fii precaut şi prevăzător.

“Măi Dodică, ţi-ai adunat lemne de foc, eşti pregătit pentru vreme rea?”

“Da’ de ce mă întrebi, măi, Dârlogea?”

“Te întreb pentru că azi văzui porcu’ umblând cu paiu-n gură, ăsta-i semn că se strică vremea, să ştii şi tu!”

“Deh, cu ploile şi cu vremea rea suntem învăţaţi, nu-mi bat eu capul… Numai să nu dea vreo pacoste peste noi!”

“Doamne-fereşte,” îşi făcu cruce Dârlogea, “cu toate hârtoapele şi şanţurile şi coclaurile de pe aici, dacă se înmoaie, nu mai ieşim din sat până la primăvară!”

“Leana lu’ Dodel” reluă Dodel discuţia după un scurt moment de tăcere, “zicea că de vreo trei nopţi încoace se tot aude o bufniţă cântând în fundul grădinii, la tanti Chiva…”

“Aha, de aia nu o fi venit, săraca, la biserică, duminica trecută! Auzisem şi eu că se simte cam slăbită…”

“Ferească Dumnezeu să ne facă vreun pocinog acum, când vin ploile, că ne bagă rău în belea! Dacă se desfundă dealul, nici cu telencopterul nu ne mai scoate de aici…”

Surdă la îngrijorarea lor, vremea îşi urma, însă, cursul ei firesc. Veneau ploile, pământul se desfunda şi se transforma în noroi cleios, uliţele satului, potecile, drumurile, deveneau aproape imposibil de străbătut; ca în orice an, în acest anotimp, satul era izolat.

“Dodică, băăi, Dodicăăăă!”

“Ce-ai bă, Dărlogeo, de strigi aşa? N-am surzit încă...”

“Auzişi, bă? Tanti Chiva a murit azi-dimineaţă, pe la ceasurile patru…”

“Cum era să aud? La orele alea dormeam… Ce să zic, Dumnezeu s-o ierte, săraca de ea… Bietul preot,” a continuat Dodică, cu regret, “ce o fi pe capul lui acum, l-a lovit năpasta tocmai pe ploile astea, cum s-o descurca, oare?”

Tanti Chiva fusese cea mai respectată femeie din sat, aşa că era de aşteptat ca toţi membrii comunităţii să participe la înmormântare. Fiul ei, preotul, demarase deja pregătirile, se stabilise ca înmormântarea să aibă loc sâmbăta, în aşa fel încât pomana să fie de dulce, iar cele necesare erau aduse, rând pe rând, cu caii. Vecinele, săritoare, pregăteau colacii, prosoapele, batistele, coliva, coroana, în fine, toate cele cuvenite.

În toiul fierberii generale, apărea însă o problemă la care nu se gândise nimeni: nu aveau preot care să slujească la înmormântare. Rânduiala bisericească nu permitea ca fiul adoptiv al răposatei, preotul, să ţină slujba…Trebuia încă cel puţin un preot, din afară. S-a dat veste, şi imediat doi colegi de facultate ai părintelui s-au oferit să-l ajute pe confratele aflat la ananghie.

…Dodică, Dârlogea şi alţi patru bărbaţi fuseseră desemnaţi să scoată sicriul afară şi să-l poarte pe umeri, încet, până la cimitir. De la primii paşi, însă, se iviseră probleme: “Ce faci, Nică, nu te uiţi pe unde calci? Erai gata să ne răstorni pe toţi în băltoacă!” “Da’ cu tine ce e, bă, Tică? Cască ochii bine şi nu mai trage înspre tine, ne bagi în noroi…”

“Oameni buni,” se auzi o voce de femeie “aşa nu merge, nu ajungem nicăieri… Ia puneţi voi binişor sicriul pe prispă! Dodică, tu stai mai aproape, du-te şi adu carul cu boi!”

Zis şi făcut. Carul se urnea încet, tras de cei doi boi, împodobiţi cu  colaci în coarne, flori după urechi şi prosoape albe, după obiceiul locului. Înaintea carului mortuar – preoţii şi dascălii, în urma carului – familia şi sătenii, cu mic cu mare, veniţi să o petreacă pe tanti Chiva pe ultimul drum.

Nu parcurseseră nici câteva zeci de metri, însă, când carul aluneca, uşor, dar implacabil, cu roata din spate în şanţul plin de noroi. “Opriţi!” a strigat unul din spatele carului, “cineva să se ţină la boi, noi o să ne opintim să îndreptăm carul!” “Nu împingeţi, măi,”, replica cineva din faţă, boul din margine s-a poticnit într-o groapă!”

Cei doi preoţii s-au grăbit să dea o mână de ajutor la scoaterea animalului din groapă, în timp ce în spate câţiva bărbaţi încercau să deblocheze roata. Exact în momentul în care totul părea să revină pe linia de plutire, celălalt bou zvâcnea violent şi înclina carul periculos spre dreapta, făcând sicriul să alunece şi să se proptească pe oişte, cu faţa în jos.

“Măcar capacul e bine bătut în cuie?” a întrebat unul dintre preoţi, respirând greu.

“E bine bătut, părinte,” l-a asigurat Nică, “las’ că ieşim noi de aici! Mă, sprijiniţi bine, nu lăsaţi să alunece iară pe dreapta!”

După opinteli, smucituri şi icnete, reuşeau să scoată boul din groapă, teafăr. “Dodică, nu sta şi te uita, strânge bine jugul şi hai să pornim odată!” “Unde să pornim, bă, tu nu vezi că sicriul e tot acolo, pe oişte, între boi? Hai să-l ridicăm la loc întâi, cum se cuvine, cu faţa-n sus!”

“Uite ce zic eu,” spuse Leana lui Nică, “toţi bărbaţii ăia în putere să meargă pe lângă car de acum încolo! Până la cimitir mai e destul, drumul e desfundat şi plin de gropi, să nu o mai păţim încă o dată!”

Carul intra în cimitir la câteva ceasuri bune după prânz şi, în cântecele de slavă ale celor doi preoţi şi dangătul tânguitor al clopotelor, tanti Chiva pleca la cele veşnice, lasându-şi în urmă fiul adoptiv cu ochii plini de lacrimi. Şi, ca la un semn, în momentul în care procesiunea era pe sfârşite, porţile cerului se deschideau şi câteva raze blânde de soare îşi odihneau lumina pe mormântul proaspăt. Incredibil, dar adevărat…

Totul era incredibil în legătură cu acel sat. Incredibilă era liniştea şi armonia care domnea printre oameni şi incredibile erau legăturile strânse dintre ei, în ciuda distanţei care le despărţea gospodăriile. Incredibil era faptul că tinerele vlăstare ale satului parcurgeau, indiferent de vreme, patru kilometri până la şcoala din localitatea cea mai apropiată. Incredibil de sălbatice şi nepământenesc de frumoase erau acele locuri şi incredibilă pofta de viaţă, dragostea de natură şi, mai ales, frica de Dumnezeu a celor din acea mică comunitate. Dar peste toate, cel mai incredibil rămâne faptul că toate acestea erau şi sunt adevărate, crâmpeie reale din viaţa reală…