…Se apropia 1 martie şi obişnuitul Bal al Mărţişorului,
organizat la Palatul Culturii dar, spre deosebire de alte dăţi, în anul acela fusese
anunţată prezenţa lui Gică Petrescu şi a Margaretei Pâslaru. Era o fierbere
generală: doamnele şi domnişoarele plănuiau sau pregăteau rochii speciale, în
concordanţă cu amplitudinea evenimentului; domnii îşi periau costumele
elegante, ori vânau după stofe bune şi croitori de încredere.
Mă
pregătisem la rându-mi, însă îmi păstrasem o suficientă doză de luciditate şi
de reticenţă ca să nu mă ambalez prea mult. Aşa că, în seara dinainte de bal,
la plecarea de la serviciu, le-am urat colegelor mele odihnă plăcută, o seară
frumoasă şi să ne vedem sănătoase a doua
zi, la bal.
“Ce treabă ai tu acolo?” a sărit şefa
mea, ca arsă, “balul e organizat de Judeţeana de Partid, numai pentru ai
noştri... Te-ai uitat pe grafic? Mâine seară eşti de pază pe unitate! Vii de
dimineaţă, program normal, ai liber după-amiază, iar mâine seară te prezinţi la
datorie, conform graficului! Ai înţeles?”
Am înţeles, uitasem că sunt născută la
Soroca. “Aaaa, uitasem... Vezi că a venit o adresă de la Bucureşti, un fel de
chestionar cu 17 întrebări, e în mapa mea, pe birou. Tot o să stai degeaba
mâine noapte, studiază, analizează, poate o să găseşti vreun răspuns-două…Poimâine
trebuie să trimitem chestionarul înapoi, la Minister, la Bucureşti şi nu am
timp de asta acum, nu-mi văd capul de treburi!”
“Mă descurc eu cumva!” am zis, mai
mult pentru mine, în timp ce tovarăşa şefă dispărea, suveran, pe uşă.
Seara balului mă găsea, deci, la
birou, cu adresa venită de la Bucureşti în faţă, încercând din răsputeri să
ignor grupurile şi perechile elegante care se revărsau, valuri-valuri, către
Palatul de Cultură şi muzica divină a lui Strauss, cântată de orchestra
armatei… Mă resemnasem, însă; intrarea la bal se făcea pe bază de carnet de
partid, ori eu aşa ceva nu avusesem niciodată şi era puţin probabil să mi se
înmâneze vreunul în viitorul apropiat. M-am întors, aşadar, la sarcina trasată
de tovarăşa şefă, respectiv circulara de la Bucureşti şi câteva ore mai târziu
chestionarul respectiv era completat ca la carte, cu răspunsuri la obiect, bine
fundamentate şi documentate. Poate că nu aveam eu cultură politică şi nu eram
familiarizată cu ierarhia de partid şi de sindicat, dar meseria mi-o cunoşteam
la perfecţie!
Trecuseră cîteva zile de la bal, când
tovarăşa şefă îşi făcea apariţia furtunos în birou: “Parcă te-am rugat să te
uiţi peste circulara de la Bucureşti, ce ai făcut?”
“Am rezolvat-o, mai rămâne să o bateţi
la maşină şi s-o expediaţi la Bucureşti. După ce o verificaţi în prealabil,
bineînţeles…” am zis, anticipându-i reacţia.
A mârâit ceva neinteligibil, a studiat
adresa cu ochi de expertă, a dat din cap a aprobare reţinută, mda, bunişoară, după care mi-a ordonat
să i-o pun la ea pe birou. “Las-o aici, văd eu ce fac!” a mai zis ea, probabil
ca să nu-mi dea satisfacţia lucrului bine făcut.
A doua zi lucrarea era bătută la maşină şi
expediată la Bucureşti, fără ca dactilografa să fi schimbat o virgulă, măcar…
Iar alte câteva zile mai târziu, însăşi doamna Mocanu, de la Minister, o suna
pe tovarăşa şefă să o felicite pentru lucrarea bine documentată. Cât despre
mine… nu m-am ales nici măcar cu un cuvânt de mulţumire.
Îmi părea, însă, mult prea frumoasă
viaţa ca să mi-o amărăsc cu detalii meschine şi îmi găsisem propriul meu refugiu
în lectură (mă fascinau poveştile despre copii şi animale) şi scris. Mi-am
exploatat pasiunea mea pentru literatura de orice fel compunând texte pentru
brigăzi artistice şi echipe culturale, texte care s-au dovedit a fi, în cele
din urmă, foarte apreciate şi gustate.
“Ascultă,” s-a stropşit la mine
tovarăşa şefă, “tu ai impresia că sunt servitoarea ta?”
“Şefa, vă jur că habar nu am despre ce
e vorba…” am răspuns, complet perplecsă.
“De ce nu ai venit azi la şedinţa din
Sala Mare a Sindicatelor?”
“Nu am ştiut că se ţine vreo şedinţă,
nu m-a anunţat nimeni…”
“Cum, nu te-a anunţat Şerban?”, s-a
mirat ea.
“Nici nu l-am văzut la faţă pe ziua de
azi!”, am răspuns, în timp ce tot felul de scenarii sumbre mi se desfăşurau în
minte.
“Stai că-ţi fac eu rezumatul… Toţi
preşedinţii de sindicat erau acolo, împreună cu responsabilii lor culturali,
numai eu singură pentru că tu – nicăieri... Mă rog, ”a întrerupt ea şirul
poveştii, “ce mari acte de cultură ai făcut dumneata de te lăudau acolo cu
toţii? Însuşi tovarăşul Rusu, de la Uniune, ţi-a semnat diplomele de onoare…”
“Cine ştie, aşa o fi apreciat
dumnealui…”, am zis eu, timid şi precaut, realizând brusc despre ce era vorba.
“De patru ori m-au chemat la masa
prezidiului, taman din fundul sălii, ca să-ţi ridic dumitale diplomele de
onoare... De patru ori!” a insistat ea, de parcă numărul patru avea o conotaţie
magică. “Pentru cel mai bun text, pentru cea mai bună interpretare, pentru
recitatori, pentru cel mai bun instructor…Aşa nu se mai poate,” a exclamat ea,
ca trezită dintr-un vis urât, “trebuie să găsim neapărat un tovarăş membru de
partid capabil să facă munca asta culturală, dumneata nu ai pregătirea necesară
pentru educaţia socialistă!”
“Şi te
rog” şi-a continuat ea discursul furibund, “să nu-ţi mai bagi nasul unde nu-ţi
fierbe oala… Aud că te duci pe la copiii sindicaliştilor şi le dai tot felul de
broşurele cu jocuri, cu viaţa animalelor şi alte asemenea chestii fără
importanţă. Nu le trebuie aşa ceva, înţelegi? Avem preţioasa literatură sovietică,
să facă bine şi să studieze viaţa marilor dascăli de la Răsărit… Ia-ţi acum
diplomele şi fă ce-i şti cu ele, să nu le mai văd, pentru mine are valoare
numai munca tovarăşilor de nădejde, membri de partid!”
Mi-am reprimat satisfacţia interioară,
pe de-o parte pentru că tovarăşa şefă era deja în culmea sfintei mânii
proletare, iar pe de cealaltă parte pentru că eram dureros de conştientă că
noi, ăştia care aveam realizări în afara cercului select al membrilor de partid, vom fi consideraţi întotdeauna nişte
paria...
Cinismul şi meschinăriile acestor
tovarăşi nu reuşiseră nicidecum să îngenuncheze caracterele tari şi, dincolo de
toate aceste episoade semnificative pentru o epocă a întunericului proletar,
istoria (ori poate soarta) avea propriu-i mecanism de echilibrare a balanţei.
Aşa se face că într-o singură zi, în acea ZI, toate barierele impuse de ei
aveau să se prăbuşească, scaunele lor săreau din cuie iar sistemul lor
construit pe ură se făcea praf şi pulbere.
Momentul Revoluţiei avea să-i prindă
pe tovarăşi pe picior greşit şi,
odată cu ei şi pe şefa mea, care a mai sperat, până în ultimul ceas, că vor reuşi ai lor să stăvilească furia
duşmanului de clasă. Alfel, şi ea, şi ceilalţi tovarăşi pluteau într-o mare
de confuzie, nefiind în clar cu ceea ce se petrecea în jurul lor.
În acea seară, la terminarea programului,
mă îndreptam spre fişet să-mi iau haina şi să plec acasă. Am deschis uşa şi, în
momentul acela, pământul mi-a fugit de sub picioare şi camera a început să se
învârtească cu mine: haina mea de astrahan era tăiată cu lama, de la guler
până-n poale. Nu ştiu când am ajuns la tovarăşa şefă, ştiu numai că atunci când
i-am spus ce s-a întâmplat tremuram toată de supărare şi de disperare.
“Cum s-a putut întâmpla aşa ceva, şefa?” am întrebat, aproape
plângând, “haina era pusă la dumneavoastră în fişet, cine a îndrăznit să umble
la încuietoare ca să-mi facă rău?”
“Ştii ce,” a replicat ea, cu răceală,
“ia mai lasă-mă dracului în pace cu paltonul tău! Toată judeţeana de partid e
în fierbere, ne confruntăm cu probleme grave şi ţie îţi arde de zdreanţa ta de
astrahan. Du-te de aici, nu vezi că am treabă?”
Cumva am ajuns la biserică, nu ştiu
cât să fi stat acolo, nu-mi amintesc când am ajuns acasă şi când am adormit. Îmi
aduc aminte, însă, visul pe care l-am avut şi care m-a purtat într-o lume de
basm, cu îngeri, cu flori şi alei străjuite de pomi încărcaţi cu fructe…
Premoniţie, probabil, pentru că a doua
zi dimineaţă, când am ajuns la servici, m-am trezit transportată într-o altă
lume, o lume a bucuriei, prieteniei şi democraţiei, o lume în care respiram cu
nesaţ aerul proaspăt al libertăţii. Am fost întâmpinată cu căldură şi încredere,
mi-am auzit cuvinte de apreciere pe care nu credeam că le voi auzi vreodată.
“Eu, dragilor, am rămas aceeaşi,” am zis când mi-am mai revenit din emoţie, “cu
voi, însă, ce s-a întâmplat?” “Nu s-a întâmplat absolut nimic” mi-a răspuns cineva
“am rămas aceiaşi şi noi, numai că de data asta putem să-i apreciem liber pe
cei ce merită, nu mai suntem obligaţi să ridicăm osanale secretarei,
preşedintei, directorului ori celor de la judeţeană! Tu ai rămas cea mai bună
colegă a noastră şi o şefă adevărată!”
Trecuseră zile bune şi încă nu aveam
veşti despre foştii noştri şefi; parcă-i înghiţise pământul! Nici nu le duceam
dorul, de altfel, activitatea lor fusese preluată din mers de oameni capabili,
care cunoşteau meserie. Abia după ce apele s-au mai limpezit şi lucrurile
intraseră în normalitate, au început să apară şi tovarăşii, toţi spăşiţi şi
numai miere, dornici să presteze orice fel de muncă, numai să fie primiţi
înapoi în colectivul nostru. Probabil că nu se aşteptau la primirea pe care
aveam să le o fac; nu am făcut nici o aluzie la vremea şefiei lor, i-am tratat
civilizat, cu maximă înţelegere, omenie şi toleranţă şi cred că asta a fost
răzbunarea mea supremă: le-am demonstrat că dintotdeauna şi întotdeauna am fost
şi voi fi un om mai bun ca ei toţi la un loc.
Privind retrospectiv, acesta a fost
stigmatul meu: eram născută la Soroca şi am fost nevoită să duc această cruce,
dacă o pot numi aşa, până în ziua eliberării. Reuşeam, însă, să le demonstrez
că se poate trăi şi munci şi altfel: într-un climat de respect şi amabilitate. Nu,
nu mă schimbasem de loc, rămăsesem aceeaşi: echidistantă şi imparţială. În ceea
ce priveşte pe tovarăşii şefi, toată
această atitudine a mea, strict profesională, a fost de natură să-i bulverseze
multă vreme; nu-şi puteau explica sub nici o formă cum de eu nu adusesem
niciodată în discuţie persecuţiile şi teroarea pe care le îndurasem sub
conducerea lor luminată, ca să-mi câştig o bucată de pâine…
Dar… viaţa este mult prea scurtă
pentru a ne-o irosi cu analize şi întrebări inutile. Personal cred că cea mai
frumoasă zi din viaţa noastră este aceea în care găsim înţelepciunea şi puterea
de a ierta, de a ne despovăra, de a ne uşura şi simplifica propria noastră
existenţă. Să lăsăm, deci, istoricilor misiunea de a descoperi dedesubturile
evenimentelor şi mişcărilor politice…
Pentru că, în cele din urmă: Omul e o taină/Viaţa e un vis/Numai
sufletelor blânde/Cerul e deschis!
No comments:
Post a Comment