Alexandre, te las şi plec în lume!

          Ca orice gospodărie ţărănească din vremea aceea, şi a noastră funcţiona după un tipar foarte strict: tata – înfrăţit cu plugul, grapa şi pământul – pleca dis-de-dimineaţă la muncile câmpului; mama râmânea acasă cu tot ceea ce însemna treburi gospodăreşti, inclusiv educaţia celor doi împieliţaţi: eu şi Senea.

         

Harnică şi pricepută în tot ceea ce făcea, mama alerga toată ziua încoace şi încolo cu o energie ce nouă, copiilor, ni se părea inepuizabilă... Din când în când, însă, treburile o pridideau şi atunci se vedea nevoită să apeleze la ajutorul nostru.

“Măi copii, măi afurisiţilor, aduceţi măcar apă de la fântână şi adăpaţi vitele astea, săracele, nu vedeţi că sunt arse de sete? Măi, Senişor, ia tu, mamă găleata şi pune măcar o jumate’ la fiecare animal!" Senea ia găleata, se îndreaptă agale spre fântână şi, când era pe cale să se apuce să scoată apă, îl vede pe vărul şi bunul lui amic, Ştefănică, făcându-i semne discrete să meargă până la el.

Un ceas mai târziu, Senea nicăieri; numai găleata stătea goală, pe marginea fântânii, semn al trecerii lui pe acolo… "Va să zică", începu mama atunci când, într-un târziu, îi dibui pe cei doi, "aici erai… Nu cumva v-aţi apucat de fumat, împieliţaţilor?! Treaba asta, ţine minte de la mine, nu o să rămână aşa, Senea dragă... Abia aştept să vină taică-tău acasă, o să-i spun tot; te omoară, te taie bucăţele dacă aude ce ai făcut!"

Momentul a coincis, în mod fericit pentru noi, copiii, cu sosirea unor neamuri de-ale noastre de la Senatovca, pe care urmam să le găzduim vreme de vreo 2-3 zile. Aşa că mama nu a mai apucat să-şi ducă ameninţarea la capăt, era mult prea prinsă cu atenţia şi grija pentru musafiri, iar seara, atunci când tata a ajungea acasă, se purtau discuţii interesante legate de cele două familii, planuri de viitor, mă rog, discuţii de oameni mari… Cu ai mei ocupaţi cu musafirii, toată lumea era a noastră: grădina, copacii, iazul, uliţa, pădurea, curtea…

Norii de furtună aveau să se adune însă deasupra capetelor noastre imediat ce musafirii îşi încheiaseră vizita… “Am rămas între noi, acum”, a zis mama, pe un ton ce nu prevestea nimic bun, “trebuie să am o discuţie foarte serioasă cu voi, pezevenchilor, credeaţi că o să uit cum v-aţi comportat cât au stat oamenii ăştia la noi?” “Numai bine”, continuă ea, “a sosit şi taică-tău acasă, o să stăm cu toţii de vorbă, să afle şi el cum îmi scoateţi voi peri albi…”

De la prima lingură de ciorbă, mama începea să-şi verse of-ul: “Bine, bre, Alexandre, tu îţi dai seama cam ce păţesc eu cu împieliţaţii ăştia? Nu mă ascultă de loc; sunt leneşi, obraznici, fug de lucru ca dracu’ de tămâie şi apar prin casă numai când li se face foame… Se înnădesc la oala cu smântână, la untişor, la fripturică, dar să aducă o găleată de apă, nici vorbă…”

“Tu ai văzut, Alexandre”, continuă ea, “ce ruşine ne-au făcut cât au stat oamenii ăia pe la noi? De câte ori ne aşezam la masă, începeau să se vânzolească prin spatele musafirilor şi de fiecare dată căpătau ba o pârjoală, ba o bucată de cozonac ori o prăjitură, de parcă nu le lăsasem eu destulă mâncare după sobă, în bucătărie… Stăteaţi acolo, în pragul uşii”, se întoarse mama către noi, “murdari, cu picioarele julite şi vă holbaţi, cu gurile căscate, la oameni! De câte ori v-am zis că nu aveţi ce căuta în cameră când sunt oameni la masă? Unde aţi mai văzut voi copii care să se smiorcăie în jurul mesei cu oamenii mari? Oamenii în vârstă vorbesc vrute şi nevrute la un pahar de vin în plus, spun întâmplări şi glume fără perdea, lucruri pe care copiii nu trebuie să le audă!”

“Cât e ziulica de lungă încerc să-i învăţ ce e bine”, oftă mama, “dar parcă înadins fac totul pe dos… Crezi tu, Alexandre, că eu mai pot să trăiesc cu aşa copii? Nu ştiu ce, ori cum vei face, dar trebuie să faci ceva să-i aduci pe calea cea bună! Tu nuieluşă nu ai, curea nu ai, de zis nu le zici niciodată nimic, de aia mi s-au urcat mie în cap! Eu îi mai pişc cu nuieluşa de câteva ori pe zi, dar ce folos? Râd şi fug în pădure…”

Tata s-a ridicat calm şi tacticos de la masă şi ne-a spus, blajin: “Măi copii, fiţi cuminţi şi n-o mai supăraţi pe mama!” După care, la fel de tacticos, a ieşit afară şi s-a îndreptat spre magazie cu o găleată goală în mână. Iar atunci când a ieşit din magazie aveam să asistăm la cel mai duios spectacol din întreaga noastră viaţă…Cum stătea acolo, în mijlocul curţii, cu găleata plină de boabe în mână, toate păsările şi orătăniile din curte, din grădină, din toate ungherele gospodăriei se strânseseră în jurul lui, ciugulind, măcăind, cloncănind a mulţumire pentru ospăţul pe care i-l le oferise blândul lor stăpân.

Nu există cuvinte care să exprime sentimentele care mă încercau în momentul acela, aproape religios; ştiam deja că tata semăna cu moş Nicolae, dar văzându-l acolo, înconjurat de acele vietăţi, am avut imaginea vie a patriarhului coborât din cer, venit să răspândească pacea şi liniştea în familia noastră…

Pentru că viaţa tatei s-a desfăşurat, mai presus decât orice, sub semnul iubirii, în orice formă ar fi fost ea: pentru oameni, pentru animale, pentru copii, pentru natură şi toate fiinţele lăsate de bunul Dumnezeu pe pământ. Nu ştia ce înseamnă invidia, egoismul, gelozia sau lăcomia… De unde ştia tata, oare, toate sărbătorile de peste an, cine îl învăţase să povestească atât de frumos, la gura sobei, vieţile sfinţilor, de unde ştia atâta istorie – Alexandru Macedon, Napoleon, cele două războaie mondiale? Ca om al pământului, cunoştea astrele şi mersul lor, ştia să citească semnele naturii, dar, mai presus de orice, respecta cu sfinţenie Cele 10 Porunci, care-i îndrumau paşii, munca şi planurile. “Omul are nevoie de credinţă”, spunea tata, “nimic nu se poate rezolva în viaţă fără credinţă!”

…Mă agăţasem de creanga unui pom din grădină, trăgeam puternic de ea într-un copilăresc huţa-huţa, creanga s-a rupt şi, în momentul imediat următor, tata culegea creanga ruptă de pe jos, cu delicateţe, şi mă trăgea deoparte. “Vezi ce ai făcut? Vezi tu seva asta? E sângele copacului, la fel cum creanga pe care ai rupt-o este copilul lui… Uită-te, creanga plânge, e ca şi cum ai smulge pruncul din braţele mamei!” Niciodată după acel moment nu am mai avut puterea să rup vreo plantă, vreun arbore ori vreo floare…

Mama îşi continua netulburată demersul întru a ne face copii cuminţi. “Diseară, când vine taică-tău, îi spun că nu mai e de trăit cu voi doi, şi de data asta nu mai scăpaţi cu una, cu două! V-aţi băgat nasul peste tot: la smântână, la ouă, la dulceţuri… Măi băiete, mi-a spus Olga lui Sarion că te-a văzut de vreo două ori pe la Iancu; ce cauţi tu la Iancu? Nu cumva furi ouă şi le dai pe bomboane şi acadele? Ferească Dumnezeu să audă taică-tău de aşa ceva!” Aproape de fiecare dată, însă, nu reuşea să-şi ducă ameninţarea până la capăt, pentru că se iveau treburi mult mai importante de rezolvat…

“Bre, Alexandre”, zice mama într-o bună zi, “diseară, când te întorci de la coasă, abate-te pe la bostănăria lipovenilor, la Bălţata, şi ia vreo zece bostani mai mărişori ca să am ce le da la animalele astea, că ar mânca toată ziua!” Zis şi făcut, toate stabilite şi vorbite, numai că tata apărea seara fără bostani… “Bine, omule”, a oftat mama, “nu te-am rugat să aduci nişte bostani din Bălţata?” “Bostanii sunt ai lipovenilor”, a zis tata blând, cum îi era obiceiul, “eu nu mă ating de munca oamenilor… Le dăm sfeclă şi tărâţe, le-or ajunge pe seara asta…”

          “Ei, bravo”, a pufnit mama, “mă miram eu să te fi descurcat! Sărăceau lipovenii dacă luai şi tu nişte bostani… Molâu ai fost de când te-am luat şi aşa ai rămas! Ce s-ar face gospodăria asta fără mine? Nu am avut parte şi eu, ca alte femei, de bărbat descurcăreţ! Toată ziulica mă zbat şi mă frământ să fim şi noi în rând cu oamenii…”

          “…şi poate nu ar fi aşa greu dacă nu ar fi şi afurisiţii ăştia de copii!”, schimbă mama cursul discuţiei, după o scurtă pauză. “Tu nu vezi că a început să-mi apară păr alb la tâmple? Mă uit la Petrică a lui Onofrei; când ajunge acasă, toţi cei cinci copii ai lui stau smirna în faţa lui; nu-i iese din cuvânt nici unul! Ai noştri sunt gata să-ţi sară-n cap şi tu taci ca mutu’, Alexandre! Măcar o dată deschide şi tu gura şi trage-le o săpuneală straşnică, să ştie şi ei că au şi tată, nu numai mamă! Când te văd cât eşti de moale îmi vine să te las, zău, şi să plec în lumea largă…Dar ce mă mir? Şi la petreceri tot aşa eşti, stai ca chita pe lopată şi nu te mişti de pe scaun până la sfârşit… De jucat nu ştii a juca, de vorbit nici atât! Îţi mai aduci aminte ce ai făcut la Primărie, când ne-am cununat? Primarul te-a întrebat dacă eşti de acord, tu ţi-ai scos batista din buzunar, ai întors spatele, ţi-ai suflat nasul şi abia apoi ai spus da… De atunci mi se trage aşa, cu tine!”

          “Bre, Anică”, îndrăzni tata, într-un târziu, “eu zic că o ducem destul de bine… Dumnezeu ne-a dat ploaie la vreme, ogoarele arată minunat, parcă râd la soare, şi o să avem o recoltă bogată! Cât despre copii, nu te mai supăra şi tu atâta… Sunt sănătoşi, slavă Domnului, or să termine cu năzdrăvăniile când se vor face mai măricei. Noi să ne rugăm să nu-i prindă vreun necaz mare când or să fie în floarea vârstei, sau şi mai rău, vreun război!”

          “Mă miram eu”, replică mama, “să scot altceva de la tine! Doamne-fereşte să mă lase puterile, că vă las pe toţi şi plec unde oi vedea cu ochii…”

          “Deh, Anică, mai bine sănătoşi şi obraznici decât cuminţi şi bolnavi…”

          “Ei, da, la potrivit cuvintele te pricepi, văd! Stai tu cu ei singur o lună şi după aia mai stăm de vorbă!”

          De la o vreme, Senea îşi făcea drum zilnic pe la Gavrilaş, care avea o hulubărie undeva, în mahalaua de lângă Cruce. Când se întorcea acasă, nu mai contenea povestindu-ne cât de frumoşi sunt hulubii lui Gavrilaş: unul are pinteni, altul are creastă ca de cocoş, altul parcă are ochelari…

          Într-o noapte, la ceasul la care eram prinşi cu toţii în mrejele viselor – părinţii la ei în iatac, noi pe cuptor, după sobă – un zgomot ciudat avea să străbată din bucătărie. Parcă erau ciripituri, parcă erau guguştiuci ori poate vreo cucuvea ce-şi făcuse sălaşul acolo şi ne cânta prohodul…

         

“Bre, Alexandre”, zice mama, pe jumătate adormită, “scoală-te, aprinde lampa şi vezi ce se-ntâmplă! O fi necuratu’ în casă, e semn rău, vezi că sticla de aghiazmă e sub icoană, să stropeşti peste tot şi în toate colţurile!”

          Nu a fost nevoie de prea multe căutări. În bucătărie, sub pat, tata dădea peste o colivie cu doi hulubi, care cântau de mama focului şi ţopăiau încolo şi-ncoace cu penele înfoiate. Nu a fost greu să ne dăm seama cum ajunseseră ei acolo, prin grija cui şi de ce…

          “Acum ce mai ai de zis, Alexandre? Băiatul ăsta nu se potoleşte deloc; nu e prima oară când aduce acasă animale: ba un căţel, ba o mâţă, ba o cioară găsită pe te miri unde… Acum, colac peste pupăză, ne-a adus şi muzicanţi, să avem concert la miezul nopţii! Gata cu iertatu’, Alexandre, dimineaţă, când s-or scula, să le dai o mamă de uciganie să o ţină minte toată viaţa…”

          Şi, contrariată de lipsa de reacţie a tatei, mama continuă: “De ce eşti mut, Alexandre? Deschide gura odată şi spune-le ce trebuie! Întreabă-i tu, ce i-au dat lui Gavrilaş pentru hulubi? Ce au luat din casă, ce au cărat din gospodărie să plătească hulubii? Ascultă bine ce-ţi zic, Alexandre, dimineaţă, chiar în faţa lor, o să mă scap de hulubii ăştia; ori le tai gâturile şi-i bag la oală, ori le dau drumul să plece de unde au venit, mă mai gândesc… Până atunci, vreau să afli de la ei ce şi când au furat ca să plătească hulubii!”

          “Toate astea”, zise mama ca pentru sine, “trebuie să se fi întâmplat atunci când am fost la prăşit pătlăgelele, la Vie, am lipsit mai mult de acasă şi şi-au făcut de cap... Dacă dimineaţă”, se întoarse ea către tata, “nu pui cureaua pe ei şi nu faci ordine cu împieliţaţii ăştia, ţine minte că plec şi te las cu ei!”

          Dimineaţă, la prima oră, tata înhăma caii şi pleca taman la Vadu Roşca, să vadă cum se mai prezintă semănăturile noastre. “Bine, bine, Alexandre, vii tu diseară acasă, o să-ţi placă ce planuri mi-am făcut şi ce măsuri o să iau!” Furioasă ca o leoaică, mama se apuca de treburile zilnice, învârtindu-se încoace şi încolo cu nervozitate şi energie.

          În fundul grădinii, după magazie, Senea plângea cu lacrimi cât pumnul, jelindu-şi hulubii, cărora mama le dăduse drumul, pufnind şi ameninţând. Venea şi seara, sosea şi tata de la câmp, cu aceeaşi expresie blândă pe chip şi, în timp ce ne aşezam la masă, mama deschidea discuţia, pe un ton cât se poate de categoric…

          “Alexandre, am chibzuit, am cântărit şi am hotărât că nu mai e chip de trăit cu tine… Am să vă las şi am să plec în lumea mare. Am vorbit cu Pavel Voronin şi mi-a spus că este un oraş mare, Bucureşti îi zice, într-o ţară nu departe de noi şi acolo ar fi o fabrică mare, unde poţi munci pe bani mulţi. Aşa că atunci când o să plece Pavel, o să-l rog să mă ia şi pe mine cu el. Mă duc acolo, la Bucureşti, o să câştig bani frumoşi, ce mai, cucoană mă fac! Tu rămâi cu împieliţaţii tăi cu tot!”

          “Naşule, nănaşă, sunteţi acasă?”, întrerupse Nadia lui Petrică monologul sentenţios al mamei. “Acasă, fină”, răspunse mama, “intră liniştită, câinele e legat!”

          “Duminică e Sfânta Marie”, începu Nadia, “hram mare şi iarmaroc la Cuşelovca, eu zic să mergem să vindem purceii, eu am vreo opt, dumneavoastră vreo zece, sunt trecuţi binişor de şase săptămâni, cât o să-i mai ţinem? În plus, o să luăm bani frumoşi pe ei…”

          Şi brusc priorităţile se schimbau, alte planuri, alte preocupări, ame-ninţările mamei rămăseseră suspendate undeva, în timp…

          Venea toamna, cu belşug, dar şi cu sunetul cristalin al clopoţelului; începea şcoala. Alte preocupări, alte planuri… Într-o zi, la lecţia de religie, preotul ne-a explicat că cel mai mare păcat este să-ţi superi părinţii şi să minţi; iar dacă minţi, o să sfârşeşti într-un cazan cu smoală clocotită pentru vecie. Sfântă naivitate copilărească… Ne-au trecut fiorii pe şira spinării, fiind absolut convinşi că acea pildă este purul adevăr, mai ales că – aşa ne spusese bunica odată – preotul este unsul lui Dumnezeu.

          De cele mai multe ori am crezut cu adevărat că mama o să ne pără-sească şi că, în cele din urmă, o să rămânem fără mâncarea ei bună şi fără plăcintele cu brânză care ni se topeau în gură. Tata, pe de altă parte, ştia foarte bine că mama ne iubeşte şi că nu ne-ar părăsi pentru nimic în lume, şi ştia la fel de bine că ameninţările mamei erau, poate, singurul ei mod de a se descărca de grijile şi poverile zilnice. Iar mama, la rândul ei, găsise propria ei metodă de a ne cuminţi, “lasă că-i spun eu lui taică-tău”, ştiind foarte bine că îl adoram pe tata, îl respectam, ne era ruşine faţă de el şi chiar îl priveam cu evlavie, ca pe o icoană.

          Mai târziu aveam să ne dăm seama că mama era de fapt de acord, ce-i drept, tacit, cu felul în care ne educa tata: în credinţă, în cinste şi bunătate. Tata, la rându-i, o iubea pentru firea ei năvalnică, chiar vulcanică uneori, pentru energia ei inepuizabilă şi pentru felul în care trecea, parcă fără nici un fel de efort, peste momentele grele. Şi am mai înţeles că părinţii mei erau făcuţi unul pentru celălalt…

          De ce simţim regretele aşa de târziu? De ce îmi reproşez că nu am făcut nimic pentru ei? De ce nu pot să dau timpul înapoi, să-i strâng în braţe, să-i respect, să-i venerez, să le ofer neasemuite bucurii, onoruri şi bogăţii? Când ţi-ai pierdut părinţii, ai pierdut şi ultimul prieten, spunea un mare învăţat. Nimeni şi nimic nu-i poate înlocui. Păcat că nu avem capacitatea de a înţelege acest lucru la vârste mai fragede, atunci când mai putem face ceva…

Părinţilor mei, în memoria cărora am sfinţit aceste rânduri cu o lacrimă.