Refugiul I: Dezrădăcinaţii

- Vecină, ai auzit?

- Ce să mai aud, Frăsâno, că de o vreme încoace m-ai înnebunit cu zvonurile tale...

- Au dat la ora 10.00 la aparat, naşă Anică!

- Spune odată ce au dat, numai gura ta se aude în toată mahalaua...

- Au zis că ruşii au spart frontul şi-i împing pe nemţi către noi, spre Nistru!

-Vai de noi şi de păcatele noastre, dacă trec Nistrul o să fie pârjol, nu alta!

- Ce pârjol, naşă Anică, dumneata n-ai aflat nimic, nimic?

- Nu, ce să aflu, de la cine, ce?

- Dochiţa ştie tot de la bărbatu-său, care a fugit într-o noapte când făcea de strajă...

- Chiar, ce face acum Grigore, fugaru’, dezertoru’?

- Ce să facă? Stă ascuns într-o căpiţă de ciocleji în fundul grădinii... Te îngrozeşti ce povesteşte omul ista despre ruşi... Când ajung prin sate, caută mai întâi mâncare şi băutură. După ce se satură, năvălesc în casele oamenilor după femei şi întreabă pe ruseşte: gde hazeaica? Săracele femei, de frică se ascund şi dorm pe unde apucă: prin grajduri, prin păduri, pe sub căpiţe de fân... Asta nu-i nimic; te îngrozeşti dacă-ţi zic ce spunea Grigore... Cică într-o sâmbătă după-masă, un pluton rusesc cu căruţe, cu cai şi cu două tunuri a apărut în Jurilovca. Împuşcături, răcnete, bărbaţii satului înarmaţi cu furci, sape şi hârleţe, nimeni nu ştia ce se întâmplă, ce vor soldaţii de la ei... Hazeaica, devuşca, aia vroiau... Nu toate femeile au scăpat cu fuga, se spune că au pus mâna pe două fete care s-au împotrivit din răsputeri atunci când soldaţii au încercat să le necinstească şi s-au ales cu ţâţele tăiate... Aşa că vremurile sunt tulburi, naşă Anică, dacă vin ruşii peste noi o să ne ia dracu’ pe toţi! Trivoga e aproape de noi, aici, pe malul Nestrului şi nu mai e mult până o să ne trezim cu ruşii în sat! Bieţii gospodari care au fete nu mai pot dormi de grija barbarilor ăstora!

- Alexandre, zice mama, eu mă duc până la părintele Gârlea, să mă sfătuiesc cu dumnealui cu facem cu fata!

Părintele Gârlea avea să-i confirme mamei că nu era de bine cu venirea ruşilor şi o anunţase că intelectualii satului aveau să se întâlnească a doua zi la ora 10.00 pentru a stabili ce era de făcut. Peste noapte, însă, ştirile proaste aveau să se înteţească...

- Oameni buni, ruşii au trecut Nestrul şi vin puhoi peste noi; nu-i de şagă, trebuie să fugim din calea lor, că ne omoară pe toţi

Dinspre gară, prin pădure, îşi face apariţia Iuri Melnic, făcând semne disperate către oameni...

- Ce-i, măi, Iura? Unde alergi aşa?

- Fraţilor, diseară soseşte la noi în gară un tren de marfă cu 17 vagoane... Şeful gării zice să nu mai stăm pe gânduri; luaţi-vă mâncare pentru două-trei zile, ne îmbarcăm şi ne ducem direct la Iaşi. Stăm acolo vreo câteva zile, până ce ai noştri or să-i întoarcă pe ruşi... Să vedeţi voi ce mămulică de bătaie or să le tragă ai noştri, împreună cu nemţii! O să le zboare călcâiele până la Moscova, mama lor de sălbăticiuni...

Nimeni nu a mai aşteptat un al doilea îndemn; într-o viteză uimitoare, intelectualii şi crema gospodarilor erau în tren şi la orele 23.00 plecau spre Iaşi.

Probabil că dintre toţi călătorii cea mai fericită eram eu; fusesem acceptată să călătoresc la Iaşi! Câtă fericire pe mine! Aveam să văd Iaşiul lui Eminescu, Alecsandri, Sadoveanu, Topârceanu, oraşul încărcat de istorie, cetate a culturii româneşti de care eram îndrăgostită până peste cap!

Să fi fost orele 9.00 dimineaţa când un soldat a apărut la uşa vagonului:

- Nu coboară nimeni din vagoane, ruşii s-au întărit al dracului şi-i fugăresc pe nemţi către Prut...

- Mare ţi-e minunea, Doamne, zice cineva, te pomeneşti că bestiile astea vor trece şi Prutul...

- Atenţiune, atenţiune! Alarmă aeriană! şi imediat ce vocea impersonală termina anunţul, o escadrilă de avioane avea să survoleze, într-un zgomot infernal, Iaşiul, ţintind cu predilecţie periferia oraşului, acolo unde era zona industrială. În câteva clipe, care mi-au părut o veşnicie, totul avea să fie pus la pământ de bombe.

Raidurile şi bombardamentele au continuat în tot cursul zilei... La un moment dat, acelaşi soldat avertiza toţi călătorii români să se urce în vagoane, pentru că trenul avea să plece într-un sfert de oră cu direcţia Bucureşti; Iaşiul nu mai prezenta siguranţă.

Panică, speranţe zdrobite, mâncarea ni se terminase... Trenul pufăia şi gemea indiferent la durerea noastră printre dealurile şi colinele Moldovei în jos... Plecasem din Iaşi pe 4 martie... După 20 de kilometri trenul a oprit în plin câmp, ordinul era clar: în timpul alarmei nu se circulă. Nici acum nu ştiu ale cui avioane erau: ale ruşilor? ale americanilor? ale nemţilor? Cert este că staţionam zile şi nopţi de-a rândul prin gări mici ori pe câmp, bine camuflaţi... Chiar înainte de Bârlad eram informaţi că vom mai rămâne în plin câmp vreo două zile: fusese bombardată calea ferată...

Plecasem din Cuhureşti de frica ruşilor care veneau puhoi în urma noastră, cu gândul că în câteva zile ne vom putea întoarce la famiile şi casele noastre, după ce ruşii vor fi fost împinşi înapoi. Realitatea, însă, contrazisese dur speranţele noastre... În atmosfera apăsătoare din vagoane, sfâşiaţi de dorul cumplit de casă, năpădiţi de păduchi, drămuind bruma de mâncare care ne mai rămăsese, ne confruntam cu cele mai sumbre temeri: ce se va întâmpla cu noi? ce vis groaznic trăiam? vom mai ajunge vreodată acasă? Singura nădejde ne rămăsese în Dumnezeu...

- Atenţiune, atenţiune, comunicat important pentru ţară! Aşteptam cu sufletul la gură ca domn’ sergent să ne citească documentul. Începând de astăzi, România a întors armele împotriva nemţilor...

- Cum adică au întors, întreabă unul, nu am luptat alături de nemţi împotriva ruşilor?

- Lasă, mă, nene, filozofia... N-auzi? De azi încolo suntem fraţi cu marele popor sovietic şi luptăm alături de el...

- Înseamnă că ne putem întoarce acasă, în Basarabia?

- Unde să te întorci? Cum să te întorci? Basarabia a fost eliberată de sub jugul fascist, nu ai auzit? Face parte acum din Uniunea Sovietică...

- Deci s-a închis graniţa?

- De câte ori vreţi să vă explic? Ordinul e ordin: rămâneţi în vagoane, peste un sfert de oră plecăm spre Bucureşti!

Durere, desnădejde, resemnare, revoltă, disperare; rugăciuni îndreptate către cer din suflete sfâşiate; potop de înjurături la adresa celor care porniseră acest război... Trenul se punea în mişcare lent, ca într-un vis urât ce nu se mai termina...

- Atenţiune, atenţiune! Se anunţă un atac aerian american! se auzi vocea sergentului. Când o să sune alarma, trenul o să se oprească şi din acel moment nu mai vreau să văd nici o mişcare, continuă el, ameninţător.

- Dar, dom’ sergent... îndrăzni cineva.

- Gura, dumnezeii mă-tii, vrei să ne descopere inamicul? Paştele şi grijania mamii voastre de bolşevici, continuă el, spre stupefacţia celor din vagon, care nu se dumireau când intervenise întorsătura în comportamentul sergentului.

Era momentul care avea să dea tonul atmosferei în care ne vom fi continuat drumul nesfârşit către Bucureşti. Înghiţeam cu umilinţă şi resemnare înjuriile şi vorbele grele pe care ni le aruncau tot felul de nulităţi, deveniţi, peste noapte, şefi, iar eu, adolescentă cu 4 clase de liceu, crescută la ţară, eram martoră neputincioasă a lacrimilor şi durerii din jurul meu, incapabilă să-mi răspund la întrebarea ce mă chinuia de la începutul drumului: oare o să mai pot râde vreodată?

De ce plecasem din Cuhureşti, unde râdeam toată ziua din orice nimic? Ce făceau părinţii mei, pe care-i lăsasem în gară, fără să ne spunem nici un cuvânt (fireşte, nimeni nu se gândea la întorsătura pe care o vor fi luat lucrurile)? Ce o fi fost în sufletul lor? Dar Senea, care rămăsese în urmă, grav bolnav, ţintuit la pat, ce mai făcea? Oare se va vindeca, revenind la glumele şi şotiile lui?

Înaintam cumplit de lent către Bucureşti, cu opriri nenumărate din cauza alarmelor care, în cele mai multe cazuri, erau urmate de bombardamente. Era o degringoladă şi o confuzie generală; nu mai ştiai care îţi este duşman şi care aliat... Scenele de luptă pe care le surprindeam uneori pe câmp luau în mintea mea de adolescentă aspecte groteşti şi de neînţeles – nu pricepeam ce aveau de împărţit oamenii ăia unii cu alţii...

Una dintre aceste scene mi-a rămas, totuşi, întipărită în memorie, la fel de vie ca şi atunci când mi s-a desfăşurat în faţa ochilor... Din uşa vagonului aveam să fiu martoră, la un moment dat, la capturarea a doi ofiţeri nemţi de către un grup de soldaţi ruşi. Mai întâi, ofiţerilor li s-au smuls chipiele de pe cap şi le-au fost aruncate, în batjocură, pe câmp. Apoi au fost scuipaţi şi le-au fost rupte însemnele de ofiţeri de pe uniforme. La final, au fost dezbrăcaţi până la brâu, loviţi cu patul armelor, scuipaţi din nou şi, după câteva picioare în spate, lăsaţi, totuşi, să plece.

La o vârsta aceea fragedă, scena avea să mă cutremure, nu pentru violenţa fizică, ci pentru modul în care acei ofiţeri fuseseră literalmente înjosiţi şi umiliţi... Dintre toate experienţele pe care le poate trăi un om, cred şi acum că strivirea morală este cea mai cumplită dintre toate... Munca grea, gerul, căldura, foamea, setea, boala, pot fi învinse, dar înjosirea, umilirea, te distrug, îţi omoară spiritul şi personalitatea şi, în cele din urmă, îţi ştirbesc ireparabil fiinţa. Vae victis, vai de cei învinşi, spuneau latinii... Ofiţerii nemţi nu aveau altă vină decât aceea de a fi urmat nişte ordine în plin război, de a fi respectat un jurământ militar.

...Domn’ sergent apăruse cu o hârtie în mână şi toţi fremătam de nerăbdare sperând că acel petec de hârtie ne va aduce, în sfârşit, o veste bună, o urmă de speranţă...

- Băi, începu el autoritar, fiţi atenţi la mine! Noaptea asta vom ajunge în Bucureşti, aţi înţeles?

- ‘Nţeles, domn’ sergent!

- Cum ajungem, vom deschide obloanele şi veţi elibera vagoanele fără zgomot şi fără vorbă, că vă ia mama dracului, aţi înţeles? De acolo sunteţi liberi să plecaţi unde vă vor duce doi ochi, Dumnezeii mamii voastre, nu v-am chemat noi aici... Avem probleme grave cu războiul ăsta, lumea e în fierbere, numai voi ne mai lipseaţi!... Şi încă ceva: care dintre voi e spion sau bolşevic?

- Doamne fereşte, spuse cineva, noi tocmai din cauza bolşevicilor am fugit, de spioni habar nu avem, nici măcar nu ştim ce sunt ăia...

- Lasă gura, nu fii clănţos şi nu vorbi neîntrebat!

Pe nesimţite a venit şi seara, s-a lăsat şi noaptea şi, târâş-grăpiş, trenul nostru ajungea în Bucureşti puţin după miezul nopţii. Cu bagajele făcute, aşteptam înfriguraţi sosirea dimineţii, atunci când vom fi plecat care încotro, în căutarea rudelor sau prietenilor...

Numai că Bucureştii zilei de 4 aprilie aveau să întoarcă spre noi faţa hâdă a războiului. Nici nu apucaserăm să coborâm din vagoane că s-a dezlănţuit infernul, cu mesagerii lui, zecile de avioane de luptă americane... Priveam, dezorientaţi şi îngroziţi, acoperişuri smulse, bucăţi de mobilă, paturi, dulapuri, geamuri, plutind prin aer ca nişte frunze în bătaia vântului, sub covorul de bombe aruncate deasupra oraşului... Clădirile se prăbuşeau precum castelele din cărţi de joc şi zgomotul aducător de moarte al avioanelor era acoperit numai de ţipetele şi urletele oamenilor, care fugeau panicaţi în căutarea unui adăpost...

Confruntarea avea să capete aspecte şi mai dramatice în momentul în care avioanele româneşti au fost angajate în conflict, cu greaua misiune de a respinge asaltul aerian american. Emblematic, chiar simbolic, este episodul în care unul dintre piloţii români a urmărit, îngrozit, cum un avion american bombarda strada Mântuleasa şi cum una dintre bombele lansate de acesta lovea casa în care locuia mama lui. Reacţia lui a fost aproape reflexă; s-a desprins de formaţia de zbor şi a pornit în urmărirea rece şi calculată a avionului american, cu luciditatea omului care vrea să-şi răzbune mama ucisă. În apropiere de Constanţa, Nicu (aşa se numea românul) l-a prins în colimator pe american şi l-a doborât. Nimeni din echipajul american nu a supravieţuit, aparatul a fost distrus complet, dar nimic nu avea să recompenseze faptul că românul îşi pierduse mama, icoana sufletului său...

În timp ce Nicu îşi ducea la capăt răzbunarea sfântă, aviaţia americană se retrăgea spre Apus, lăsând în urmă un Bucureşti desenat în tuşe apocaliptice... Odată cu vaierul alarmelor anti-aeriene, ce se stingea treptat, oamenii ieşeau pe străzi să vadă ce mai rămăsese şi, mai ales, cine mai rămăsese. Femei şi bărbaţi răniţi grav, copii ţipând îngroziţi; cai morţi pe caldarâm; căruţe abandonate, maşini arse; mormane de moloz şi fiare contorsionate acolo unde, cu câteva ore în urmă, erau magazine sau case; priviri încărcate de jale şi gândul dureros că munca de o viaţă ţi-a fost îngropată în câteva clipe; brancardieri transportând cadavre ori răniţi către spitale...

Începusem, deci, un nou capitol al vieţii noastre, dar ce început! Coboram din vagoane tăcuţi, marcaţi de tragedia tabloului ce ni se înfăţişase în toată cruzimea lui, apăsaţi de propriile noastre drame, dar pregătiţi, totuşi pentru confrun-tările la care viaţa avea să ne supună pe drumul ce ni-l hărăzise bunul Dumnezeu.

Iar confruntările nu au întârziat să apară... Priviţi cu milă, cu suspiciune şi reticenţă de români de-ai noştri, trebuia să facem constant faţă huiduielilor şi reproşurilor... Ce căutaţi pe capul nostru? Nu vedeţi că războiul ne-a sărăcit? Unde să vă găzduim şi pe voi? Cu ce? Abia ne ţinem noi, nu mai avem de nici unele...

- Cine sunt ăştia de la voi din curte, fină Veto?

- Nu ştim sigur, naşă, am primit ordin de la Primărie să le asigurăm o cameră de locuit...

- Şi cum arată, fină? Deh, prin gard nu i-am putut vedea foarte bine...

- Vaaai, naşă... Nişte amărâţi, nişte jerpeliţi... Cred că au profitat de război ca să fugă de nevoi şi de sărăcie. Poate va da Stalin un ordin să-i adune pe toţi şi să-i ducă la mama dracului, de unde au venit...

- Cam aşa le-ar trebui, fină...

Toţi basarabenii refugiaţi aveau să fie martori voluntari sau involuntari ai unor asemenea discuţii... Fugiserăm de hoardele ruseşti, cu frica morţii şi abuzurilor în suflet, către fraţii şi surorile noastre din patria-mamă, România, şi ne alesesem cu stigmatul de venetici... Venetici? Eram de-un sânge, tot români şi noi...

- Cum adică de un sânge? În ce parte a Africii se află Basarabia asta? Cum îşi permit să spună că sunt fraţi cu noi? Am auzit că sunt de religie păgână, că în unele sate, mai răzleţe, cuvântul basarabean era sinonim cu bandit, hoţ ori haiduc... Ce liftă păgânească am pripăşit la noi în ţară?

...Cu luciditatea specifică vârstei, în primul moment în care o oarecare stare de acalmie se instaurase în Bucureşti, mi-am adus aminte că aveam o cunoştinţă la Palatul Telefoanelor, clădirea cea mai mare din Capitală, pe vremea aceea. După ore de mers pe jos, domnul Director m-a primit, a înţeles gravitatea situaţiei în care eram şi disperarea mea şi a hotărât:

- O să primeşti o cameră unde să dormi, vei mânca la cantina noastră, iar de mâine vei merge la nişte cursuri de specializare în telecomunicaţii... Ai grijă. şcoala a început de şase luni de zile, pune-te cu burta pe carte şi recuperează... Du-te!

Din iad în rai... Eram absolut copleşită de schimbările radicale petrecute într-un interval atât de scurt de timp. Lumină, căldură, apă caldă; lenjerie moale şi imaculată pe pat (prima noapte am dormit pe marginea patului ca să nu cumva să şifonez cearceafurile...). Salariaţi îmbrăcaţi în haine luxoase, femeile – cu rochii şi poşete scumpe.

A doua zi dimineaţă – ceai cald, cu brânză şi cu şuncă la micul dejun, aproape le şi uitasem gustul de când plecasem din Cuhureşti... Fascinaţia lucrurilor noi pe care le învăţam: cursuri de istorie, geografie, etică, codul bunelor maniere, limba franceză... Ce putea fi mai interesant – la vremea aceea – decât să afli că, prin nişte mişcări simple, poţi să suni de la Bucureşti la Suceava ori Iaşi şi să auzi vocea unui om aflat la sute de kilometri depărtare?

Pasiunea şi asiduitatea mea în învăţătură mi-au adus, la sfârşitul cursurilor, premiul I, depăşindu-mi colegele... 18 dintre absolvente am fost repartizate la Cluj-Napoca, oraş eliberat doar de câteva luni de sub administraţia maghiară.

Chiar în momentul în care ajungeam la Cluj, lupte crâncene se desfăşurau la Oarba de Mureş, acolo unde nemţii, cu una dintre ultimele zvâcniri, au luptat cu cerbicie, presărând câmpul cu trupurile soldaţilor români...