Costăchel

Pe Coca o ştiam din momentul în care se angajase la noi în unitate şi nu avea să treacă foarte mult timp până să o îndrăgim pentru onestitatea, demnitatea şi caracterul ei distins. Avea un fiu, Costăchel, de a cărui educaţie şi îngrijire se ocupa împreună cu mama sa – pensionară – într-o cămăruţă modestă pe care o închiriaseră de la domnul Ciomag. Cu alte cuvinte, o existenţă extrem de simplă, dacă nu chiar modestă.

Dedesubturile poveştii Cocăi erau, însă, mult mai complicate... Tatăl lui Costăchel fugise din ţară atunci când copilul avea numai doi ani şi jumătate. Nu se mai ştia nimic despre el, nu se păstraseră nici un fel de legături, lucru pozitiv (în tragedia lui) pentru că înlăturase un alt motiv de oprimare asupra lor din partea comuniştilor. Cele două femei proveneau dintr-o familie cu o avere considerabilă, amândouă aveau studii superioare, trebuiau pedepsite exemplar pentru „opulenţa” în care trăiseră, aşa că dictatura analfabeţilor le dăduse afară din casă, obligându-le să se înghesuie în câţiva metri pătraţi.

În ciuda vârstei fragede, Costăchel pricepuse exact ceea ce trebuia să priceapă din discuţiile purtate între cele două mame ale sale (aşa le numea el): nedreptăţile inimaginabile suferite de familia lui, mocirla comunistă şi, mai presus de toate, faptul că exista undeva, în lumea mare, o ţară care ne putea scăpa de comunişti: America! Aşa că, în scurt timp, ajutat de inteligenţa lui ieşită din comun şi impulsionat de firea lui vulcanică, Costăchel punea la lucru toate aceste idei, declanşând propriul lui război împotriva comunismului.

Începuse prin a arunca cu ce găsea la îndemână în clădirea partidului şi în curtea miliţiei... Bătăile pe care le căpăta de la miliţieni atunci când era prins nu erau însă de natură să-i oprească sfântul demers de a scăpa ţara de comunişti, ci dimpotrivă, îl îndârjeau şi mai tare. Îngrijorată, Coca opina la un moment dat că, poate, „copilul nu ar fi aşa de răzvrătit dacă reuşeam să-l botez...” „Cum adică, Coca”, am sărit noi ca arse, „Costăchel are patru ani şi jumătate şi încă nu l-ai botezat?” „Nu”, a replicat ea, aproape în şoaptă, „nu am avut bani, nu ne-am permis”... „Copilul trebuie încreştinat, neapărat”, am zis noi, sentenţios, „uită de cumetriile şi petrecerile de după botez, nu contează”... „Bine”, a ridicat ea ochii din pământ către mine, „vreţi să mi-l botezaţi dumneavoastră?”

Am acceptat cu cea mai mare plăcere, am trecut cu bine de Sfânta Taină a Botezului, dar, pentru mine, au rămas fascinante eforturile de a-l face pe copil să treacă prin ritualul încreştinării; nici nu concepea să intre în biserică, drept pentru care am promis că o să-i cumpăr toate armele de foc necesare să extirpe tumoarea comunistă, numai aşa l-am convins!

Clasa întâi nu avea să debuteze pentru Costăchel sub cele mai bune auspicii, mai ales că, de la prima întâlnire, i-a adus la cunoştinţă învăţătorului său faptul că el deja ştie să scrie şi să citească de la mama şi bunica lui şi că, în loc să le predea lucruri de mult ştiute, dacălul ar trebui să-i înveţe despre motoare, despre arme, despre avioane, în fine, lucruri la îndemână atunci când plănuieşti să zdrobeşti un întreg regim opresiv. Toate acestea însoţite de o paletă bogată de expresii care mai de care mai folclorice, cu trimiteri specifice la diferite rude ale tovarăşului învăţător...

În timpul celor 6 clase, pe care cu greu le scosese la capăt, Costăchel îşi făcuse o grămadă de prieteni, din varii domenii sociale, cărora le împărtă şise planul său suprem, acela de a pleca în America. Aşa că, într-o bună zi de marţi, atunci când planul său căpătase un contur definit, el şi câţiva prieteni aleşi pe sprânceană se suiau în trenul personal Râmnicu Vâlcea – Sibiu, cu destinaţia America. La staţia Călimăneşti, însă, s-a dovedit că planul său avea hibe, toţi au fost coborâţi din tren, bătuţi deopotrivă şi de controlori şi de miliţieni şi trimişi acasă, pe jos, flămânzi şi însetaţi, cale de 20 de kilometri.

Prima încercare de a pleca în America eşuase în mod lamentabil, era timpul să se întoarcă la proiect... Între timp, Costăchel îşi continua protestele solitare, scuipându-i şi înjurându-i în mod direct pe toţi cei ce aveau tangenţă cu aparatul comunist: lucrători pe la judeţeana de partid, miliţieni, etc. Îşi asumase, evident, reacţiile autorităţilor, încasa bătăi crunte fără să clipească, iar atunci când mama sa, Coca, îl implora să se cuminţească, răspundea că nu există nici o închisoare care să-i curme visul de a ajunge în America.

...Maşina ce transporta câţiva activişti de partid zăcea, răsturnată într-o rână, într-un şanţ din mijlocul oraşului, şi, de peste drum, Costăchel şi încă trei amici din gaşca lui spărgeau liniştea prăfuită cu un potop de imprecaţii: „ar fi bine să rămâneţi cu toţii morţi acolo, în maşină, fir-aţi ai dracului de comunişti!”... Tocmai în momentul în care începuseră să-şi însoţească blestemele cu pietre şi bulgări de pământ, două echipaje de miliţie, apărute ca din pământ, îi culegeau de pe trotuar şi îi duceau la secţie, sub acuzaţia de huliganism.

Toate întrebările ce i-au fost puse, acolo, la secţie, au căpătat, invariabil, acelaşi răspuns, spus pe un ton cât se poate de rece şi impersonal: „Nu mi-e frică şi nu vă suport, în general, pe voi, comuniştii. Nu vreau să învăţ şi nu vreau să muncesc în ţara asta. Vreau să ajung în America!”.

La o lună după ce Costăchel fusese transferat în puşcăria din Râmnicu Vâlcea pentru răspunsurile sale edificatoare, neavând nici o veste de la el, m-am hotârât să trec pe la Coca, doar-doar voi afla ceva noutăţi despre finul meu... În poarta imobilului, însuşi proprietarul, zâmbind afabil.

- Bună ziua, domnule Ciomag, zic eu cu condescendenţă, ce mai faceţi, ce face doamna Surda, soţia? şi, pe măsură ce pronunţam cuvintele, realizam că fac o greşeală îngrozitoare.

- Ştii ce, cucoană? a venit răspunsul, care plutea, oricum, în aer. Mă cheamă Rădulescu, Ion, şi pe nevastă-mea Maria! Surdă e mă-ta şi să te duci tot la mă-ta cu ciomagul tău cu tot! Să nu te mai prind pe la poarta mea, du-te şi caută-l în altă parte pe derbedeul ăla al tău, care e spaima oraşului, poate la puşcărie, acolo unde sper că o să-i putrezească oasele! A făcut praf camera, mi-a distrus pereţii, mobilierul, a spart geamurile, a făcut uşile praf!

- Vă rog să mă scuzaţi, domnule Cio... ăăăă... Rădulescu, am îngăimat eu o scuză, nu ştiam că v-a supărat aşa de tare...

- Pleacă, acum, nenorocito, a şuierat el, s-ar putea să mă enervez şi mai rău...

Luni, la serviciu, Coca avea să-mi explice, cerându-şi mii de scuze, că de fapt Ciomag era numai porecla domnului Rădulescu... Omul fusese gardian la penitenciarul din Aiud şi îşi căpătase renumele datorită faptului că ori de câte ori considera că un deţinut avea nevoie să fie vindecat, îl bătea cu un ciomag noduros până la leşin... Ce-i drept, nu-i prea mergea cu vindecatul la toţi, râsese Coca, câţiva dintre deţinuţi au ripostat şi l-au vindecat pe vindecător cu propriu-i ciomag, dovadă cicatricile adânci de pe faţă...

Câteva zile mai târziu, fără să fac de data aceasta nici un efort, aveam să aflu ultimele noutăţi despre Costăchel. Evadase din penitenciarul Râmnicu Vâlcea şi, după căutări asidue şi urmăriri ca-n filme, fusese recuperat, reîncarcerat şi judecat în piaţa publică, cu asesori populari, după tipicul vremii. Acelaşi răspuns în faţa judecătorilor săi: „urăsc comuniştii şi vă urăsc pe voi!”...

Două luni după ce fusese zvârlit din nou în puşcărie, Costăchel evada din nou. De data asta parcursese o bucată mai mare din drumul său de vis până la ţinta supremă, America: miliţia de frontieră îl culesese din apele Dunării, în momentul în care înota, relaxat, către graniţa iugoslavă. De data asta, însă, autorităţile vremii realizau că se confruntă cu ceva mult mai serios decât un simplu capriciu adolescentin; omul era determinat să plece cu orice preţ! Aşa că lui Costăchel i s-a schimbat regimul de detenţie către o închisoare cu un grad de siguranţă ridicat: cea de la Turnu-Severin.

... În acea zi, o zi ca oricare la închisoarea din Turnu Severin, directorul îşi parcase maşina pentru câteva momente în curtea închisorii, lăsând, din greşeală, cheile în contact... Cele câteva momente de neatenţie ale gardienilor şi ale domnului director însuşi i-au fost mai mult decât suficiente deţinutului Costăchel Brătescu, aflat, providenţial, la grupul sanitar din curte, pentru a se sui la volanul maşinii şi a demara în trombă către Timişoara, nu înainte de a fi salutat cu respect de către portarul închisorii, căruia i se explica mai târziu că domnul director nu are şofer personal... „O să vă dau afară pe toţi!” a tunat vocea disperată a tovarăşului director atunci când alarma suna strident şi amploarea dezastrului era deja cunoscută... „Lăsaţi, nu-i nevoie”, s-a auzit vocea unui gardian, „o să vină domnul ministru şi o să ne dea afară pe toţi...”.

După trei zile de la incident, Costăchel se întorcea, din post în post, la Râmnicu Vâlcea, dezamăgit că benzina i se terminase chiar în apropiere de Timişoara, dar cu credinţa că şansa era de partea lui; în definitiv, fusese, din nou, mai aproape de visul lui.

Minor fiind, lui Costăchel nu i se puteau aplica încă pedepse drastice. Nenumăratele interogatorii şi interminabilele discuţii pe care le avusese cu diverşi reprezentanţi ai autorităţii se izbiseră de acelaşi răspuns, de neclintit: „Nu am nici o intenţie să trăiesc în ţara asta atâta vreme cât este condusă de comunişti. Aţi furat averea familiei mele, mi-aţi umilit mama şi bunica, mi-aţi gonit tatăl din ţară. Vreau să plec în America, ţara în care vreau să învăţ şi să muncesc şi care îmi poate garanta libertatea şi care mă respectă ca om! Lăsaţi-mă să plec!”

Nu se ştie nici acum cum au decurs lucrurile, cine a intervenit ori la cel nivel, cert este că la un moment dat, Costăchel avea să primească aprobarea de a pleca definitiv din ţară, în condiţiile în care mama lui ar fi avut o cunoştinţă într-o ţară capitalistă şi i-ar fi cumpărat bilet de avion numai dus. Aşa că, imediat ce Coca a reuşit să strângă banii de bilet, Costăchel era suit în avion, cu destinaţia Israel, acolo unde mama lui avea o fostă colegă de liceu. Însă...

Însă şi acum îmi reprim fiorul de spaimă pe care îl resimt dureros ori de câte ori îmi amintesc cum a plecat acel copil printre străini. Cea de-a treia condiţie pe care i-o puseseră autorităţile atunci când l-au lăsat să plece a fost „fără bani de schimb”. Adică fără nici un ban în buzunar. Adică fără nici o posibilitate de a-şi lua, pe lungul drum spre exil, măcar un pahar cu apă, ceva de mâncare ori de a beneficia de un mijloc oarecare de transport de la aterizare până la destinaţie, fără nici o scăpare dacă s-ar fi schimbat ceva între termenii înţelegerii dintre Coca şi fosta ei colegă de liceu.

Se spune că atunci când îţi doreşti ceva cu adevărat, din tot sufletul, întreg Universul conspiră întru a-ţi realiza dorinţa. Mânat de propriul ideal, motivat de ura lui aproape viscerală faţă de comunişti dar şi ajutat de o forţă divină pe care, cu siguranţă, a înţeles-o mai târziu, Costăchel avea să treacă şi peste această încercare şi ajungea cu bine în Israel, acolo unde fosta colegă de liceu a Cocăi avea să-l găzduiască vreme de două zile, după care îl îndruma către un şantier de construcţii, într-o echipă de zugravi.

Departe de a percepe acest gest ca pe o încercare rece de a i se comunica faptul că acolo este absolut pe cont propriu, Costăchel a considerat lucrul pe şantier în primul rând ca pe o şansă de a strânge ceva bani şi, pe de de altă parte, o haltă temporară în drumul lui către destinaţia ultimă: America! Şi, de îndată ce a strâns bani suficienţi, a plecat cu prima cursă aeriană către New York, fără regrete, fără să se uite înapoi...

La scurt timp după sosirea în Statele Unite, Costăchel era angajat la uzinele Ford. Ţara visurilor lui îl primea cu braţele deschise iar românul dovedea, în numai câţiva ani, că nu este numai un angajat oarecare, ci unul care poate să-şi aducă propria contribuţie la visul american, parte din visul lui, cu inovaţii, idei şi chiar mici invenţii care depăşeau cu mult cadrul postului pe care fusese angajat. S-a însurat, şi-a întemeiat propria familie şi a fost binecuvântat cu o fetiţă căreia i-au spus Anastasia, după naşa lui, „cea mai bună şi mai frumoasă naşă din lume”, aşa se lăuda colegilor şi prietenilor.

Nimic nu l-a împiedicat mai apoi, după ce atinsese un anumit statut social, să-şi cheme mama în America. Iar la aeroport, Coca a fost întâmpinată de băiatul ei, care purta două buchete mari de flori: unul din partea lui şi unul din partea directorului filialei Ford la care lucra, „în semn de apreciere pentru mama românului extraordinar care lucrează la noi...”

După 1989, Costăchel avea să revină în ţară, să-şi umple plămânii cu aerul libertăţii proaspăt căpătate de români şi liber de plaga comunistă. Şi m-am uitat, oarecum curioasă la el, ca şi cum l-aş fi văzut pentru prima oară: da, era exact finul meu, numai că pe faţa lui era întipărită liniştea omului care-şi văzuse visul cu ochii, omul care atinsese propriul lui curcubeu...