...Aveam să las în urmă coşmarul drumului
interminabil de la Iaşi la Bucureşti şi cumplitul bombardament de la 4 aprilie
în momentul în care un om cu suflet mare m-a ajutat să intru la Şcoala de
Telefonie. Adăpostită de Palatul Telefoanelor – clădire impunătoare, ce domina arhitectura bucureşteană la
vremea aceea – şcoala de telefonie a fost un adevărat rai pentru mine, după ce
mă aflasem la doi paşi de iadul războiului. Profesori reputaţi, blânzi şi
omenoşi, colege cu nume de rezonanţă: Alice Averescu, nepoata generalului
Averescu, comandantul Corpului IV al Armatei Române; nepoata lui Nechifor
Crainic; Alice Presbiterianu, a cărei familie descindea din Banii Craiovei...
Toţi aceşti oameni extraordinari au creat în jurul meu o atmosferă caldă, de
înţelegere şi chiar compasiune pentru statutul meu de refugiată, ajutându-mă şi
chiar încurajându-mă să recuperez materia pe care cele 40 de colege ale mele o
aveau în avans. Pentru mine se făcuse o excepţie: la momentul în care fusesem
înscrisă la cursuri, şcoala începuse de mai bine de 6 luni, aşa că trebuia
să-mi prind colegele din urmă!
Eram absolut fascinată, însă,
de tot ce studiam, învăţam cu
multă plăcere şi mă îndrăgostisem de meseria pentru care mă pregăteam – cea mai
frumoasă meserie din lume – şi căreia aveam să-i rămân credincioasă până la
pensie... Astfel că, în scurt timp, recuperasem materia şi devenisem fruntaşa
clasei.
La vremea aceea, telefoanele (comunicaţiile) şi
petrolul României erau concesionate americanilor, iar toţi cei care lucrau în
aceste domenii erau consideraţi ca făcând parte din elita societăţii româneşti.
Pentru mine, o adolescentă venită din cu totul altă lume, era un vis şi o
onoare să pot fi asimilată acestei elite, ale cărei semne distinctive erau bunăstarea şi luxul, profesionalismul şi
educaţia solidă. Tot corpul profesoral al Şcolii de Telefonie, spre
exemplu, era format profesional în America.
În acest Bucureşti,
care-mi oferise adăpost, hrană, căldură şi, mai presus decât orice, cultură,
faptul că mi-am creat un scop nobil din învăţătură a venit firesc şi mă rugam
din tot sufletul ca şcoala săţină cât mai mult...
- Fetelor, zice şefa clasei surescitată, mâine
avem inspecţie mare, domnul director general Racotă vine să asiste la lecţie şi
să ne examineze...
- Dracu’ ne-a luat, se aude o voce
răzleaţă, ăsta a studiat materia asta 4 ani, în America!
Întrebări, răspunsuri, emoţii, bâlbâieli,
transpiraţie...
- Dumneata, de aici, din faţă, de ce te uiţi la
mine aşa speriată şi tremuri, mi se adresează, la un moment dat, domnul
director general.
- E din Basarabia, domnule director, a sosit cu
trenul ăla de refugiaţi din 4 aprilie, răspund fetele în locul meu.
- Îţi place meseria asta? mă întreabă domnul
Racotă, ignorând parcă răspunsul colegelor. Să ştii, continuă el, este o
meserie foarte grea, dar extraordinar de frumoasă... Ia spune, copilă, ai
reuşit să reţii capitalele de judeţ din România? Dar capitalele câtorva ţări
europene ştii să-mi numeşti?
Învingându-mi emoţia, am început să-i recit
reşedinţele de judeţ ale României şi capitalele europene, fără să mă poticnesc
şi fără să omit vreuna. Examenul ad-hoc a continuat cu întrebări din etică şi
din franceză; nici o greşeală, nici o ezitare în răspunsurile mele. „Bine”,
zice domnul Racotă într-un târziu, „stai jos!” şi, după ce mi-a mai adresat
câteva cuvinte de laudă, a părăsit clasa.
Nu aveam să-mi savurez, însă, micul meu triumf
până la capăt... Drumul meu spre dormitor trecea pe lângă cancelarie şi, ca un
făcut, uşa cancelariei era întredeschisă, aşa că am auzit fără să vreau câteva
dintre comentariile pe care domnul director general le făcea referitor la
inspecţia pe care tocmai o încheiase. O frază, însă, mi-a atras atenţia:
„Domnilor profesori, să ştiţi că fata asta din Basarabia are aptitudini”...
Nu cunoşteam înţelesul acelui cuvânt şi, în ignoranţa mea, am asociat termenul
cu ce era mai rău: boală, ruşine... Mi s-au muiat picioarele şi abia am ajuns
în dormitor.
„Ce cumplit”, gândeam, „să constate domnul
director aptitudini tocmai la mine... Oare au şi alte colege boala asta?
Ce se va alege de mine acum? Mă vor da afară de la cursuri şi mă vor trimite la
spălat podele?”... Scenariile sumbre pe care le măcinam erau alimentate şi de
atitudinea amabilă şi binevoitoare a profesorilor, pe care de data asta o
interpretam exact în sens invers, văzând-o ca pe un semn clar al gravităţii
situaţiei mele.
În ciuda faptului că, de ruşine, nu împărtăşisem
cu niciuna dintre colege frământările mele, în scurtă vreme adevăratul motiv al
indispoziţiei şi tristeţii mele avea să iasă la iveală... „De ce nu ai spus
nimic, de ce nu ne-ai întrebat?”, a fost reacţia generală şi, din acel moment,
pentru o bună bucată de timp, cuvântul aptitudini avea să declanşeze un
haz nebun, indiferent de contextul în care era folosit.
Războiul se apropia de sfârşit...
Armata sovietică înainta glorios spre graniţa de
Apus, izgonind trupele germane şi lăsând, ca semn al eliberării noastre
de sub fascişti, câte un ofiţer (politruc) în fiecare localitate importantă.
Bucureştiul a avut parte de un întreg comandament sovietic, pe măsura rangului
de capitală şi ca simbol al grijii frăţeşti pe care marele popor sovietic i-o
purta poporului român, o grijă atât de mare încât nu avea să-l părăsească mult
timp după aceea...
Scurta perioadă de acalmie din şcoală avea să fie
întreruptă brusc, într-o dimineaţă, de apariţia unui ofiţer sovietic, însoţit
de doi soldaţi, la conducerea şcolii...
- Băi, tovarăşe director, a început ofiţerul, vrem
să ştim cam câţi basarabeni ai matale ascunşi pe aici, pe la tine...
- Tovarăşe maior, nu ştiu despre ce vorbiţi, a
răspuns, imperturbabil, domnul director.
- Cum adică nu ştii? Au fugit din
Basarabia şi s-au ascuns aici, la voi, Hristoşii şi dumnezeii mamii lor de
spioni. Ăştia sunt în stare, a continuat el emfatic, să vândă toată Uniunea
Sovietică, nu le place de noi, de ruşi. Aşa că aduni matale tot ce este picior
de basarabean pe aici şi mâine dimineaţă ni-i predai nouă, la comenduire. La
Donbas, la scos cărbuni, acolo le e locul, hahalerele dracului! În Siberia, la
muncă, cu 60° temperatură, să vedem cine scapă... Iar pentru cine se opune,
avem destule gloanţe!
Evident că tirada ameninţătoare a maiorului
sovietic nu a avut nici un ecou... Nu numai că nu am fost trădaţi; am fost
ascunşi, ocrotiţi, hrăniţi şi ajutaţi să scăpăm de raziile ce se efectuau
periodic. Cel mai mic semn de pericol ori de primejdie ridica în jurul nostru
un adevărat zid de prietenie, solidaritate şi dragoste frăţească. Cum să te
uit, atunci, Bucureştiul meu drag, poartă larg deschisă în drumul vieţii mele?
Cu o săptămână înainte de absolvire avea să se
anunţe, în entuziasmul general, că Ardealul fusese eliberat de sub unguri. Dintre
noi, proaspetele telefoniste, 12 primiseră repartiţie chiar acolo, în inima
Ardealului, la Cluj.
Măsurasem drumul de la Bucureşti la Cluj nu atât
ca depărtare în spaţiu ci mai mult ca diferenţă de mediu. Ardealul – aspru,
sobru, cu locuitorii săi care nu tolerează lenea şi minciuna, dăltuiţi întru
cinste şi adevăr şi în mijlocul cărora te poţi căli. Noi – proaspete
absolvente, plecate de la Bucureşti pentru a ne îmbrăţişa meseria pentru care
ne pregătisem, dar şi pentru a duce propria noastră luptă: punerea la punct a
sistemului de comunicaţii şi transmisiuni.
Familia mea rămăsese peste Prut, în Basarabia.
Bunele mele colege, Alice Averescu, Alice Presbiterianu,
dar şi nepoata lui Nechifor Crainic s-au retras spre Bucureşti, acolo
unde îşi aveau familiile şi rădăcinile şi le-am înţeles alegerea. În ciuda
sorţilor care-mi păreau ostili, însă, eu, dezrădăcinata, am prins
rădăcini adânci în inima Ardealului...
Viaţa este un vis frumos, dar ireal... Să fie oare
moartea o realitate? Să fie războiul un fel de selecţie naturală? Toate
dramele, toate tragediile pe care le-am trăit atunci au rămas dureros de
proaspete în mintea mea... Nimic, însă, nu va ştirbi dulcea amintire a şcolii
din Bucureşti, a oamenilor care m-au ajutat şi m-au pregătit pentru meseria de
care voi rămâne etern îndrăgostită...
No comments:
Post a Comment