Iftime, de ce-o loveşti aşa de tare?

Toloaca – aşa-i spuneau sătenii – era o colină domoală, acoperită cu iarbă verde şi deasă, care se întindea, cât vedeai cu ochii, dincolo de râpă. Acolo se adunau vitele la cireadă, dimineaţa şi tot acolo le oprea văcarul seara, atunci când fiecare stăpân îşi lua vita acasă.

În zilele de sărbătoare, toloaca era locul de distracţie a tineretului din sat. Se organizau diferite jocuri sportive şi distractive: meciuri cu mingi improvizate, ţurca, trânta între cei mai voinici flăcăi, alergatul pe diferite distanţe, se spuneau glume şi bancuri. Fete şi băieţi cântau romanţele la modă, fiecare etalându-şi vocea de bas, tenor, sau fetele cu vocea lor de soprane şi cântecele lor răsunau în văzduh, taman până în vatra satului.

Sus de tot, acolo unde se sfârşea toloaca, se afla o izâtură, adică o râpă cu apă bâhlită, plină de stuf, de buruieni şi de păpuriş. Împrejur mărăcini, câteva sălcii, salcâmi, orăcăit de broaşte şi ciripit de păsări, ca într-un crâng de poveste.

În acest loc mirific, ascunsă vederii de nişte salcâmi, era căsuţa Dochiţei lui Bursuc şi a soţului ei, Iftim. Unde îl găsise Dochiţa pe soţul ei, de unde şi cum îl adusese, nu ştia nimeni... Cert este că atunci când au dat cu ochii de Iftim, Bursuc şi Bursuciţa i-au alungat pe amândoi de la casa lor. Dochiţa şi Iftim au fost, deci, nevoiţi să-şi facă un adăpost unde să locuiască.

Cât pitoresc, câtă vrajă, cât farmec şi câtă atracţie avea această căsuţă! Ruptă parcă din cea mai îndepărtată antichitate, nu putea opri curiozitatea trecătorilor. Cei patru pereţi erau o combinaţie de chirpici, cartoane, scânduri şi deşeuri strânse de pe izâtură iar acoperişul, jumătate stuf, jumătate paie cu spice de grâu printre ele. Primăvara boabele de grâu încolţeau şi un covor verde se aşternea pe acoperiş.

Dochiţa şi Iftim duceau o viaţă cât se poate de retrasă şi plină de mister. Nu munceau, pentru că pământurile îmbelşugate, livezile, viile şi pădurea le ofereau tot ce le era necesar traiului, dar nici nu cerşeau. Sătenii, la rândul lor, nu se preocupau foarte tare de această familie singuratică, ce trăia sus, pe izâtură, aşa că cei doi aveau viaţa lor, liniştită, de familie, acolo, în micul lor univers.

Era o seară liniştită de august, copiii se întorceau cu vitele din Bălţata, de la păscut şi se opriseră, ca de obicei, pe toloacă, să-şi ia rămas bun unii de la alţii până a doua zi. Deodată, din curtea lui Iftim, zgomot, ţipete, înjurături şi blesteme...

Curioşi, copiii s-au apropiat de căsuţă, urmaţi îndeaproape de nenea Manole cu boii şi vaca. O dată ajunşi în faţa casei, ce să vezi? O bătaie ca-n filme... Dochiţa striga cât o ţinea gura: “Nu mai da, măi banditule, aşa de tare, hoţ şi puşcăriaş ce eşti! Crezi că lumea nu ştie că tu furi găinile sătenilor? Tu i-ai prădat pe jidanii din Soroca, de i-ai lăsat fără bani şi fără ceasuri, şarlatan, bandit, hoţ şi cremenal ce eşti!”

Parcă mai îndârjit, Iftim a început s-o lovească şi mai tare cu pumnii şi cu picioarele şi atunci nenea Manole s-a apropiat de el şi pe un ton rugător şi blând i-a zis lui Iftim să n-o lovească aşa puternic, că poate să moară. Spre stupoarea asistenţei, Dochiţa se ridică sprintenă de jos, se scutură de praf şi se îndreaptă furioasă spre Manole: “Ascultă, măi Manole, ce treabă ai tu să te bagi în familia noastră? Mai bine vezi-ţi de familia ta şi de sluta de nevastă-ta. Soţul meu e stăpânul meu şi are tot dreptul să mă bată când are chef şi când vrea! Şi voi ce vă holbaţi aşa,” s-a stropşit ea către copii, “ia căraţi-vă imediat acasă! Ce, nu aţi mai văzut gospodari ca noi care se mai ciondănesc?”

Bălăcărit de Dochiţa, nenea Manole pleca încet cu vitele la vale, urmat de copiii încremeniţi de cele văzute şi auzite. În urma lor, ostilităţile începeau din nou, cu mai multă furie, de data asta cu toată recuzita din casă: căni, ulcioare, oale, străchini şi cuţite zburau zvârlite cu sete, de la unul la celălalt… Adăpostiţi în spatele unor sălcii, copiii priveau muţi şi speriaţi încleştarea plină de ură şi sălbăticie dintre cei doi… Fulgii din perna ruptă, aruncată în capul lui Iftim, zburau haotic, iar Dochiţa, cu bluza sfâşiată şi părul despletit, rezista vitejeşte în această luptă cot la cot cu soţul ei, care se bucura de toate drepturile… Odată cu venirea serii, familia s-a liniştit şi cei doi au început să-şi strângă, în tăcere, obiectele aruncate.

Copiii ieşeau din tufişurile unde se ascunseseră şi plecau spre casele lor, împreună cu nenea Manole. În seara aceea toţi au avut ce povesti din cele văzute la casa lui Iftim. Faptele au fost amplificate şi hiperbolizate, iar a doua zi satul clocotea de cele auzite de la copiii lor. Iftim şi Dochiţa s-au retras câteva zile în linişte şi armonie…

Vovel, nepotul lui Ştrul, deschisese în sat o mică cârciumioară, cu două-trei mese, două-trei scaune şi băuturi de prima calitate: şliboviţă, secăriţă, tescovină şi vin, zaibăr şi puterea ursului. În zilele de refacere, după bătăile crunte, Iftim venea cu Dochiţa lui la cârciuma lui Vovel pentru a petrece o seară romantică. Precaut, Vovel avea o politică aparte pentru genul ăsta de clienţi: le cerea banii pe băutură înainte…

Un cuplu de invidiat: îşi vorbeau frumos, îşi turnau în pahare unul celuilalt şi ciocneau paharele făcându-şi urări pline de dragoste şi afecţiune. “Să fii sănătos, puişor drag!” “Şi tu, frumoasa mea dragă!”… Când începeau să se cherchelească, Vovel îi dădea afară şi încuia uşa în urma lor.

“Hai, Dochiţa tatii, să mergem la cuibuşorul nostru drag… Nu ne-a lăsat să mai petrecem, al naibii de jidan!” Iftim o prindea de mijloc pe Dochiţa şi porneau, împleticindu-se uşor, spre casă. După ce treceau râpa, în faţa lor se desfăşura toloaca în toată splendoarea ei.

“Ce zici tu, Iftime, dacă ne aşezăm pe lespedea de la izvoraş şi tragem nişte cântări de ale noastre? Nimeni în satul ăsta nu are glas ca al nostru. Tu, Iftime, dacă nu te ţineau la puşcărie atâţia ani, puteai să cânţi chiar în corul mănăstirii!” “Uiţi, Dochiţo,” a zâmbit Iftim, “povestea cu banii furaţi de la biserică, când m-au prins jandarmii şi m-au ţinut la arest zile întregi, fără mâncare, fără apă, numai în bătăi…” “Oameni fără suflet,” a oftat Dochiţa, “să te ucidă în bătaie pentru nişte copeici luate din biserică? Nu ai luat din buzunarul lor nimic.” “Amândoi am suferit nevinovaţi, dragă Dochiţo, ce? pentru brăţara pe care ai luat-o de la Ştrul trebuia să te lege jandarmii ca pe o hoaţă? Parcă era un colţ de ţară tinicheaua aia care ziceau că e de aur…” “Aşa e,” a încuviinţat ea, “dacă nu ai fi lângă mine şi eu lângă tine ce ne-am face oare, Iftimaş? Mai bine cântă-mi tu cântarea aia care-mi place mie cel mai mult!”

“Frumoasa mea cu ochii verzi,” a început Iftim, “Dochiţo, în genunchi te rog să crezi, că pe tine te iubesc şi de dor mă prăpădesc.” După care continua cu romanţa Trece un car cu boi pe drum. Dochiţa îi ţinea isonul cu vocea ei puternică, de soprană.

Trecuseră câteva zile de linişte totală, întreruptă numai de păsările din copaci şi broaştele din izâtură, când Iftim striga la nevastă-sa, trezit ca dintr-un vis urât: “Ascultă, fa, când are de gând mă-ta, Bursuciţa, şi taică-tău, Bursuc, să dea ortu’ popii şi să ne lase să ne mutăm noi în casă să trăim şi noi mai bine? Cât ai, fa, de gând să mă ţii pe muchea asta de deal? Tu nu vezi că se rupe malul şi ne prăbuşim drept în fundul izâturii?”

“Iftimaş,” a răspuns ea, împăciutoare, ei ne-ar primi şi acum în casă, dar nu te cunosc pe tine; adică cine eşti, al cui eşti, din ce sat eşti şi de ce ai stat atâţia ani la închisoare?” “Cum fa,” s-a indignat el, “mă judecă ei pe mine, prăpădiţii dracului de boşorogi? Mai bine să mă întrebe cum te-am luat eu pe tine, prăpădito…. Ţii bine minte cum te-am găsit cu şleahta de haidamaci în pădure? Mi-a fost milă, te-am luat cu mine şi acum ţii cu ei, în loc să ţii cu mine? Stai că-ţi arăt eu, să mă ţii minte toată viaţa…”

Şi jap! şi trosc! şi dă-i şi pisează la Dochiţa şi cu pumnii, şi cu picioarele. “Un bărbat frumos, vajnic şi arătos ca mine, puteam să iau fata ministrului, nu pe tine miorlăito!” a scrâşnit el, şi dă-i, şi ţipă, şi iar dă-i, ca să ştie Bursuc cu Bursuciţa ce ginere le-a găsit fata lor. Şi în furia lui, Iftim puse mâna pe cuţit şi o zgârie rău pe pulpa unui picior. “Săriţi! Săriţi, oameni buni, cremenalul mă omoară! Săriţi, că m-a înjunghiat!” Ţipetele Dochiţei se auzeau până în vale, la casa lui Costan.

Spiritele se domoleau pentru o clipă, ca să reînceapă cu o intensitate şi mai mare. “Hoţul! El e tâlharul satului,” ţipa Dochiţa ca din gură de şarpe, “săriţi, săriţi că mă omoară, m-a tăiat banditu’!”

“Costane, du-te măi omule şi vezi ce se întâmplă acolo. În noaptea asta se face moarte de om…” Cu furca de fier într-o mână, cu un ciomag şi cu câinele lui, Lăbuş, după el, Costan urca sus, la Iftim. “Iftime! Iftime, ieşi oleacă afară, măi, ce-i la voi…”

Nici nu apucase bine omul să termine că Iftim se precipita către poartă, turbat, cu privirile tulburi şi cu o toporişcă în mână… “Ce cauţi la poarta mea, Costane? Dacă nu pleci, bag furca aia a ta de fier drept în tine… Marş de la poarta mea, strâmbule ce eşti!” “Măi, Iftime,” i-a zis Costan, blând, “nu-i frumos ce faceţi, e trecut de miezul nopţii şi voi aprindeţi satul cu urletele şi ţipetele voastre…” “Costane,” a replicat aprins Iftim, “dacă nu pleci o să vină nevastă-ta să te ia cu făraşul din urzicile ăstea, ai înţeles?”

Omul îşi lua seama şi făcea drumul înapoi către casă; nu e bine să te pui cu nebunul…

”Ce vroia Costan de la noi, dragule?” Luat complet prin surprindere de schimbarea de atitudine a Dochiţei, Iftim se domolea, brusc. “Ce să vrea, oameni neserioşi, dragă! Se bagă peste tot, uite aşa, netam-nesam…” “Ei, puişor drag, nesimţire curată din partea lor…Când ne-am amestecat noi în familiile cuiva, dragule? Eu zic să-i lăsăm în pace pe toţi nesimţiţii şi să ne pregătim de culcare…” a zis Dochiţa, pe acelaşi ton neutru, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, în timp ce şchiopăta amarnic de un picior. “Ia adă tu de afară o mână de lut galben, îl înmuiem şi facem două comprese; le punem la picior legate cu basmaua mea cea mare şi până dimineaţă vindecarea e gata. Lutul scoate fierbinţeala şi vindecă orice rană…”

Mai bine de o săptămână numai concertul broaştelor, păsărilor, greerilor şi foşnetul frunzelor au mai tulburat liniştea patriarhală din jurul căsuţei. Duminica următoare, Iftim şi Dochiţa, proaspeţi, odihniţi şi ferchezuiţi, se hotărau să coboare în sat, la cârciuma lui Vovel. “Hai fa, Dochiţo să ne mai petrecem, că doar oameni suntem,” o încurajase Iftim, “ne ajunge cât stăm pe toloaca asta cu prostimea; să stăm şi noi la local cu lumea bună la masă!”

Parcă în ton cu liniştea din ultima vreme, la intrarea în local îi întâmpina o muzică dumnezeiască; Serghei Cocoşatu din Făgădău cânta la mandolină de-ţi ungea sufletul nu alta. Muzica şi vinul schimbaseră cârciuma într-un colţ de rai. Veselie, glume şi mai cu seamă dans.

Nimeni nu-l întrecea pe Iftim la cazacioc. Se aşeza în genunchi, bătea cu palmele în duşumea, făcea salturi acrobatice, cu figuri de mare artist. Dochiţa cu mânile în şold, sprintenă ca o păuniţă, se învârtea frumos în jurul lui, pe ritmurile dezlănţuite şi furioase. Au urmat şi momente de adevărată gingăşie poetică. Pasiunea lui Iftim era valsul. Prinşi în vârtejul muzicii, elegant şi cu sentiment, parcă alunecau pe valurile Dunării. Rănile de la piciorul Dochiţei dispăruseră ca prin minune, datorită tratamentului ad-hoc cu lut galben. Toţi cei aflaţi în local au rămas acolo până noaptea târziu, admirându-i şi aplăudându-i pe cei doi, cum dansau, cum se comportau şi mai cu seamă cum cântau romanţele, care erau la modă pe vremea aceia. Mult după miezul nopţii Iftim şi Dochiţa, vedetele serii, părăseau localul şi ajungeau acasă toropiţi de oboseală.

“Dochiţo, ia scoală, fa!” “Ce ai, puişor, tu nu vezi că nici nu s-a luminat bine de ziuă?” “Scoală, fa, când îţi zic, am o treabă cu tine…” “Da’ ce treabă ai, Iftime, aşa din zori?” a întrebat femeia, încercând să se elibereze din mrejele dulci ale somnului.

“Tu vrei să cobor milităria pe tine, sau te scoli?” Tonul aspru a lui Iftim nu suporta replică şi femeia se trezea de-a binelea. “Gata, Iftimaş, m-am sculat!” “Ascultă bine la mine,” a spus Iftim, după un moment de tăcere, “te duci în sat, la babalâcii tăi de bursuci şi le spui să se mute în magazie, ca să ne putem muta noi imediat în casă. M-am săturat să aştept, iar nesimţiţii tăi de bursuci nu se mişcă defel din loc ca să ne lase casa liberă…”

“Aşa mi-ai promis, Dochiţo, atunci când te-am luat,” a continuat el, “că ai tăi or să-ţi dea casa ca zestre! Tu nu te gândeşti, Dochiţo, că pe un om ca mine, frumos, fălos şi voinic l-ar pune şi regele la masă, iar voi mă ţineţi sus, la cucurigu’, pe gurguiată!” “Cum crapă de ziuă, puişor, o să mă duc pe la ei şi voi lămuri toate lucrurile cum se cuvine…”

Vizita la părinţi a fost binevenită şi bineprimită. Au discutat tot felul de lucruri, de întâmplări, evenimente, numai despre casă nu a suflat nimeni nici o vorbuliţă...

De ceva vreme Dochiţa era stăpânită de o presimţire ciudată şi vise la fel de ciudate. În drum spre casă, s-a gândit că îi va spune lui Iftim că totul este aranjat şi pe curând se vor muta. Presimţirile nu înşală niciodată. Când a ajuns în dreptul casei a început să-l strige pe Iftim: “Puişorule, îngeraşule, iepuraşule!” Fără răspuns, însă; camera era răvăşită şi multe cărămizi aruncate pe jos. Îngrijorată, s-a dus la Parastiţa lui Costan, poate ea ştia ceva…

“Vecină, nu l-ai văzut cumva pe Iftimaş al meu?” “Ba l-am văzut,” i-a răspuns femeia, “da’ tu unde ai fost, fa, toată ziua?” “Am fost la părinţii mei, în sat…” “Ei, află că Iftimaş al tău a fost ridicat de jandarmi şi dus la puşcărie pe 7 sau 9 ani de zile…”

“Văleu, văleu, ce mă fac? De ce s-o fi legat de capul lui săracul de el? Nu ai aflat, Paraschiţo, de ce îl învinuesc jandarmii?” “Nu-l învinuieşte nimeni,” i-a replicat Parastiţa, mai în glumă, mai în serios, “e mai rău, l-au dovedit că el este ăla care l-a prădat pe brigadirul silvic din pădurea Soloneţ, i-a legat soţia cu o funie de un copac şi a fugit cu banii şi obiectele de aur…” “Cum adică?” s-a mirat Dochiţa, “Iftimaş nu mi-a pomenit nimic de povestea asta…” “Ce poveste, fa? A clocotit tot judeţu’ mai bine de jumătate de an, tu pe ce lume trăieşti?”

“Uite cum a fost,” a reluat femeia după ce Dochiţa îşi mai revenise niţel, “Iftim a văzut când a plecat brigadirul cu sarela la Soroca şi a înţeles că acela nu se va întoarce acasă decât seara târziu. Aşa că s-a furişat în casa omului cu gândul să-i fure toţi banii, cu o mască pe faţă şi un cuţit lung în mână. Soţia omului rămăsese singură în toată gospodăria… Ascultă, fa, banii sau te mângâi puţin cu cuţitul ăsta… Aoleu, hoţu’, săriţi, hoţu’, mă omoară! a ţipat femeia. De ce nu taci tu, măi femeie? Stai binişor, să-ţi arăte nenea ceva. A luat o funie din ocol, a trântit-o jos şi a legat-o pe biata Ilinca de un copac. Apoi a luat bănişorii, aurul şi s-a făcut nevăzut prin pădure. Brigadirul şi-a găsit soţia mai mult moartă decât vie…

Au vuit satele, dealurile şi văile, dar pe hoţ nu reuşeau să-l descopere. Din cauza sperieturii, Ilinca umbla numai pe la doctori, pe la preoţi şi pe la babe dar totul era zadarnic. Se trezea noaptea şi nu vroia nici în ruptul capului să rămână singură, nici măcar pentru un minut. Jandarmii suspectau pe toţi ăia care cheltuiau prin cârciumi, pe băutură, pe jocurile de noroc, fără să muncească sau să producă ceva…”

“Ei,” a continuat Parastiţa, “încet, încet, toate bănuelile se opreau asupra lui Iftim. De muncit nu muncea, dar de două, trei ori pe lună rupea sute de lei la cârciuma lui Vovel. Aşa că dimineaţă, când te-a trimis pe tine la ai tăi, să-i elibereze casa, lui i se pregătise o altă locuinţă, la puşcărie. Iftime, l-au somat cei trei jandarmi, mâinile sus, că eşti arestat! Cu pistolul la tâmplă şi cătuşele pe mâini au trecut la reconstituire şi Iftim a recunoscut totul, cuvânt cu cuvânt, aşa cum ţi-am povestit şi eu. Banii care-i mai rămăseseră, 300 de lei, îi ţinea ascunşi sub două cărămizi din faţa sobei…”

“Bine, Paraschiţo,” a întrebat-o Dochiţa, nerevenindu-şi din şoc, “dar de unde ştii tu aşa de bine povestea asta cremenală din pădurea Soloneţului?” “Ştiu totul foarte bine, de la un nepot care lucrează ca furier la postul de jandarmi din sat…”

“Doamne, Doamne, ce mi-a fost dat să aud,” a început Dochiţa a se văita, “să trăiesc cu un aşa cremenal, care îmi spunea că banii îi are de la bunica lui care avea o bogăţie mare… Aurul pe care l-a vândut unei doamne, mare cântăreaţă de operă, zicea că tot de la bunica lui îl are. Doamna asta a simţit că aurul e de furat şi i-a mânjit ochii cu doar 200 de lei. Iftime, Iftime ce mi-ai făcut tu mie, Iftime! De ce m-ai părăsit, Iftime, şi m-ai lăsat văduvă singură cu inima frântă de durere? Cum să mă descurc în lumea asta fără tine?”

“De ce-l jeleşti, fa,” a întrerupt-o Parastiţa, “nu cumva te-ai obişnuit cu ciomăgeala, cu zdupăneala, cu oase rupte şi bătăile cu pumnii şi picioarele?” “Ei,” a oftat Dochiţa, “toate astea le făcea numai când era nervos, dragul de el. După ce se calma, era bun şi blând cu mine, mă alinta şi mă iubea frumos…” “Păcat de tine, Dochiţo, că ai ajuns să te mulţumeşti numai cu atât în viaţă. Cum ai putut să aduci blenderăul ăsta în sat la noi? Se vede de la o poştă că e haidamacul din ceata lui scaraoţchi, care jefuiau şi omorau la drumul mare. Huligan, dezertor, derbedeu şi cremenal, ăsta era puişorul tău de Iftim… Auzii că excrocul vroia să-ţi dea părinţii afară din casă şi să se instaleze el ca un belfer? Bieţii bursuci, nici nu ştiau ce le pregătea viitorul ginere… Dochiţo, adună-ţi minţele în cap, fă-te femeie de treabă, du-te la părinţii tăi şi la casa părintească. Derbedeu’ şi haiducu’ ăsta a făcut din tine ruşinea satului. Nu vei greşi dacă o să mă asculţi, Dochiţo!”

Dochiţa se întorcea, deci, la casa părintească, gospodăria creştea şi înflorea şi, uşor-uşor, căpăta respectul şi stima tuturor sătenilor În fiecare duminică se ducea cu mama ei, Bursuciţa, la biserică, să mulţumească Domnului că le-a scăpat de necuratu’ şi le-a luminat drumul şi calea vieţii.

De multe ori nu simţim cum trec lunile şi chiar anii. Haiducu’ şi banditu’ Iftim a fost dat uitării de către săteni şi mai ales de Bursuci şi Dochiţa. Timpul avea să şteargă complet imaginea lui din memoria comunităţii…

Trecuse multă vreme de când nu mai ştiam nimic de Dochiţa… Într-o zi mă întâlnesc cu Saveta din Dealul Crucii. Din vorbă-n vorbă, am întrebat-o dacă ştie ceva de Dochiţa şi de Bursuci. “Ştiu, cum să nu ştiu; sunt toţi foarte bine! Bătrânii sunt sănătoşi şi au de toate pe lângă casă. Dochiţa s-a măritat cu factorul poştal Nicolae, care rămăsese văduv şi creştea doi nepoţi, ai unei fete care se prăpădise într-un accident şi rămăseseră mititeii orfani de mamă. Câtă dragoste şi câtă iubire vărsa Dochiţa asupra acestor copii. Îi îngrijea ca pe ochii din cap. Bursucii s-au declarat imediat bunici şi se jucau toată ziua cu ei. Familia trăia în armonie, înţelegere şi multă dragoste de a creşte doi copii orfani. De multe ori Dochiţa stătea pe prispă şi reflecta aşa: Doamne, ţie îţi mulţumesc că mai ajutat să înţeleg viaţa curată şi adevărată…”

Cât despre căsuţa din deal, de la cucurigu’, copii au făcut din ea o adevărată colibă plină de inedit şi de mister. Înăuntru găseai fel de fel de obiecte ascunse de copii care le foloseau în joaca lor. Copii Dochiţei au crescut mari şi au fost ajutaţi să înveţe la şcoli înalte. Unul a devenit învăţător şi unul judecător. Au fost înfiaţi de Dochiţa şi de Bursuci, ca să devină moştenitori de drept când se va stinge familia.

Mulţumim încă odată ţie, Doamne, că ne-ai călăuzit pe drumul cel drept. Tu ne-ai ajutat să înţelegem sensul vieţii, să preţuim bucuriile şi darurile tale Doamne!

Pe Iftim l-a înghiţit pământul. Nimic nu s-a mai aflat de el.