Pe la începutul anului
1941, Senea şi Eşuţă se angajaseră ca muncitori, pe bază de contract, la
Societatea Română de Telefoane şi, aproape imediat, fuseseră cooptaţi în echipa
domnului şef Urmaciu.
“Băieţăli,” le-a spus el, “noi o să avem de lucru la traseele
telefonice din sudul Basarabiei; trebuie înlocuit tot ce este vechi cu
materiale noi şi moderne. Trebuie să ştiţi, însă, de la bun început, că
populaţia de acolo e o amestecătură de români, turci, bulgari, lipoveni şi ruşi,
o să-i înţelegeţi foarte greu la vorbă şi încă şi mai greu o să vă fie să vă
obişnuiţi cu tradiţiile şi obiceiurile lor, care sunt şi ele amestecate cu cele
mahomedane, musulmane şi ortodoxe. Aşa că băgaţi de seamă cum vorbiţi şi cum vă
purtaţi, mai ales faţă de femei, pe care trebuie să le trataţi cu cel mai mare
respect…”
“Staţi liniştit,
domnule Urmaciu,” au răspuns băieţii, “suntem de la poalele cetăţii lui Ştefan
cel Mare, nu ne facem noi răzeşii de ruşine!”
“Totul e clar,
atunci,” a încuviinţat domnul şef, “hai să trecem la treabă… Prima oprire o
facem în satul Giubuşlia, unde o să poposim mai mult; trebuie să înlocuim
întreg traseul şi să instalăm telefoane la Primărie şi la postul de jandarmi.
Uitaţi aici graficul şi schiţa de lucru.”
Indiferent de anotimp,
domnul Urmaciu purta cizme de culoare maron-roşcat, pantaloni bufanţi gris,
speciali pentru cizme şi o tunică albastră cu nenumăraţi nasturi
galben-strălucitor: la guler, la manşete şi la buzunare, plus însemnele de pe
epoleţi, care-i atestau gradul de plutonier-major pe care-l căpătase în timpul serviciului
militar. Uniforma, cu totul aparte, a domnului şef, impunea, totuşi, respect şi
băieţii, aflaţi într-un mediu cu totul nou pentru ei, nu puteau decât să
aprecieze modul în care acest om era văzut, atât la nivel de Centru, cât şi în
teritoriu.
În tot satul Giubuşlia
nu găseai la vremea aceea nici o familie cu nume românesc, mai toate aveau
rezonanţe turceşti. Băieţii reuşeau, însă, să se adapteze rapid la viaţa locală
şi în scurt timp începuseră să se lege prietenii… Curând se vedeau invitaţi la
şezătoare de către Gherghina, fata lui Chiachir. Se spuneau glume, se cânta,
fetele lucrau la broderii sau la gherghefuri, băieţii le ţineau ghemele de aţă,
timp în care Senea schimba priviri furişe cu Gherghina.
Idila se înfiripase, a
doua zi Senea îşi lua inima-n dinţi şi o invita pe fată la o plimbare, la ceas
de seară, în condiţiile în care legea Islamului, în care Gherghina fusese
crescută, avea nişte reguli foarte stricte: pe timpul plimbării tinerii
trebuiau să păstreze o distanţă de minim 10 centimetri între ei, sărutul era
permis numai în ziua cununiei, iar cel mai târziu la orele 8.00 seara
domnişoara trebuia adusă acasă, acolo unde cavalerul era tratat cu un pahar de
vin, o gustare şi o baclava, după obiceiul locului…
În scurt timp domnul
Chiachir realiza că cei doi tineri se plac, aşa că a decis, ca orice tată
responsabil, că era momentul să intervină. “Măi cupii,” le-a zis el într-o bună
zi, “eu văzut că voi plăcut unul la altul, de aceea eu zic că trebuie făcut
logodnă degrabă… Sâmbătă, aşa hotărât eu cu familia!” “Bine, bine,” a îndrăznit
Senea, “dar eu nu sunt pregătit cu verighete, cadouri sau ce se mai cuvine
pentru logodnică…” “Băieţăli,” a zâmbit domnul Chiachir, “la noi nu facem facem
cadouri, nu facem verighete, astea lucruri nu cere Islamul; iubire tu la
Gherghina, Gherghina iubirea la tine şi asta tot!” “Am înţeles, domn’
Chiachir,” a insistat Senea, “atunci spuneţi-mi măcar câţi bani trebuie să dau
pentru masa de logodnă…” “Logodnă la tine nu costă nimic,” a răspuns omul,
“părinţii la fată facem tot…”
“Bune obiceiuri au
găgăuzii ăştia din sud,” comenta Eşuţă pe drumul spre casă, “bem, mâncăm şi nu
ne costă nimic! Până una-alta, hai să ne pregătim de logodnă, mai sunt trei
zile, nunta poate să mai aştepte…”
În Basarabia, atunci
când merge în peţit, mirele trebuie să fie însoţit de o rudă sau de un prieten
apropiat, care se numeşte staroste şi
care are misiunea de a-l descrie şi zugrăvi pe viitorul ginere în cele mai
favorabile culori cu putinţă familiei fetei. Un fel de şef de campanie, dacă vreţi… Rolul de staroste căzuse, în cazul
băieţilor, în sarcina lui Eşuţă. “Stai liniştit,” a stins el temerile lui
Senea, “o să fie bine, nu ai habar ce-mi poate pielea…”
Venea şi ziua de
sâmbătă, sosiseră şi invitaţii: Satâr, cumnatul domnului Ciachir, cu soţia;
domnul Cadâr, cu soţia şi fata; Ciamur, cu familia; cei doi băieţi ai vărului
Catâr, din Ciamurlia, care veniseră să înveselească atmosfera, unul cu
balalaica, celălalt cu mandolina… Menu de zile mari, muzică asigurată, totul
aranjat ca la carte…
“Oameni buni,” a
ridicat Eşuţă cupa cu şampanie, “nici nu ştiţi ce noroc a dat peste
Gherghina... În toată Basarabia nu găseşti un băiat mai bun ca Senea. Anul
trecut a primit ca moştenire o vilă şi 10 hectare de pădure pe malul fluviului Bahlui, care, după cum bine
ştiţi, se varsă în ocean. Şi,” a adăugat el, cuprinzând cu privirea cinstita
adunare, “este singur la părinţi, pe care-i va moşteni…Nu bea şi nu fumează!”
S-au ciocnit paharele
în cinstea tinerilor şi invitaţii au trecut la ospăţul îmbelşugat: pilaf de
orez cu specialităţi din carne de oaie, friptură de miel, baclavale şi
sarailii. Balalaica şi mandolina cântau să le meargă la suflet tuturor…
Vestea s-a răspândit
repede, a doua zi toată suflarea satului ştia că Gherghina s-a logodit cu un
maistru de la telefoane, cu salariu mare, care după căsătorie o să o ducă la
vila lui de pe malul fluviului Bahlui. (Bahluiul este un pârâu pe cale de
dispariţie, n.a.)
Plimbările nevinovate
au continuat şi după logodnă, cu strângeri de mână care le dădeau fiori
plăcuţi, mai ales Gherghinei, care credea serios în totă povestea…
Domnul Urmaciu era la
curent cu aventurile băieţilor, însă nu se amestecase în nici un fel. “Să nu
crezi în femei niciodată!” spunea el, cu amărăciune. Omul era păţit; nevasta îi
fugise cu un şofer bulgar şi îi luase toată agoniseala de-o viaţă… “Nu mi-a
lăsat nici bani de pâine, nenorocita!” se lamenta el…
Trecuseră patru zile de la logodnă şi domnul
Urmaciu apărea cu o fonogramă în mână. “Băieţăli, strângeţi tot calabalâcul,
trebuie să plecăm imediat la Cimişlia… Am cam terminat treaba pe aici…”
Lacrimi, regrete,
speranţe, promisiuni de revedere… Băieţii s-au suit în maşina telefoanelor,
care transporta şi materiale de construcţii şi duşi au fost!
Popasul următor:
Cimişlia! O localitate cu populaţie formată din tot felul de nemotenii pe care
istoria le adusese pe aceste meleaguri şi care, de-a lungul timpului, prin
căsătorii mixte, îşi împrumutaseră şi îşi adoptaseră unii altora bunele
obiceiuri şi tradiţii.
“Măi băieţăli,” le-a
zis domnul Urmaciu, chiar de la sosire, “să terminaţi cu fetele, şezătorile şi
logodnele, m-aţi înţeles?” “Am înţeles, domnule Urmaciu,” a spus Senea, “dar nu
facem nimic rău, nu vedeţi că găgăuzii ăştia nu se sărută decât după nuntă? Ce
vină am eu că Gherghina m-a lăsat să-i mângâi mâna şi degetele ei fine?”
“Sfântă tinereţe,
plină de naivitate şi prostie!” a exclamat domnul Urmaciu. “Aveţi dreptate,” a
intervenit şi Eşuţă, “dar gândiţi-vă că muncim zi-lumină, din zori până-n seară
şi, la sfârşitul lucrului, simţim nevoia să ne relaxăm puţin, să dansăm şi să
cântăm…” “Gata,” a scurtat domnul Urmaciu discuţia, “mie-mi trebuie lucru,
productivitate, nu obrăzniciile voastre!”
“Domnule Urmaciu, avem
o veste bună pentru toată echipa noastră! Domnul Caldarâm, patronul
magazinului, ne-a invitat poimâine, sâmbătă, la un zaiafet pe care-l face cu
ocazia majoratului fetei sale, Zambila! Suntem oaspeţi de onoare, nu trebuie să
ducem nimic, toată cheltuiala se face de către familia sărbătoritei!” “Bune
obiceiuri,” au zis băieţii, “să dea Domnul să fie mereu aşa!”
Sosea şi ziua de
sâmbătă, ziua petrecerii, sosiseră şi invitaţii: naşii Zambilei, domnul Calache
cu soţia şi familia Zaharache, veneau şi băieţii cu muzica, meniul, ca de
obicei, era specific regiunii, cu pilaf, fripturi de miel şi multe, multe
baclavale… Pe lângă obişnuita sticlă de şampanie, domnul Caldarâm adusese de la
magazin şi o sticlă de coneac
franţuzesc, spre bucuria domnului Urmaciu, care era aşezat la loc de cinste, în
capul mesei…
În timp ce oaspeţii se
ospătau şi ciocneau în cinstea sărbătoritei, numai două personaje păreau a fi
decupate din altă poveste: Zambilica şi Eşuţă, care nu-şi dezlipiseră nici un
moment privirile unul de pe celălalt, făcând evident vizibil faptul că ceva
magic se înfiripa acolo între ei doi…
Idila continuase,
firesc, cu plimbări în fiecare seară, cu declaraţii şi promisiuni… Zambilica
mulţumea cerului că bărbatul pe care-l visase şi îl dorise îi fusese adus,
providenţial, chiar de ziua ei, în timp Eşuţă era de nerecunoscut; atât era de
îndrăgostit!
Trecuseră unsprezece
zile, echipa îşi terminase treaba şi trebuia să se deplaseze spre alt punct de
lucru din sud, spre marea tristeţe a Zambilicăi. Eşuţă o asigurase, însă, că se
va întoarce imediat ce lucrările se vor fi terminat, aşa că familia fetei a hotărât
să organizeze un fel de logodnă simbolică, în cinstea celor doi, pentru seara
următoare.
Rolurile erau
inversate, de data asta: Eşuţă era cel în peţit iar Senea căuta să joace cât
mai bine rolul de staroste. “Stimaţi musafiri şi distinsă familie,” a început
el, “nu ştiţi ce noroc s-a abătut asupra fetei dumneavoastră atunci când
Dumnezeu v-a trimis în dar acest suflet nobil şi curat! Se trage dintr-o
familie de bogătaşi de pe malurile fluviului Răut (un alt pârâu neînsemnat, ca
şi Bahluiul, n.a.), are o mătuşă în America, foarte bogată, fără copii şi care
a promis că va veni la nunta lui Eşuţă cu Zambilica şi le va face cadou o
maşină americană şi 1000 de dolari… Este o femeie respectabilă, care se ţine de
cuvânt… Pe malul Răutului, care se varsă direct în Dunăre, Eşuţă, pe care
suntem onoraţi şi mândri să vi-l prezentăm ca ginere, mai are 20 de hectare de
pădure... Şi, ce este mai important, Eşuţă nu pune picătură de băutură în gură
şi nu se atinge de ţigară!” a mai adăugat Senea, spre mulţumirea fetei, a
familiei ei şi a invitaţilor.
Cuvintele lui Senea
erau în mare parte adevărate, Eşuţă nu punea picătură de băutură în gură,
prefera damigeana, cât despre ţigări, aici ocolise niţel problema, Eşuţă fuma
cam vreun pachet, două pe zi…
A doua zi a urmat,
fireşte, despărţirea, cu lacrimi, regrete, promisiuni şi speranţe şi, ca şi în
episodul cu Gherghina, echipa s-a suit în maşina de serviciu şi dusă a fost, de
data asta cu o destinaţie mai aparte, Mahmudia, undeva în Dobrogea.
Mahmudia era,
într-adevăr, deosebită faţă de localităţile pe care le parcurseseră până
atunci, prin aceea că populaţia era, preponderent, de etnie turcă. Bucătăria
tradiţională era, de asemenea, deosebită, mai ales prin specialităţile de
patiserie pe care, se spunea, le găseai numai acolo: plăcinte creţe cu brânză
de capră ori de vacă, covrigi şi cornuri, sarailii ori plăcinte creţe cu
dovleac.
“Măi băieţăli, voi
trebuie ascultat bine la mine…” şi-a început domnul Urmaciu obişnuitul discurs,
de data asta cu o voce mult mai serioasă şi mai gravă. “Aici nu trebuie glumit
la femei de turci; bărbaţii turci dacă vede, bagă imediat iataganul drept la
inima voastră şi imediat muriţi, măi bre! La Mahmudia mult serios trebuie să
fiţi!” “Am înţeles, domnule Urmaciu,” au răspuns băieţii, “suntem însă tineri
şi poate mai greşim… Nu vedeţi că-n toată Europa miroase a praf de puşcă şi
că-n fiecare zi ne aşteptăm să fim mobilizaţi?”
“Bine, bine,” a zis
domnul Urmaciu, ceva mai blând, “dar cu fetiţele de la Giumbuşlia şi Cimişlia
cum a fost? De ce aţi minţit voi la ei atâta?” “Ei,” a oftat Eşuţă, “să ştiţi
că ne-am hotărât aşa: dacă s-o termina războiul şi om scăpa teferi, fără să fim
trimişi în linia întâi, ne vom întoarce şi ne vom căsători cu fetele cu care
ne-am logodit!”
“Bravo, băieţăli, aşa
o hotărâre cinstită place la mine… Dar cu minciunile de escroci şarlatani cum
rămâne?” “Ei, domnule Urmaciu, la început ne-am amuzat, dar după aia ne-am dat
seama că vom fi cei mai norocoşi oameni cu asemenea soţii…Cât despre averile
despre care am spus că le-am avea, o scoatem noi la capăt; le vom zice că le-au
distrus nemţii, ori ruşii… Oricum ar fi, suntem siguri că ne vor ierta şi ne
vom căsători cu siguranţă! Iar la nunţile
noastre, când vor fi să fie, dumneavoastră veţi fi invitatul de cea mai mare
onoare!” “Mari pezevenchi sunteţi”, a zâmbit domnul Urmaciu, “dar tare
simpatici la mine!”
Nu trecuseră decât
câteva zile de la discuţia cu pricina şi se trezeau cu jandarmul, la primele
ore ale dimineţii, cu ordinele de mobilizare. “Poimâine, pe data de 6, trebuie
să vă prezentaţi la unităţi!” “Cum să ajungem până pe 6 la unităţi, dom’
caporal,” au protestat ei, inutil, “azi sunt deja 4 ale lunii…” “Ce mă
interesează pe mine, măi băieţi?” a ridicat din umeri omul, “eu ştiu atât: dacă
nu vă prezentaţi la termen, Curtea Marţială vă mănâncă… Aţi semnat, vă
descurcaţi şi gata. V-am salutat!”
Vâltoarea războiului
avea să-i arunce pe cei doi logodnici ai povestirii noastre departe de pământul
natal: Eşuţă – dincolo de Crimeea, cu chipul Zambilei încă proaspăt în minte,
Senea – pe undeva pe lângă Kiev,
cu amintirea Gherghinei. Dar, dincolo de pârjol, de moarte şi de tragedii
umane, amândoi nutreau speranţa că, atunci când toate aceste orori se vor fi
terminat, se vor întoarce la logodnicele lor şi vor putea să-şi întemeieze o
familie, în pace…
Târziu, după ce
războiul se terminase şi rănile începuseră să se vindece, Eşuţă ne-a relatat un
episod edificator pentru sensibilitatea şi grija ostaşilor care luptau alături
de el… “Unitatea noastră avea în dotare şi o căruţă, trasă de o iapă, care
transporta provizii şi materiale… La un moment dat, în timpul unui transport, iapa a început să sufle greu, a
tras pe marginea drumului şi s-a întins, s-a zvârcolit, iară s-a întins
şi, într-un minut, făta un mânzişor roşcat cu o stea albă în frunte… Un semn
ceresc, un semn de speranţă, care ne-a umplut de optimism pe toţi! Mă uitam la
camarazii mei care scoteau din raniţe, din raţia de război, pesmeţi, ori din
bidoane un pic de apă, pentru ca noul membru al companiei să nu ducă lipsă de
nimic şi mă gândeam că războiul, cu toate ororile lui, nu a reuşit să ne
distrugă, dimpotrivă, ne-a apropiat şi ne-a sensibilizat… Chiar în momentul ăla
am devenit naşul mânzului, l-am numit pe loc Voinicel şi, după ce ne-am bucurat puţin de minunea unei noi vieţi
apărute pe lume, i-am lăsat-o pe Maşca şi pe Voinicel în urmă spre a ne
îndrepta, iarăşi, în ghearele morţii…”
La distanţe imense
unul faţă de celălalt, Senea şi Eşuţă respingeau atacurile ruseşti, din ce în
ce mai dese şi din ce în ce mai puternice, cu credinţă în Dumnezeu, cu
fotografiile logodnicelor în buzunarele de la piept şi cu speranţa dătătoare de
putere că în curând tot coşmarul se va fi terminat şi că vor putea reveni la
viaţa lor de odinioară…
Războiul se încheia în
august 1944, nu înainte de a-şi fi reclamat tributul: mulţi flăcăi tineri şi
falnici din sat de la noi au rămas ca jertfă, acolo, prin stepele şi coclaurii
ruseşti, Eşuţă revenea acasă cu mâna dreaptă zdrobită de un glonte şi cu
timpanul spart şi, două săptămâni mai târziu, Senea apărea la poartă fără un
picior, sprijinindu-se în baston, dar cu fericirea de a se vedea acasă
întipărită pe chip.
Basarabia fusese
alipită Rusiei Sovietice, călătoriile între Nord şi Sud limitate, Senea şi
Eşuţă începuseră o altă luptă: cea de a trece peste sechelele războiului şi de
a-şi reface vieţile… Treptat, cu sprijinul celor iubiţi şi apropiaţi, au reuşit
să-şi întemeieze, fiecare, familia lui. Fiecare a fost binecuvântat, la rândul
lui, cu câte doi copii, care, la rândul lor, le-au dăruit nepoţi şi strănepoţi…
În amurgul vieţii, în
serile de iarnă, la căldura sobei şi lângă un pahar de vin, aveau să
rememoreze, ca pe o carte citită de mult, cu plăcere şi cu regret, Basarabia de
Sud, pe Domnul Urmaciu, pe care-l imitau când vorbeau despre el şi despre care
aflaseră abia după război că fusese concentrat şi rănit mortal, nu departe de
Odessa, perioada impetuoasă a tinereţii lor, plină de planuri, nebunia războiului
şi camarazii lor, de care se despărţiseră acolo, pe front dar, mai presus decât
orice.pe Gherghina şi Zambilica, ale căror chipuri le păstrau bine ferecate, în
sufletul lor, ca simbol al altor vremuri, fără griji şi pline de speranţe…
No comments:
Post a Comment