Ciucuţă - povestea vieţii mele

Am crezut că, odată cu trecerea anilor, durerea şi regretele se vor şterge; nu a fost, însă, să fie aşa… Amintirile sunt încă proaspete în mintea mea şi imaginea lui mă urmăreşte pretutindeni.

Nu cred că există alt mod de a-l descrie pe soţul meu decât în tuşe superlative: era blând, înţelept, cinstit, delicat şi manierat. Era modest şi tolerant, înţelegător şi săritor la nevoie, gata să ajute pe oricine cu un sfat sau cu o vorbă bună. Prin însăşi formaţia sa de filozof şi profesor reuşea să creeze foarte repede punţi de legătură cu oamenii şi să devină un model etic demn de urmat.

Mai presus de toate, însă, soţul meu era un familist convins. Nicăieri în lume nu s-ar fi simţit mai bine decât acasă, în căminul conjugal, acolo unde se bucura de calmul, confortul şi liniştea de care avea nevoie. Îşi iubea şi preţuia familia şi, la rândul nostru, noi, cei apropiaţi, îl înconjuram cu toată dragostea şi respectul cuvenite unui om minunat.

De-a-lungul anilor l-am alintat cu diverse nume, dar cel care mi s-a părut mai deosebit, mai aparte şi care am simţit că exprima cel mai bine dragostea şi admiraţia mea pentru el a fost Ciucuţă. Nu am nici o explicaţie; pur şi simplu avea o rezonanţă distinctă şi era altfel decât vechile şi îndelung uzitatele “pui” sau “puişor”. El era Ciucuţă, eu eram mămica…

Tocmai acest ataşament al soţului meu faţă de familie îl determina să se implice mai mult în treburile gospodăreşti, însă, cu toată voinţa şi bunele sale intenţii, nu-i reuşea nimic, niciodată… Rămânea fundamental un filozof şi un psiholog, cufundat în abstracţiunile cărţilor lui, cu care lumea astalaltă, a noastră, avea prea puţin, dacă nu nimic, de-a face. Capul familiei fiind, nu renunţa însă ca, măcar din când în când, să-şi ofere ajutorul.

“Ciucuţă” am zis într-o dimineaţă, “te rog ca până vin de la servici să-mi spargi şi mie nişte nuci… Le găseşti în torba asta, sâmburii îi pui într-un castron!” S-a organizat pe dată (un taburet vechi, o scândură, un ciocan, o oală, o farfurie, un castronaş mai mic, torba la îndemână) şi a purces la treabă, încântat ca un copil.

Când am ajuns acasă, la sfârşitul zilei de muncă, bucătăria era plină de coji de nucă… “Dragă,” mi-a spus Ciucuţă blajin, “mă lupt cu ele de azi-dimineaţă şi nici până acum nu am reuşit să le sparg pe toate… Sunt frânt de oboseală, nici cafeaua nu am terminat-o şi am fumat numai două ţigări…” “Păi, bine,” am zis eu, jumătate contrariată, jumătate amuzată, “cine ţi-a spus să le cureţi pe toate?” “Aşa am înţeles că trebuie,” mi-a răspuns el, “vroiam să-ţi fac o bucurie…”

Chiar în momentul acela s-a uitat în ochii mei, a intuit că nu i-a ieşit surpriza şi tot în acelaşi moment mi-am dat seama că îi pare rău. L-am îmbrăţişat şi i-am spus că nu are nici un sens să ne agităm pentru nişte amărâte de nuci… A doua zi dimineaţă îmi anunţam colegele să nu se mai chinuie să cumpere sâmburi de nucă pentru cozonacii de Crăciun de la piaţă; aveam eu suficient cât să le ajungă la toate!

   

Altă dată, intenţionam să fac plăcinte moldoveneşti, aşa că de cu seară l-am rugat pe soţul meu să mă trezească dimineaţa, la 7.00, ca să pot curăţa dovleacul, ingredient de bază, în timp util. Pe la 2.00 ori 3.00 mă deşteptam brusc din somn, pentru că nişte zgomote ciudate răzbăteau în toată casa. În primă fază am gândit că poate era croitoreasa de la etajul IV, care lucra şi noaptea, atunci când avea comenzi, apoi m-am hotărât să urmăresc sursa zgomotului… Când am intrat în bucătărie, mi-am pus mâinile în cap: soţul meu despicase ditamai dovleacul cu toporul şi-l cioplise bucăţi-bucăţele; erau coji peste tot, sâmburi împrăştiaţi pe pereţi iar bucăţi de pulpă de dovleac zăceau atârnate pe bufet şi pe geamuri… “Ciucuţă, nu te-am rugat eu să mă trezeşti la 7.00, ca să mă ocup de dovleac? Aveam socotelile mele, de gospodină… Ce te-a apucat să deranjezi vecinii în crucea nopţii?” “N-am putut să dorm, mămică”, a zis el, dezamăgit foarte şi cu vocea stinsă, “m-am gândit că o să-ţi fac o surpriză şi uite ce a ieşit…”

Toate aceste mici incidente nu au fost niciodată de natură să disturbe pacea şi armonia căminului nostru, ba dimpotrivă: dădeau o culoare aparte căsniciei şi, după ce evenimentele se vor fi consumat, ne amuzam copios amintindu-ne de ele. Ştiam foarte bine că  izvorau din dorinţa soţului meu de a mă ajuta în gospodărie, din dragostea lui faţă de familie şi poate din faptul că numai acolo, în intimitatea căminului nostru, se simţea fericit, protejat şi în elementul lui.

Păstorise generaţii întregi de elevi şi întâlnirile cu multele promoţii îi blocau toată ziua şi toată noaptea cu bancheturi ori baluri. De cele mai multe ori găsea pretexte să se retragă chiar în mijlocul dansului… “Hai acasă, dragă, am mâncat, am băut, mi-am ţinut discursul, nu are nici un rost să mai stăm…” “Măcar o oră,” am încercat eu să-l înduplec, “să ascultăm muzica, să-i privim cum dansează!” “Ce muzică,” mi-a replicat el, “zgomotul ăsta asurzitor de clopote, tălăngi şi fiare vechi? Şi despre ce dans vorbeşti? Ţopăiala asta, dezmăţul, femeile îmbrăcate ruşinos, în rochii prin care poţi să le vezi anatomia? Hai, mamă, acasă, nu avem ce căuta în balamucul ăsta!”

Odată ajunşi acasă, ne-am trântit în fotolii aşa, îmbrăcaţi de gală. “Câtă linişte, mamă, câtă bucurie poţi să respiri în căminul tău, nu-i aşa?” “La ce bun să te pregăteşti atâta, cu haine noi, cu cheltuieli inutile,” i-am răspuns eu, puţin iritată, “când tu nu vrei să stăm niciodată până la sfârşit?” “Lasă,” a zis el zâmbind, “pregătirile astea vestimentare nu au fost în zadar, săptămâna viitoare Dan Grigore susţine un concert de pian, cealaltă săptămână ne ducem la o reprezentaţie a Operei din Bucureşti, cu Carmen de Bizet, luna viitoare e un mare concert simfonic… Şi îţi promit că de la manifestările astea de cultură nu o să te mai zoresc către casă! Sunt în stare să stau şi 3-4 ore nemişcat într-o sală de teatru, într-un amfiteatru de operă ori în prezenţa unui act de cultură sau de artă veritabilă…”  

Practic, soţul meu a fost cel care, fie în mod direct, fie prin pasiunea pe care o avea pentru artă şi cultură, m-a încurajat să călătoresc, să văd lumea (sau măcar atât cât se putea vedea din ea pe vremea aceea). Nu am ratat nici o excursie organizată pe atunci, că era în ţară ori peste hotare, în Europa, în Asia Mică, în Asia Centrală… Refuza, însă, să mă însoţească, pe de-o parte pentru că nu agrea călătoriile de nici un fel şi, pe de altă parte, era comod din fire şi avea micile lui tabieturi fine, la care nu putea renunţa.

“Bine, mergem,” a acceptat el, la un moment dat, să mă însoţească într-o excursie în U.R.S.S., “dar cu o condiţie: vreau să-mi cumpăr o undiţă de la ruşi! Am auzit că au nişte undiţe nemaipomenite!” “Cumpărăm, fără îndoială,” am zis eu, “dar ce o să faci tu cu undiţa, nu ţin minte să te fi dus vreodată la pescuit?” “M-am gândit că acum, la pensie, o să-mi prindă bine… O să stau pe malul râului, cu undiţa în apă, poate o să şi prind ceva, cine ştie?”

Aşa că, după ce ne-am bucurat privirile şi sufletul cu frumuseţile arhitecturale, culturale şi artistice ale Rusiei, înainte de a ne întoarce în ţară am purces la cumpărături. Prima achiziţie, în ordinea priorităţilor, a fost, fireşte, o undiţă performantă. A doua, la ceva timp, a fost o a doua undiţă, mai performantă, cu mulinetă de-nu-ştiu-care… Spre marea mea satisfacţie, am reuşit să cumpăr, pentru mine, două inele cu piatră de jad. Şi de aici încolo a început seria gafelor lui Ciucuţă…

La graniţă, ni s-a spus în mod clar că nu avem voie să trecem decât cu un inel de persoană. Simplu ca bună-ziua! “Ciucuţă, pune-ţi inelul ăsta pe deget,” am zis, “două persoane, două inele, e perfect legal!” “Mai bine aruncă-l,” a spus el, cu frică, “nu vreau să ne aresteze ruşii şi să ne trimită în Siberia!” “Şi ştii ce?” a continuat cu temerea omului profund cinstit şi corect, care nu vrea să intre în încurcături, “eu zic să lăsăm undiţele aici, în cuşetă, nu ştii care dintre vameşi se mai leagă şi de astea… Am trăit o viaţă întreagă fără undiţe, vom trăi şi de acum încolo la fel!”

Trecuserăm cu bine de controlul vamal, eram deja pe teritoriul României şi eu mă chinuiam să-l conving pe soţul meu să încerce să doarmă, măcar pentru o oră, două. Tresărea la fiecare zgomot şi mă întreba, agitat, dacă mai vin grănicerii, ori vameşii…

Ajungeam cu bine la Bucureşti, bagajele erau în ordine şi la locul lor, iar preţioasele undiţe erau în siguranţă. “Ciucuţă,” am zis, “suntem în Bucureşti, suntem bine, cred că e momentul să sărbătorim cu nişte şampanie şi nişte salam de Sibiu. Tu stai aici, lângă bagaje, eu o să dau o fugă până la cel mai apropiat magazin, să cumpăr ce trebuie şi mă întorc cât ai clipi!”

…Destupasem şampania, turnasem în pahare şi nici până acum nu-mi dau seama cum de nu am murit, chiar acolo, pe loc, în momentul în care constatam că soţul meu nu mai avea inelul cu piatră de jad pe deget… “Ciucuţă,” am articulat cu greu, în timp ce simţeam că mă lasă puterile, “unde e inelul? Ce ai făcut cu el, omule, unde l-ai ascuns, unde l-ai băgat, spune-mi repede…” “L-am scos la graniţa rusească şi l-am aruncat,” a spus soţul meu, convins de dreptatea lui, “ruşii ăştia sunt vicleni, chiar periculoşi, uneori…Lasă, nu fi supărată, dacă om fi sănătoşi îţi voi cumpăra alt inel, şi mai frumos decât ăla!”

Eram supărată, dezamăgită şi frustrată şi, atunci când trenul ajungea în gara din Vâlcea, acasă adică, i-am spus: “Eu o să mă ocup de cele 5 bagaje ale noastre, sarcina ta este să ai grijă de undiţe. Le ţii în braţe şi nu te desparţi de ele pentru nimic în lume, ai înţeles?” “Bine, bine…” a mormăit el, spăsit.

Lume multă, aglomeraţie mare, cu chiu cu vai am reuşit să ne coborâm din tren. “Stai aici, lângă bagaje” am zis, “şi nu scăpa undiţele din ochi! Eu mă duc să chem un taxi!” M-am întors cu taxiul, Ciucuţă, fericit, s-a aşezat în faţă, lângă şofer, eu m-am înghesuit într-o poziţie nefirească în spate, alături de cele 5 bagaje cât toate zilele…Nu cred că parcursesem nici măcar un kilometru când ideea m-a izbit ca un fulger în moalele capului. “Ciucuţă,” am spus aproape şoptit şi fără vlagă, “unde sunt undiţele? Ce am vorbit noi, cum ne-am înţeles?” “Păi, nu le-ai luat tu?”, a întrebat el, absolut nevinovat.

L-am rugat pe şofer să tragă pe dreapta şi să mă aştepte şi m-am precipitat către gară. Norocul nostru a fost cu aglomeraţia de pe peron, nimeni nu dăduse importanţă undiţelor, gândind, probabil, că proprietarul e undeva pe aproape, în mulţime. Erau în acelaşi loc în care le lăsaserăm. Le-am recuperat, deci, şi taximetristul mi-a întărit convingerea că a meritat efortul: “Bine că le-aţi găsit doamnă, sunt la mare căutare şi foarte scumpe…”

Deznodământul? Câteva săptămâni mai târziu, un prieten care venise la noi în vizită le-a reperat pe dulap, nemişcate şi neatinse, în husele originale. “Ce faceţi cu ele, nu le vindeţi?” “Cu mare drag,” am zis, oarecum uşurată, “soţului meu i-a trecut pofta de pescuit, nu lasă el cititul pentru nişte amărâte de undiţe!” Drept pentru care m-am scăpat de ele atunci, pe loc, şi odată cu ele şi de nefericitul episod cu vânzoleala de la gară.

 Trecuse ceva timp de la călătoria cu peripeţii, venisem acasă de la servici şi pe masa din sufragerie mă aştepta un platou mare cu ardei copţi (mâncarea mea preferată), aranjaţi frumos şi cu o roşie mare în mijloc, ca să dea întregului aranjament aspect de floare. Plăcut surprinsă, l-am sărutat şi i-am mulţumit frumos. “Doream să-ţi fac o bucurie, mamă,” a zis el, sfios, “destul ai oftat după inelul ăla pe care l-am aruncat la graniţa rusească!” “Ei, lasă,” am zis eu împăciuitor, “am iertat, am uitat, hai să ne aşezăm la masă, mi-e o foame de lup!”

Un singur lucru nu-mi dădea pace. “Ciucuţă, cum ai reuşit să cureţi ardeii atât de bine, sunt atât de albi şi aspectuoşi, mie nu-mi ies niciodată aşa?” “Foarte simplu,” mi-a răspuns soţul meu, bucuros că poate împărtăşi experienţa lui de bucătar, “i-am copt pe tavă şi, aşa perpeliţi, negri de funingine, i-am pus pe toţi în chiuvetă, cu apă multă. După care i-am spălat, unul câte unul, cu săpun. Pe lângă codiţe nu se lua prea bine pârleala, aşa că m-am folosit de o periuţă de dinţi. Uită-te şi tu, mamă, cât de frumos arată,” a continuat el, încântat, “i-am şi limpezit de două ori!”

…Brusc, mi-a trecut foamea. Complet. Pur şi simplu stăteam acolo, cu platoul de ardei curaţi ca lacrima în faţă şi eram incapabilă să reacţionez în vreun fel, pentru că nu îmi dădeam seama dacă era o glumă, un vis urât, ori se întâmplase aievea. Pe măsură ce şocul iniţial se estompa, am început să-i explic, cu răbdare şi înţelegere, ce se întâmplase de fapt. Un singur răspuns din partea soţului meu: “Deh, dragă, eu am vrut să-ţi fac o plăcere, nu mi-a ieşit, doar nu sunt nişte amărâţi de ardei un cap de ţară! Faci tu mâine alţii, după reţeta ta, viaţa e prea frumoasă ca să ne supărăm pentru nişte legume… Uite, hai mai bine să-ţi citesc ce spune Balzac în cartea asta…”

Am trecut repede şi peste acest episod pentru că, încă o dată, realizasem că micile lui stângăcii şi gafe izvorau din dorinţa lui fierbinte de a-mi face pe plac, de a mă ajuta în gospodărie după puterile lui, de a mă împăca atunci când îşi dădea seama că greşise, sau, altfel fie spus, de a-mi arăta că mă iubeşte…

Avea, însă, şi momente sugestive pentru aspiraţia lui de a deveni un soţ şi un cap de familie mai bun. Pregătisem, la un moment dat, două sacoşe cu sticle goale spre a le duce la magazin şi a lua produse în schimb.

“Ce faci, mamă, cu sacoşele alea?” m-a întrebat el, curios, şi nici nu a aşteptat să termin de explicat: “Dă-le încoace, sunt bărbatul casei, le duc eu!” “Bine, dar ce vor zice oamenii când te vor vedea cărând sticle goale?” am întrebat, la rându-mi, oarecum îndoită. “Nu e nici o ruşine în a-ţi ajuta familia, chiar şi atunci când eşti director de liceu!”

Pe drumul înspre magazin, avea să se întâlnească, inevitabil, cu un coleg. “Vai, de mine, domnule director,” s-a mirat acela, “cum aţi ajuns să vă pretaţi la aşa ceva?” “Nu numai că nu e o ruşine, colega,” i-a răspuns soţul meu, fără să clipească, “pentru mine e o onoare să-mi pot ajuta familia şi să fiu de ajutor la treburile gospodăreşti… Nu crezi că un gest atât simplu şi la îndemâna oricui dă un pic de culoare vieţii şi familiei?”

Mergând mult înapoi în timp, un alt capitol edificator pentru fibra interioară a personalităţii soţului meu începea într-o vineri, când primea ordinul de concentrare. Luni-dimineaţă, la orele 7.00, era prezent, conform ordinului, la o unitate militară din Râmnicu Vâlcea; deh, cu armata nu te joci! Careu cu militarii concentraţi, tabele, repartizări în dormitoare, dispoziţii scurte şi precise. Ordine şi disciplină, că altfel dracu’ vă ia pe toţi!

Instrucţia companiei a IV-a, la care fusese repartizat şi Ciucuţă, căzuse în sarcina sergentului Bumbăcel (cum altfel?), care ţinuse de la bun început să-şi impună autoritatea în faţa proaspeţilor concentraţi: “Nici o vorbă, nici o şoaptă, nici un cuvânt să nu aud, aţi înţeles?” “Nţeles, să trăiţi, domn’ sergent!”

Rigorile şi barierele cazone aveau să se topească pentru Ciucuţă de îndată ce păşea în dormitor şi dădea cu ochii de fostul său coleg de la Facultatea de Filosofie, Virgil Ierunca. Prinşi în dezbaterea lor aprinsă despre Kant şi Platon, despre Nae Ionescu sau Nicolae Iorga, nici nu auziseră semnalul de adunare, însă i-a trezit din reverie Bumbăcel: “Ce e mă cu voi, sunteţi surzi? Ce e cu ţinuta asta? Bocancii descheiaţi şi nelustruiţi, tunicile vraişte, nasturi lipsă la vestoane… Şi pe deasupra mai şi vorbiţi franţuzeşte… Marş imediat şi încolonaţi-vă, plecăm la instrucţie, dau eu milităria jos din pod, filfizonilor!”

Sosise ordin ca, în 24 de ore, compania soţului meu să se prezinte cu tot efectivul la o unitate militară din zona Harcovului. “Vedeţi, bă,” a rânjit Bumbăcel, “noi suntem aici ca să ne apărăm ţara, nu avem timp de franţuzismele voastre!”

Aproape de Harcov, însă, ruşii reuşeau să-i împingă printr-un val de atacuri spre Nistru. Reuşeau să rămână pe poziţii undeva, în Sudul Basarabiei, în nişte tranşee foarte adânci, din care sergentul Bumbăcel îi sfătuise să nu ridice capul; ruşii aveau iscoade şi patrule peste tot şi dacă simţeau ceva, acolo le putrezeau oasele… “Tu ce tot clefăi şi molfăi acolo, soldat?” s-a întrerupt din instrucţiuni Bumbăcel, uitându-se curios la Ciucuţă. “Rumeg şi eu nişte ţărână din asta cleioasă şi gustoasă din glia străbună a Basarabiei, domn’ sergent” a răspuns soţul meu, senin, “nu am mâncat nimic de trei zile!” “Ei, bravo,” a pufnit sergentul, “suntem în mijlocul frontului, în plin război şi ţie-ţi arde de filozofii… De ce crezi tu că am venit până aici? Să ne apărăm ţara şi să murim pentru ea, dacă e nevoie!” a adăugat el, de parcă era necesar ca tocmai el să le explice soţului meu şi lui Virgil Ierunca ce înseamnă patriotism şi dragoste de ţară.

În câteva zile soarta războiului avea să se schimbe, însă, pentru că România se aliase cu Rusia. Teteriştii au fost lăsaţi la vatră. Soţul meu a revenit la catedră. Virgil Ierunca a ales calea exilului în Franţa şi, împreună cu Monica Lovinescu a întreţinut vie flacăra patriotismului românesc la Radio Europa Liberă. Dar prietenia dintre Ciucuţă şi Virgil Ierunca a continuat, peste timp; corespondau, chiar în acele vremuri aspre şi, din când în când, primeam cărţi.

Într-o zi m-am pomenit cu el acasă ţinând în braţe un buchet de flori mototolite, rupte, unele fără codiţe, altele ofilite. “Ce e, Ciucuţă, cu buruienile alea?” l-am întrebat, oarecum contrariată. “Ei, mamă,” a oftat el, “buchetul ăsta a fost extraordinar de frumos şi proaspăt, îl luasem pentru tine, numai că, pe drum încoace m-am împiedicat de o piatră şi am căzut, florile s-au rupt, vezi şi tu… Aşa că le-am strâns de pe jos, cum am putut…” “Păi bine, dragă, trebuia să le fi lăsat acolo şi să vii liniştit acasă!” “Nu puteam,” mi-a spus el uitându-se în ochii mei, “erau pentru tine…” Şi m-a lăsat, pentru a nu ştiu câta oară, fără replică.

Mă simt vinovată, Ciucuţă, pentru că nu te-am răsplătit cu gesturi mai pline de tandreţe, pe care le meritai din plin. Mă simt vinovată că nu m-am zbătut mai mult pentru sănătatea ta şi iată, te-am pierdut. Mă simt vinovată că te-am lăsat să pleci. Nu a existat, nu este şi nu va exista un termen de comparaţie pentru tine. Descopeream, pe zi ce trecea, alte şi alte calităţi în tine şi până şi micile tale gafe şi stângăcii erau fermecătoare, pentru că erau parte integrantă din omul minunat care erai. Omul meu.

În fiecare an, de 1 ianuarie, aranjez masa şi scot o sticlă de şampanie, cu ocazia concertului de la Viena. Mai ţii minte cât de mult ne plăcea să-l ascultăm şi să-l urmărim împreună? Acum sticla de şampanie rămâne nedesfăcută; nu mai am cu cine ciocni. Scaunul şi paharul tău sunt goale, goale îmi sunt şi mie inima şi sufletul. Şi nu-mi rămâne decât să mă plec cu smerenie în faţa mormântului tău. Ai fost şi ai rămas un sfânt pentru mine!

Aceasta e spovedania mea, sinceră şi nealterată, pe care o închin cu drag nepoţilor şi strănepoţilor mei. Poate le va fi de folos şi-i va alina în momente de supărare, în momente de cumpănă. Cea mai frumoasă formă de existenţă omenească este, până la urmă, familia…