Toate cele trei sate
din comuna noastră erau străjuite şi păstorite de coana moaşă, sau, pe numele
pe care-l ştiau cu toţii, mătuşa Nastasia.
Un nume rostit cu drag şi respect, un nume legat de chipul ei luminos, de
ţinuta ei dreaptă, de zâmbetul ei cald şi plin de optimism. Mai presus de
toate, însă, bunica mea avea talentul
rar de a cunoaşte oamenii şi de a fi prezentă cu sfatul potrivit, la momentul
potrivit, oricând situaţia o cerea.
Locuia împreună cu
sora mamei, Dochiţa, şi nicicând nu se abătuse de la crezul fundamental al
familiei: cultul muncii. Vreme de 28 de ani îşi făcuse meseria de moaşă cu
aceeaşi nestinsă pasiune şi nici un copil moşit de dânsa nu murise şi nu
avusese probleme de sănătate majore. Îi plăcea să studieze oamenii, era
deschisă la tot ce găsea a fi frumos şi folositor şi nu se sfia a împrumuta
idei bune de la alţii pentru a-şi îmbunătăţi propria gospodărie... Nu suporta
lenevia, lipsa de voinţă şi de credinţă şi nu vroia să audă de despărţiri ori
divorţuri.
“De ce rezemaţi
gardul, măi, azi e sărbătoare, nu ar trebui să fiţi la biserică? Tu, Andrei,
stai acolo şi fumezi iarba-dracului, iar gospodăriile voastre gem de murdărie,
cu gardurile rupte şi pereţii nevăruiţi... Credinţa vă aduce spor şi belşug în
familie, ascultaţi ce vă spun…”
“Ia mai lasă-ne în
pace, mătuşă,” sărise unul din grupul care sprijinea gardul, “ştim noi mai bine
ce avem de făcut! Eşti moaşă, ori jandarm? Ce vrei, mai respirăm şi noi, de ce
te bagi?”
“Măi,
Andrei, măi, aşa vorbiţi voi cu mine? Să ştii că şi pe tine tot eu te-am moşit, te-am scăldat
şi fricţionat până spre un an, asta
mi-e răsplata?”
...Obiceiul era ca, la 9 zile după naştere,
proaspăta mămică să facă baie de buruieni şi nimeni nu ştia mai bine ca bunica
ce buruieni trebuiau să fie amestecate în scăldătoare în aşa fel încât să
miroase cât mai frumos şi să aducă mai mult noroc! După ritualul scăldătorii
soseau invitaţii: prieteni şi vecini apropiaţi, laolaltă cu naşii, care se
ospătau şi cinsteau în sănătatea noului născut. În satul vecin, proaspetei
mămici i se aduceau daruri: păsări de curte, ouă, brânză, carne şi vin din
belşug, în aşa fel încât evenimentul să fie să fie sărbătorit cum se cuvine.
Indiferent de locul în care se va fi desfăşurat petrecerea, bunica era
nelipsită şi, în calitate de organizatoare, ocupa locul de cinste, cel din
capul mesei.
Ajungea târziu acasă
dar, înainte de orice, împărtăşea cu sora mamei, Dochiţa, şi cu fetele
acesteia, Irinuţa şi Olguţa, impresiile de peste zi: unde fusese, ce făcuse,
cum trăiesc unii sau alţii şi cum se comportă copiii educaţi, învăţându-şi,
practic, nepoatele, că într-o bună zi se vor mărita şi că vor trebui să ştie
toate lucrurile care ţin de gospodărie.
Pe noi ne vizita
foarte rar, poate pentru că timpul dânsei era limitat din cauza meseriei. Una
dintre aceste vizite ale bătrânei doamne,
însă, îmi stăruie în minte pentru că a însemnat declanşarea unui război
psihologic ce avea să dureze multă vreme...
A început prin a
studia întreaga noastră gospodărie, cu un aer nemulţumit, bolborosind ceva în
barbă şi dând din cap a dezaprobare. În ciuda primirii calde pe care i-o
făcuserăm, cu bucate alese şi vin alb cu miros de căpşună, era mai mult decât
evident faptul că o rodea ceva... Drept pentru care, a doua zi, după ce tata
plecase la câmp, o aborda pe mama: “Anică, ia vino tu în casa mare, avem ceva
de vorbit despre nenorocirea familiei tale!” “Aoleu, mamă,” a zis mama,
speriată de-a binelea, “nu mă băga în boală, ce s-a întâmplat? Are Alexandru al
meu vreo iubită de care nu ştiu?”
“Anică,” a spus bunica
de îndată ce se găseau la adăpost de urechi indiscrete, în casa cea mare, “fata
asta a ta e un copil pierdut, din care nu o să iasă om niciodată… E leneşă de
zace pământul sub ea, are faţa murdară şi părul nepieptănat, cât e ziua de
lungă stă cu o terfeloagă de carte în mână şi citeşte din ea până se întunecă…
Ce înţelege ea, Anică, din scriiturile alea? E numai în clasa a II-a primară…
De ce n-o pui la lucru, de ce nu-i pui mătura în mână, de ce nu îi arăţi cum să
spele blidele ori să coase şi să toarcă?”
“Am găsit la voi în
boşcă” a reluat ea, parcă mai îndârjită, “un teanc mare de terfeloage de tot
felul, cred că le aduce de la şcoală, de la învăţătorii ăia care nu ştiu
altceva decât să strice copiii şi să-i înveţe leneşi… Cărţile alea, Anică, sunt
trimise de Satana, tu nu vezi că şi învăţătorii umblă mai mult de unii singuri
şi cu greu înţelegi un cuvânt din ceea ce au să-ţi spună? Uite fetele soră-tii,
Dochiţa: nu le-am dat la şcoală pentru că vrem să scoatem gospodine din ele şi
au un drum bun în viaţă; a ta, Anică, e pierdută din cauza şcolii… Cine te-a
pus să o dai la şcoală, tu nu ştiai că fetele trebuie să fie bune gospodine, să
aibă zestre şi să facă copii?”
“Bărbaţii, mai
treacă-meargă,” a reluat bunica după ce-şi recăpătase suflul, “trebuie să
înveţe buchiile, le trebuie în armată… Dar fetele? Numai să vezi cum lucrează
fetele Dochiţei, ştiu să facă de toate în gospodărie…”
“M-am gândit şi eu la
asta,” a îndrăznit mama, timid, “dacă îi place aşa de mult cartea, de ce să
nu-şi câştige traiul din învăţătură? În oraş, cei cu ştiinţă de carte trăiesc
mai uşor, lucrează cu capul şi cu condeiul şi câştigă o grămadă de bani. De ce
nu ar putea să ajungă şi fata mea una dintre ei? Sunt destui cei care sapă, ori
dau cu grebla, ori seceră, poate că e timpul să se ridice şi dintre ai noştri
conducători de primării, de şcoli, de pretorii, de finanţe, de spitale ori de pricepţii…Nu vezi matale că oriunde te
întorci numai de evrei dai? La spitale, la păduri, la farmacii, la Şteap… Stau
la umbră, în birouri şi socotesc cam cât pot să scoată de pe urma muncii
noastre…”
“Anică, Anică,” a dat
din cap bunica a dojană, “nu e bine cum gândeşti, lasă-i pe ei şi tot neamul
lor fără de religie şi fără Hristos deoparte, potopul e aproape, nu o să mai
rămână piatră pe piatră…Eu zic s-o duci pe fată la preot, să-i citească, poate
o s-o întoarcă de la lene către muncă! Cum crezi tu că o să faci din leneşa
asta ministreasă? O rupt cărţile alea
buchisindu-le, ne râde un sat întreg că ţinem o filozoafă în casă, una care citeşte şi noaptea, la lumânare…”
“Bine că băieţelul e
harnic,” a continuat bunica, “văd că-i place gospodăria şi iubeşte animalele…
Din el, da, o să scoateţi un om, fata
e o cauză pierdută! Ştii, Anică,” a oftat ea, “de dimineaţă m-am hotărât să
plec la mine acasă, măcar acolo fetele Dochiţei care, nu uita, sunt de o seamă
cu a ta, or să mă umple de bucurie cu ceea ce ştiu să facă… Râmâi sănătoasă,
Anică, şi nu uita de biserică!”
Mult timp după acest
episod aveam să mă întâlnesc cu bunica pe stradă. “Sărut-mâna,” am spus, cu
inima tresăltându-mi de bucurie, “ce mai faci, bunică?” S-a uitat la mine cu
ochii plini de dragoste şi mi-a zis că vine
de la o femeie. “Stai un pic!” m-a oprit ea, s-a scotocit prin buzunare şi mi-a
întins o monedă de un leu cu efigia regelui. “Du-te la comparativă” m-a
îndemnat ea, blând, “şi cumpără-ţi cofeturi!”
Am luat acea monedă de
un leu şi, în timp ce îi simţeam răcoarea plăcută în palmă, o voce interioară, parcă, mi-a şoptit
că era mai mult decât o monedă, era un talisman aducător de noroc şi de
protecţie. A fost o zi pe care o să mi-o aduc aminte toată viaţa, o zi în care
mi-am dat seama că indiferent ce s-ar întâmpla sângele apă nu se face şi că nimeni în lume nu avea o bunică mai
bună ca a mea…
“Coană moaşă! Coană
moaşăăăă!”
“Ce-i fa, ce strigi
aşa?”
“Vino la poartă să-ţi
spun o veste bună!”
“O fi fătat Joiana
mea, o am în cireadă, la Bălţata…” a răspuns bunica, în timp ce se îndrepta
alene către poartă.
“Ei,” a pufnit femeia,
“nu te chemam pentru aşa ceva… Află că ţi-a venit nepoata, fata Anicăi, de la
oraş, arată ca o cucoană, poţi să juri că e dintr-o familie de boieri, vorbeşte
frumos cu oamenii, mângâie copiii, le dă bomboane şi-i îndeamnă să înveţe
carte!”
A doua zi,
dis-de-dimineaţă, ne pomeneam cu bunica la poartă, încărcată cu tot felul de
bunătăţi (brânză, unt, smântână, ouă, fructe…). Venise să vadă cu ochii ei cum
se transformase nepoata.
“Bunico,” am zis eu
după ce ne îmbrăţişasem, “te rog să primeşti cadourile astea de la mine; uite,
aici ai o broboadă de lână fină, nişte ciorapi, tot de lână, iar ăsta e un
combinezon de mătase pe care să-l porţi duminica şi la sărbători…”
“Vai de mine şi de
mine,” a spus bunica, surprinsă, “aşa ceva nu am primit nici de la ăia bogaţi
după ce le-am moşit nevestele…
“Şi încă ceva, bunico…
Primeşte, te rog şi 5 lei de la mine, sunt cu chipul lui Mihai, feciorul lui
Carol…”
“Săraca de mine, cu
banii ăştia pot să-mi cumpăr un purcel din iarmaroc! Mă rog de iertare,
nepoată,” a spus ea, copleşită şi cu ochii în lacrimi, “acum înţeleg că toate
cărţile alea te-au ajutat să înţelegi mai bine oamenii şi să câştigi mai mulţi
bani… Deh, pe vremea aia credeam că numai pământul şi averea valorează în
viaţă…”
“Să ştii, bunico,
numai ştiinţa de carte va schimba lumea în bine; chiar şi munca pământului se
va face cum trebuie cu ştiinţă de carte… Dar lasă asta,” am schimbat eu
subiectul, “nu mi-ai spus nimic despre Irinuţa şi Olguţa, verişoarele mele. Ce
mai fac? Cum o mai duc?”
“Ce să facă, muncesc
din greu, dar cu ajutorul lui Dumnezeu au de toate… Aşa e viaţa: fiecare are o
soartă şi un destin! Dar tu,” a adăugat ea, “tu când te întorci la oraş, la
boierii tăi?”
“Peste două zile… Luni
trebuie să fiu la serviciu!”
La primele ore ale
zilei, chiar înainte de a pleca, bunica era la poartă cu o traistă plină de
plăcinte şi o găină rumenită şi învârtită cu brânză de oaie. “De câte ori vei
mânca să-ţi aduci aminte de bunica ta care te iubeşte şi să mă ierţi pentru
cuvintele grele pe care le-am spus despre terfeloagele
tale de cărţi…”
Îmbrăţişarea pe care
am primit-o atunci şi firul de busuioc sfinţit pe care l-am găsit în geantă
erau semne ale unei despărţiri dureroase şi de lungă durată… Prefacerile
politice şi sociale aveau să mă ţină departe de casă şi de familie pentru multă
vreme, dar firul de busuioc, pe care-l păstram cu sfinţenie într-o batistuţă
albă, era o permanentă aducere-aminte a celor mai frumoşi şi mai buni părinţi
din lume şi a celei mai bune bunici. “Nu uita,” îmi spusese ea la plecare, “nu
uita de biserică şi de Dumnezeu! Viaţa printre străini e foarte grea, plină de
hopuri şi de încercări… Mergi înainte, cu credinţă şi nădejde în Dumnezeu şi nu
vei da greş!”
Ani, mulţi ani mai
târziu, reveneam în satul natal. Părinţii mei, pe chipurile cărora ororile
războiului lăsaseră urme adânci, îmbătrâniseră; erau resemnaţi, umili şi
temători, tresăreau la orice zgomot din jurul lor, de parcă în tot acest timp o
mână nevăzută le întipărise în suflete şi în minte o cu totul altă disciplină
de viaţă...
“Ce face bunica?” am
întrebat eu, chiar a doua zi după sosire. “Nu o chemaţi pe la noi?”
“Ce să facă,” a oftat
mama, “îşi doarme somnul de veci în cimitirul din luncă… Atunci când a simţit
că-i vine ceasul a chemat-o pe Dochiţa şi i-a spus aşa: Eu nu o mai duc multă vreme… Am o singură dorinţă: când o fi să mor, căutaţi sub pernele de la capul patului, veţi găsi
o legătură cu nişte lucruri pe care le-am primit de la nepoata mea, fata
Anicăi… Vreau să mă îmbrăcaţi cu ele, să le simt aproape… Şi tot acolo, în legătură, o să găsiţi şi un
ban de 5 lei, cu chipul regelui Mihai, să mi-l puneţi în sicriu! Dochiţa,”
a continuat mama, “i-a respectat dorinţa întocmai!”
Aveam să aflu că
bunica se lăuda în toată comuna cu banul foarte scump, de 5 lei, pe care i-l
dăduse nepoata… Cu sufletul frânt o ascultam pe mama povestindu-mi despre
despărţirea dureroasă a celor trei sate de coana
moaşă şi, în acelaşi timp, realizam că firul legăturii dintre mine şi
bunica mea s-a rupt şi nu mai avea să fie niciodată înnodat…
…Eram în maşină,
treceam pe lângă cimitir, am oprit pentru câteva minute, dar nu am avut
sufletul să intru. Pentru că refuzam să accept că bunica mea se refugiase
într-un loc atât de sinistru, printre cruci reci, năpădite de buruieni şi
mărăcini şi în corul lugubru al croncănitului ciorilor…
La intrarea în cimitir
este o cruce mare, cu domnul nostru Isus Hristos, care parcă spune: Dacă oamenii s-ar gândi pentru o clipă că
sunt muritori, omenirea ar fi mult mai bună şi mai blândă, cu pace şi iubire pe
pământ…
No comments:
Post a Comment