Discotecile de altădată

Pe lângă hora satului, jocul de pe vârful piscului, nunţile şi alte petreceri, existau, în perioada 1930-1940, nişte forme superioare de distracţie, strămoşii discotecilor de astăzi, numite serate dansante.

Pregătirea seratei dansante începea cu şase-şapte tineri care se întâlneau, puneau la cale şi stabileau data evenimentului; până la acea dată, însă, erau multe de făcut… În primul rând, trebuiau să închirieze de la domn’ Mihai camera goală, căruia dânsul îi spunea salon, iar chiria aveau să o plătească ei, organizatorii. Mai apoi, discutau cu Grigoraş – un băiat simpatic foc şi vesel nevoie mare – să vină cu patefonul, în schimbul unei sume destul de frumuşele pe care tot ei aveau să o acopere.

Formalităţile fiind încheiate, tinerii îşi anunţau prietenele, partenerele lor pentru serată adică, iar ele intrau în febra propriilor pregătiri: cu ce rochie urmau să se îmbrace, ce pantofi urmau să poartă, dar mai cu seamă ce bunătăţi să prepare fiecare pentru bufetul clasic.

În ziua în care avea loc serata dansantă, parcă tot satul se pregătea de sărbătoare, vecinii măturau uliţele din faţa casei şi legau câinii la adăpostul lor, să nu atace cumva vreun musafir. După apusul soarelui perechile începeau să se îndrepte către salonul lui don’ Mihai, luminat de lămpi cu gaz şi înviorat de bătrânul patefon care, ce-i drept, mai hârâia el din când în când, dar mergea şi acum avea să învârtească zece plăci de patefon primite de Grigoraş tocmai de la fratele lui, de la Braşov. “Să auziţi, băieţi, muzică de dragoste şi de dans ce nu s-a auzit în satul ăsta de când e lumea!” se lăudase el…

Pe pervazurile mari ale geamurilor de la salon fetele aşterneau prosoape albe, aduse de acasă, iar deasupra aranjau frumos platourile încărcate cu preparate tradiţionale: plăcinte, învârtite, blinele, turte cu mac, dar mai ales năvălănci moldoveneşti (turte din făină de păpşoi amestecată cu lapte acru, smântână, ouă, zahăr şi cîteva linguri de făină de grâu, ca să se lege bine aluatul). Năvălăncile erau la mare căutare pentru că mergeau de minune cu zăibărelul roşu adus de băieţi…

...Şi atunci când totul era la locul lui şi atmosfera se umplea de veselie, bătrânul patefon dădea semnalul dansului, cu primele acorduri din Dunărea Albastră. Perechile se înlănţuiau în ritm, alunecând lin şi elegant pe podelele vechi, de lemn, care păreau de acum noi şi proaspăt lustruite. Grigoraş cunoştea bine preferinţele muzicale ale tinerilor şi, în calitatea lui de maestru de ceremonii, avea grijă să pună muzică sentimentală, valsuri, tangouri, în aşa fel încât perechile să stea cât mai mult îmbrăţişate.

Din când în când se simţea nevoia de o pauză şi atunci cavalerii se îndreptau spre bufetul amenajat pe pervaz, să se fortifice cu câte un pahar de vin şi o plăcintă. “Haideţi, fetelor,” le rugau ei pe domnişoare, “haideţi să gustaţi şi voi un pahar de vin, împreună cu noi!” “Vă mersim frumos de invitaţiune,” răspundeau ele, “dar noi nu servim nici un fel de băutură!”

“Ia vino încoace, Marusică, să guşti numai o picătură din din paharul meu!” îi spuse Antonică, un băiat mai şugubăţ, partenerei sale. Fata se apropie şi, sfioasă, îşi înmoaie buzele în paharul cu vin, se strâmbă puţin şi constată că vinul este cam acru. “Măi băieţi, am băut tot vinul pe partea paharului pe care a băut şi Marusica,” exclamă băiatul, “vinul e dulce, dulce ca mierea; încercaţi şi voi să faceţi la fel!” Veseli, se prindeau cu toţii în jocul inventat pe loc: fetele sorbeau câte o picătură din paharul partenerului, iar acesta bea mai apoi vinul de pe partea de pe care gustase fata, apreciind cât de dulce, de aromată şi de parfumată era băutura după ce fusese gustată de parteneră…

De 3-4 ori pe noapte se mai lua şi un alt fel de pauză: cea de fumat la aer curat. “Noi ieşim la o ţigară, afară, în grădină,” anunţau băieţii, “care vreţi să ne însoţiţi, fetelor?” Iar cele care îşi însoţeau partenerii afară, la aer curat, nu aveau ce regreta, pentru că la domn’ Mihai în curte, înspre grădină, se aflau trei căpiţe, în spatele cărora, sub clar de lună şi feriţi de priviri indiscrete, băieţii puteau să-şi ţină partenera de mână, să fure câte o sărutare, două şi chiar să schimbe declaraţii şi jurăminte fierbinţi. Se întorceau în salon îmbujoraţi, cu ochii strălucind şi cu o anumită stânjeneală în gesturi şi pe chip. Pe atunci trebuia să ai mult curaj ca să poţi săruta o fată pe obraz, dar, ce mai, alte vremuri…

Spre miezul nopţii, atunci când dansul se desfăşura mai cu foc, îşi făcea apariţia şi domn’ Mihai, cu părul ciufulit şi cu ochii umflaţi de somn. “Păi cum ne-a fost înţelegerea, măi băieţi? E trecut de miezul nopţii, nu v-aţi săturat de dans?” “Hai că ne înţelegem noi cumva, domn’ Mihai,” spuneau băieţii, împăciuitori, “până una-alta ia poftiţi la un pahar cu vin şi o ţigară…” Zaibărul şi plăcintele erau de natură să-l înmoaie pe domn’ Mitică, dar numai după cei 6 lei strecuraţi în buzunar şi cele două-trei ţigări de la fiecare, omul era înduplecat să-i mai lase să se distreze vreo două-trei ore.

La sfârşitul petrecerii, băieţii îşi conduceau partenerele acasă şi acolo, în faţa porţii, dacă întunericul îi ajuta, mai furau câteva sărutări şi mai schimbau cu fetele câteva vorbe pline de delicateţe şi de speranţă…

După serată urmau zile şi chiar săptămâni de discuţii şi de impresii, dar aproape de fiecare dată subiectul fierbinte era Grigoraş, omul cu patefonul. Grigoraş avea o imaginaţie bogată şi, la fiecare serată, povestea câte o istorioară pe care, zicea el, o trăise aievea. Noi, însă, o ascultam şi ne amuzam copios, ştiind bine că probabil era un sâmbure de adevăr în ceea ce spunea el acolo, numai că omul avea un talent fantastic în a le înflori.

La ultima serată, Grigoraş reuşise să se întreacă pe sine însuşi, lăsându-ne pe toţi cu gurile căscate. “Măi băieţi,” începuse el, “ca militar, făceam de gardă, la Palat, la Rege…” Şi, încurajat de privirile noastre surprinse, a continuat: “Era o zi posomorâtă de toamnă, frig, burniţă şi, deodată, văd că se îndreaptă către mine o doamnă femeie… Mă uit mai bine şi cine credeţi că era?” Şi pentru că nimeni nu se grăbea cu răspunsul, a continuat, oarecum dezamăgit: “Chiar doamna regină, care-mi zice aşa: Tinere, la prânz, la orele 12.00, eşti invitat la Palat unde ţi se va servi o masă. Sfântă Fecioară, mă invitase doamna regină să mănânc împreună cu dumneaei! Vă mulţumesc, doamnă regină, cu mare mersi şi bonjur pentru masă, am zis eu şi la ora 12.00 la prânz băteam la uşă. M-au primit nişte fete frumoase, care aveau dispoziţie să mă servească cu mâncare, cred că erau fetele reginei; dânsa avea, probabil, alte treburi…” a mai zis el, gânditor. Moment în care cineva din grup, nu-mi mai aduc aminte cine, a explodat: “Măi, Grigoraş, las-o baltă, reginei i s-a făcut milă, omule, te-a văzut tremurând ca o frunză acolo, în frig, şi şi-a făcut pomană cu tine… Atâta tot!”

Ne obişnuisem să înghiţim toate poveştile lui Grigoraş, pentru simplul motiv că el era omul cu patefonul şi că seratele nu se puteau ţine fără muzică. Altfel, nu era om rău; era vesel, optimist, veşnic cu zâmbetul pe buze şi trăia în propria lui lume minunată, ca într-un vis frumos. Mai mult, când depăşea numărul păhărelelor de zăibărel, devenea mai curtenitor, mai blând şi mai generos…

Dincolo de orice, seratele aveau un efect benefic asupra tineretului în special şi asupra vieţii în comunitate în general. La seratele dansante se închegau şi se cimentau prietenii, se făcea schimb de idei, se discuta artă, literatură, muzică bună, se dezbăteau ultimele evenimente. Multe perechi aveau să-şi finalizeze, mai devreme sau mai târziu, prietenia la ofiţerul stării civile şi la Sfânta Biserică…

Dochiţa şi Timofte se cunoscuseră şi se împrieteniseră la o astfel de serată şi, cum făcut, cum au dres, duminica următoare puneau de nuntă mare, cununaţi fiind chiar de plotonerul de la jăndari… Şi nu era un caz izolat, multe familii se întemeiau pornind de la aceste serate dansante, generând, în timp, alte şi alte motive de sărbătoare în comunitate: botezuri, nunţi şi cumetrii, care, dincolo de distracţia şi veselia în sine, creau strânse legături între membrii comunităţii. Câtă vreme se înfiripau noi perechi, însă, şi tinerii aveau nevoie de propria lor formă de distracţie, domn’ Mihai nu ducea lipsă de clienţi în nici o sâmbătă, patefonul măcina hârâit plăcile de ebonită, iar Grigoraş aştepta un patefon nou, cu plăci cu tot de la fratele din Braşov…

…Mă aflam în Băile Herculane, pentru un tratament balnear şi fusesem cazată într-un hotel central, în care beneficiam de toate serviciile. Într-o seară, când toţi cei cazaţi acolo ne aflam în camerele noastre, am auzit o bubuitură puternică, urmată de zgomote stranii, prevestitoare ale unui cutremur sau ale unui incendiu. În panica firească ce a urmat nu am putut desluşi sursa zgomotelor şi nici măcar natura lor; ştiu sigur că mai toţi ne-am precipitat către terasa hotelului, înarmaţi cu ceea ce era de extremă urgenţă: banii şi medicamentele.

Mai calmi, totuşi, după ce ne-am văzut împreună, am constatat că zgomotele scădeau în intensitate, apoi creşteau ca volum, cu mai multă putere, parcă, urmărind un tipar. Şi ne-am lămurit că tot infernul sonor provine de undeva, de la parter. Precauţi, am coborât scările şi, cum aveam să aflăm mai târziu, ceea ce ni se înfăţişa în faţa ochilor după ce deschideam uşile Sălii Mari a Clubului nu era Apocalipsa, ci felul în care nişte elevi din Timişoara, aduşi cu două autocare, hotărâseră că e cazul să-şi sărbătorească banchetul la o discotecă din Hunedoara.

Priveam sideraţi, din cadrul uşii, spectacolul de lumini şi sunet, de tehnică modernă, de fascicule laser care se întretăiau nebun, de tiristoare şi LED-uri clipind în zeci de culori, de başi şi medii şi înalte care se răsteau la noi din pereţi ori din boxele imense. Acolo, în centrul acţiunii, unii se dezbrăcau de sacouri, alţii se descălţau, angajându-se într-un ritual dacă nu barbar, cel puţin penibil al dansului în cap sau pe spate, probabil în speranţa că vor impresiona pe cineva. Pentru că nu-i vorbă, audienţă aveau. Fetele stăteau pe margine, aplaudând…

“Pe vremea mea nu puteai dansa cu vestonul descheiat, darămite numai în cămaşă şi fără cravată…”, s-a auzit o voce şi, în timp ce ne retrăgeam în linişte ca să nu deranjăm cu zgomotul paşilor noştri zgomotele lor, mi-am adus aminte de seratele noastre dansante. Unde sunt vremurile de altădată?

Ne retrăseserăm pe terasă şi continuam să dezbatem dezmăţul de jos, aşa cum îl numise cineva. “Să nu uităm,” a zis un bătrânel, “că trebuie să fim în pas cu vremea şi că aceşti tineri exuberanţi şi zburdalnici reprezintă viitorul omenirii…”

Poate că a fost bine că am trăit astfel de experienţe, pentru că, vrând-nevrând, au un numitor comun: ce le vom povesti urmaşilor noştri. Cândva, cineva din generaţia celor din discoteca de la Sala Mare a Clubului, le va povesti copiilor, ori nepoţilor, ori strănepoţilor cum se distrau ei atunci când erau tineri şi, probabil, la rândul lor, generaţiile mai tinere vor strâmba din nas, fără să realizeze că sunt parte dintr-un ciclu continuu. Un singur lucru nu trebuie uitat: cine nu-şi cunoaşte trecutul, nu este demn de viitor.

De la seratele dansante ale tinereţii mele la discotecile şi videotecile de azi, de la hainele care acopereau tot corpul, până la ţinuta lejeră, de la patefoanele hârbuite şi plăcile de ebonită până la pickup-uri, CD-uri, DVD-uri şi multimix CD-uri, de la Grigoraş al nostru până la D.J.-ul sau V.J.-ul de azi, lumea nu s-a schimbat decât tehnologic. În rest, tinerii au căutat întotdeauna o formă de distracţie, de libertate, care să fie expresia rebeliunii lor supreme. Că şi-au manifestat-o într-un salon închiriat, luminat cu lămpi de gaz, ori într-un club, sub asediul laserelor ori tiristoarelor, nu mai are importanţă.

Toate aceste amintiri ale mele fac parte acum din istorie, la fel de bine cum şi ale dumneavoastră se vor încadra cândva în ea.