Iţic din Obor

Vizita la verişoara mea, Natalia, în Bucureşti, era aproape pe sfârşite. Îmi terminasem toate treburile şi mă pregăteam de plecare, când propunerea s-a ivit ca din senin: “Ce ar fi dacă mâine am merge prin iarmaroc, în Obor?” a zis ea şi, fără să mă lase să răspund, a continuat: “N-o să-ţi pară rău, crede-mă, mai merită să zăboveşti o zi, două, prin Bucureşti…”

M-am lăsat convinsă şi a doua zi ne trezeam devreme, chiar înainte de răsăritul soarelui. “E departe?” am întrebat, atunci când ne aşterneam la drum. “E cam departe,” mi-a răspuns Natalia, “dar nu te îngrijora, într-o oră vom fi acolo, cu siguranţă!”

Înregistram, din mers, prin colbul stârnit de copite şi de roţile hodorogite ale vehiculelor, fragmente dintr-un univers oarecum exotic: căruţe încărcate cu saci plini de cereale, trase de cai slăbănogi, numai pielea şi osul; femei cu desagi plini de brânză, ouă, sau păsări care iţeau capetele curioase, purtaţi pe umeri; vaci cu viţei; mici turme de oi, cu mieluşei după ele; o colivie cu porumbei voiajori şi o cuşcă cu iepuri albi, de casă.

În perioada 1932-1937, Oborul nu era altceva decât un maidan imens, arid şi dezolant, unde oamenii se întâlneau ca să facă tranzacţii de animale. Uşor-uşor, aveau să apară şi alte forme de negustorie, debutând cu cele două cârciumi deschise în nişte barăci de scândură şi continuând cu prăvălii deschise de negustori de prin împrejurimile Bucureştiului. Startul fusese dat, prăvălii noi se deschideau de la o lună la alta şi în Obor apăreau mărfuri din ce în ce mai variate dar, odată cu toate astea, năvăleau acolo tot felul de minoritari care înţeleseseră că acolo se poate dezvolta orice fel de afacere. Toate aceste amănunte le aflasem de la Natalia.

Iarmarocul se ţinea numai o dată pe săptămână, duminica… O mare de oameni, gălăgie, hărmălaie, trompete şi peste toate strigătele negustorilor care-şi lăudau marfa, care cum ştia mai bine… Animalele erau ţinute separat, într-un ţarc împrejmuit cu sârmă. Blânde, flămânde şi necuvântătoare, nu ştiau, săracele, ce căutau în acea hărmălaie. Am privit peste gard şi am văzut o scenă plină de duioşie; o iapă legată de un par se uita cu blândeţe la mânzişorul ei cum se joacă, apoi cum mai sugea şi iar se juca sărind în jurul ei. În altă parte, un viţel trăgea cu putere din ungerul mamei sale lapte cald şi proaspăt!

Mai la vale de ţarcul animalelor – forfotă şi mare vânzoleală, oameni care se petreceau de-a lungul unui gard foarte înalt şi foarte solid… Un lipovean vindea hamzii şi CVAS (băutură din tărâţe, mălai şi drojdie), un alt lipovean avea un butoi cu vin de prima, întâia calitate, chiar de la Dunăre. “Sugiucuri, confeturi şi bragă aduse chiar de la Ada-Kale!” striga un oltean cu un fes turcesc pe cap. “Hai la polocinte!” striga o ucraineancă stabilită în Crevedia. Nu am reuşit niciodată să fac plăcinte atât de moi şi bune ca această Ludmilă, că aşa o chema. “Haideţi, care vreţi, la polăcinte cu brânzică, cu bostan şi cu curechi, un leu polocinta!”

Ceva mai sus, pe marginea unui şanţ, era un ţarc cu tot felul de păsări. Am poposit lângă acest ţarc privind la varietatea păsărilor expuse; Câtă nevinovăţie, câtă puritate în ochii acestor păsări captive. Un porumbel în colivia lui făcea declaraţii de dragoste unei porumbiţe. Cu unn gângurit cald, blând şi afectuos, elegant, fin, manierat dădea târcoale, porumbiţei gingaşe şi delicate. Alte păsări din rasa galinaceelor se plimbau tacticos prin ţarc cu paşi eleganţi, ciupind câte un fir de iarbă sau nisip şi apoi îşi ridicau capul în sus cu multă demnitate. Un asemenea peisaj nu te lasă să te desparţi uşor de el.

La plecare am fost ocărâtă de un curcan care mă văzuse îmbrăcată cu o bluză roşie! S-a apropiat de gard în dreptul meu şi m-a bălăcărit cu furie şi ură pentru bluza roşie ce o purtam. Cu penele şi coada lui înfoiată nu continea să mă ameninţe. Nu înţelegeam atitudinea plină de ură a curcanului faţă de mine şi, un ţăran de prin partea locului, m-a lămurit. Curcanii se înfurie la vederea culorii roşii; se simt puternic provocaţi de această culoare, drept pentru care trec la atac cu toată furia şi forţa. Omul mi-a mai spus: “Dacă curcanul ar fi fost în libertate, ar fi sărit pe dvs. şi vă rupea carne vie din trup….” Eu am privit numai latura plină de umor. M-a amuzat limbajul curcănesc în care pasărea mă împroşca cu tot felul de suldămi. Cu zâmbetul pe buze, am plecat agale prin iarmaroc.

Terenul era plin de bulgări de care ne împiedicam la tot pasul, după o ploaie care frământase glodul. Am intrat şi în măcelăriile improvizate tot în gherete de scândură, unde negustorul, în halat de măcelar, îţi oferea carnea cu mâini murdare. Asta da igienă! Nătăliţa mi-a spus că aşa este la iarmaroc în Obor; fiecare se descurcă cum poate şi cu ce poate. “Nu cumva vrei să arate ca magazinele de pe Victoriei şi Lipscani?” mi-a zis ea. “Aici în Obor te poţi aproviziona la jumătate de preţ faţă de centrul Bucureştiului...” “Te cred, Nătăliţo,” am zis eu, “nu uita că mi-am rupt încălţămintea cu drumul anevoios şi măsuratul acestui maidan plin de bulgări şi pietroaie la care voi îi ziceţi iarmaroc….”

“Lasă,” mi-a zâmbit Natalia,  “că încălţăminte mai găsim, dar la iarmarocul de la Obor cine ştie când mai putem ajunge…” Vorbind despre una, despre alta, ne trezim în faţa unui magazin cu geamuri late, pline de reclame care mai de care mai haioase. Nicăieri în Bucureşti ca la Iţic nu găseşti, Magazinul vă oferă marfă prima clasă întâia, Dai un leu sau doi şi iei marfă câtă vrei. Citind şi comentând afişele lipite pe geamuri, deodată se aude o voce plină de entuziasm, de mirare şi de bucurie. “Coană Nataliţo! Ce-mi văd ochii, chiar mata eşti? Aşa o bucurie, aşa o onoare de mult n-am mai avut! Când i-ai spune lui Rifchi al meu, tare se va bucura că veţi fi muşteriul nostru. Da, mă rog, coană Nataliţă, să nu fie cu bănat, ce vânt v-a adus la iarmaroc în Obor, tocmai la margine de Bucureşti?” “Ei, măi Iţic, ne-am gândit că e sărbătoare, vreme frumoasă, să ne plimbăm şi să facem câteva cumpărături pentru noi şi pentru băieţel, că peste o lună începe şcoala…”

“Multă lume m-a sfătuit să vin la Obor, că aici găseşti mărfuri bune şi foarte ieftine!” “Să ştiţi, coană Nataliţo, că ai fost bine sfătuită. Iţic, prietenul dvs de o viaţă, o să vă bucure şi o să vă îndestuleze toată familia cu mărfuri aduse din Varşava-Polcea!” “Dragă Iţic, nu mă pot avânta la cantităţi mari, că nu am decât vreo 3-4 sute de lei la mine…” “Oivei, oivei, coană Nataliţo, cine v-a întrebat de bani? Daţi la început cât aveţi şi, la urmă, pe un bileţel, cât mai rămâne pe datorie.” “De, măi Iţic, tare mi-e frică să mă înglodez în aşa ceva. Dacă mă vede Gligore ce-am făcut mă alungă de acasă!” “Cine te înglodează, coană Nataliţo? Alegi ce-ţi place, ne tocmim la preţuri, adică ca eu să-ţi fac reduceri de un leu, doi, pentru onoarea ce v-o port; plătiţi la început cei 3-4 sute de lei, iar pentru rest facem aşa, un bileţel, chitanţă cum îi zice, luaţi marfă şi plătiţi peste o lună, două, când puteţi, toată suma…”

“Rostul nostru, coană Nataliţă,” a respirat el adânc, “este să ajutăm şi să bucurăm pe oamenii care ne calcă în prăvălia noastră! “Numai aşa să fie măi Iţic dragă, să nu mă trezesc cu vreo belea de pe urma afacerii noastre…” a oftat Nataliţa. “Să crape ochii tuturor duşmanilor mei,” s-a jurat Iţic, “dacă nu vă iubesc ca pe o mamă… Se vede că sunteţi din oameni de familie ca lumea, ce bine şi uşor ne-am înţeles, spuneţi, coană, ce să vă pregătesc?”

“Mai întâi aş vrea nişte material gros, să-i fac mamei o fustă pentru iarnă…” “Am pregătit aşa ceva!” sare Iţic şi scoate o bucată de stofă pe care o întinde, o laudă, o măsoară, o scutură şi apoi continuă: “Aşa o calitate prima întâia nici cu o sută de lei nu găseşti la centru. Eu sunt om de cuvânt, am spus că vă fac reduceri, vă fac chiar dacă pierd eu. Uite, v-o las la 50 lei metrul şi gata… “Măi Iţic, mai lasă măcar încă doi lei….” “Bine, bine, să fie şi aşa, că prost negustor ca mine nu ai să găseşti să-ţi vândă marfă sub preţul ei! Dar aşa sunt eu, băiat bun, să nu plecaţi nemulţumiţi din magazinul meu!”

“Ce zici, dragă Iţic, pereche de galoşi nr. 42 putem găsi aici la dvs.?” “Mai şi întrebaţi? încă ce marfă prima întâia; pentru dvs. să fie tot cu reducere. În centru, aşa o pereche costă 180 lei. Eu zic să fie pomană cu 150 lei. Nici să nu spuneţi la nimeni că aţi luat aşa marfă cu 150 lei…”

“Mai doresc nişte hăinuţe pentru băieţelul meu şi gata, altceva nu mai vreau să cumpăr!” “Cum, coană Nataliţă, pentru Culiţă, care merge în clasa a treia, te scumpeşti? Aşa o mândreţe de copil, frumos şi deştept, merită să-i cumpăraţi cele mai frumoase haine! Uitaţi-vă ce frumuseţe de costumaşe are Iţic pentru Culiţă... Ei ce ziceţi?” “Nu zic nimic, doar am spus de la început că nu mă pot îngloda în datorii!” “Cine îţi cere bani acum? Îi trecem pe hârtie şi-i daţi mai târziu, poate să fie şi peste o lună! Raşela dragă, trece tu 200 lei pe hârtia coanei Nataliţa un costumaş pentru Culiţă.”

Priveam şi mă minunam de cele ce se întâmplau chiar în prezenţa mea. Cred că o anumită etnie se naşte cu certificatul de manager în buzunarul de la vestă. Deviza lor este: Nu porneşti o afacere până nu eşti sigur că va fi rentabilă şi profitabilă! Pe vremea copilăriei mele am asistat la o întâmplare asemănătoare. Părinţii mei au dat o căruţă plină cu saci de grâu lui Ştrul, prietenul nostru, pentru nişte haine de cea mai proastă calitate. Am fost marcată de durerea părinţilor mei…

Am ieşit din magazin confuză; să ne bucurăm, să râdem, să plângem sau să ne resemnăm? Mulţimea de oameni, forfota, îţi împrăştiau gândurile şi atenţia. Am intrat, fără să vrem, în vâltoarea iarmarocului. Am mâncat şi noi plăcinte calde, mititei (le zicea pe atunci patricieni), am băut bere şi şi am luat covrigi calzi. O imagine desprinsă din tablourile pictorilor celebri. Cu braţele pline de cumpărături ne făceam loc să ieşim la margine de târg.

Pentru câteva clipe am analizat mulţimea. O parte din oameni se întorceau voioşi şi mulţumiţi de ziua petrecută la iarmarocul din Obor. Alţii se întorceau mai flămânzi, mai gârboviţi şi osteniţi de o zi obositoare, fără să câştige măcar un ban. Ziua aceea m-a ajutat să înţeleg foarte clar, sufletul, preocupările, îndeletnicirile, modestia şi viaţa simplă şi curată a românului. Am văzut, însă, şi alte categorii de oameni, parveniţi şi snobi, care îşi etalau portofelele în faţa negustorilor.

O lecţie completă de istorie, care mi-a marcat toate drumurile vieţii mele. Am înţeles cum se face pânza albă din cânepă, cum se fac stofele din lâna de oaie prin măiestria şi vrednicia româncelor harnice şi iscusite. Am văzut cum ţăranii îşi vindeau produsele muncii lor de o vară, cu trudă şi sudoare, cu preţuri ruşinos de mici! Oamenii aveau nevoie să cumpere o sticlă de lampă, cremă de ghete, sare, un pachet de drojdie şi de un leu, doi, covrigi şi biscuiţi pentru bucuria copiilor care îi aşteptau de la târg. Aceasta era perioada premergătoare anilor ‘38-‘39 pentru o anumită pătură socială din jurul Bucureştiului şi chiar a unor muncitori…

“Într-o zi vine Gligore al meu acasă, foarte abătut şi pleoştit,” avea să-mi povestească Nataliţa, ceva vreme mai târziu. “Măi Gligore, ce-i cu tine, eşti bolnav  sau v-o spălat directorul că nu aţi lucrat cum trebuie?” “Nataliţo, e mult mai albastră situaţia decât crezi tu!” “Vai de mine, Gligore, să nu-mi spui că ţi-o tăiat din salar? Tu ştii că avem datorii de plată la negustorul din Obor şi peste vreo două luni trebuie să-i ducem banii!” “Nataliţo, nu-i vorba de bani, am spus că situaţia este mult mai albastră!”

“Da, spune odată, măi omule şi nu mă mai fierbe atâta! O fi murit vreuna din rudele noastre şi tu îmi ascunzi, măi Gligore?” “Colegii mei au citit la gazetă că pacea se tulbură în Europa… Se zice că neamţu’ şi cu rusu’ nu se înţeleg deloc, au intrat la ceartă mare!” “Ce treabă avem noi, măi omule, că ăştia doi nu se înţeleg? Să se certe cât doresc, noi să ne vedem de treaba noastră! Regele nostru este un om cumsecade şi de treabă,nu se amestică în certurile nimănui!” “Nataliţo, la gazetă mai scria că neamţu’ şi cu rusu’ pot porni chiar un război între ei!” “N-au decât, să ne lase pe noi în pace…”

“Asta-i buba, că nu vom fi lăsaţi în pace! Tot la gazetă scrie că românii se vor unii cu nemţii împotriva ruşilor şi toţi bărbaţii buni de luptă vor fi concentraţi…” “Dacă o fi aşa, să-i concentreze pe soldaţi şi pe ăi tineri, nu pe alde tine, care eşti destul de bătrân; mâine, poimâne faci împlineşti 36 ani. Ehei, ai terminat de mult cu armata, gata!”

“Eu zic, Gligore dragă, să mergem duminica asta la teatrul Cărăbuş. După oboseală şi picioare lovite de bulgări la Obor, plus încălţămintea care am făcut-o praf, măcar duminica asta să mergem la Cărăbuş, unde se râde pe săturate… Se zice că e unu’ Tănase, mare comic, dar urât ca foamea. Aşa urât cum e, râde lumea de se prăpădeşte de snoavele, glumele, şotiile şi ghiduşiile lui!” “Bine, să mergem la Cărăbuş,” a încuviinţat Gligor, “dar când venim spre casă să ne oprim la Nea Bursuc, să ne cinstim cu câte doi-trei patricieni şi câte o halbă dublă de bere….”

Din vânzoleala mulţimii de la iarmarocul din Obor am înţeles că timpul nu stă pe loc. Totul este într-o continuă mişcare! Şi Nataliţa a înţeles acest lucru, mult mai târziu. Se vorbea în tot Bucureştiul şi în gazete că se apropie războiul între nemţi şi ruşi. Gligore a lămurit-o că nemţii vor trece prin ţara noastră spre ruşi. Dar de ce nu-şi caută alt drum, numaidecât să treacă pe la noi?

“De unde vii aşa târziu, vecină?” “De la iarmarocul din Obor, că tare-i departe şi obositor; Mi-am rupt picioarele nu alta!” “Ce noutăţi au mai apărut prin târg, că eu nu am mai fost aproape de 3 luni!” “Ce noutăţi să fie? O parte din gherete şi tarabe s-au dărămat şi au început să se toarne temelii solide pentru case şi magazine. Negustorii ambulanţi au dispărut ca prin minune. Turcii cu acadele, lipovenii cu bragă, peşte şi suc de mere, s-au topit cu toţii. Iţic, care avea un magazin mare cu ferestre late, a dispărut într-o noapte cu toată marfa încărcată în două camioane. Am întrebat-o pe Vera de la chioşcul cu brânză şi mi-a spus aşa: nu ştiu ce pericol au simţit minoritarii ăştia că s-au agitat ca şobolanii toată săptămâna şi într-o bună noapte au plecat cu toţii din Obor. Le-au rămas numai pereţii magazinelor…”

“Fratele lui Iţic, Şmil,” a continuat vecina, “mi-a zis aşa: coană Vero, noi o să plecăm într-un voiaj mai lung, că pe aici miroase de pe acum a praf de puşcă; O să fie jale mare, coană Vero! Eu zic să vă păziţi cât puteţi, Bucureştiul nu este prielnic pentru dvs.”

“Dragă Gligore, toate acestea mi-le-a spus vecina Vera, cuvânt cu cuvânt. În Obor şi pe maidanul unde se desfăşura iarmarocul au apărut grămezi lângă grămezi cu materiale de construcţii. Cine ştie poate cu timpul o să lege târgul Obor de Bucureşti?” “Cine ştie, Nataliţo, poate vreodată o să devină chiar centrul Bucureştiului, cănd nu vom mai fi noi!”

“Am şi eu o veste pentru tine, Nataliţo, dar a mea e mult mai proastă…” “Vai, Gligore, să nu spui că avem de dat bani cuiva? Abia am răsuflat uşurată că am scăpat de Iţic şi nu mai sunt nevoită să-i dau un pumn de bani pentru nişte zdrenţe!” “De, Nataliţo, a fost marea ta afacere, dar te-a ferit Dumnezeu şi trebuie să-i mulţumeşti pentru asta! Vestea mea nu este legată de bani, azi am primit ordin să nu părăsim oraşul fără aprobare de la director. Să fim pregătiţi, că în orice moment ne poate veni ordin de chemare…”

“Unde să vă cheme, Gligore? Ce, tu nu ai casă, nu ai familie, nu ai serviciu? Unde te cheamă şi unde să te duci?” “La concentrare, la armată, la militărie, la regimentul unde am făcut stagiul militar…” “Dacă ai făcut armată o dată, de ce te mai cheamă?” “Tu nu înţelegi, femeie,” a ripostat omul, blând, “că am făcut alianţă cu nemţii şi vom lupta împotriva ruşilor?” “De ce să luptaţi, de ce să vă amestecaţi în bucluc? De ce îl bagă pe regele nostru în cearta lor, omul ăsta e blând, e paşnic şi liniştit… Cum se poate un neamţ şi un rus să ne tulbure liniştea noastră şi să-l bage pe regele nostru în toată neînţelegerea lor murdară?”

“Nevastă, roagă-te să nu mă ia la concentrare, că atunci te vei lămuri tu cu toate!” “Numai să îndrăznească să te ea, că mă duc direct la gheneralul cel mai mare şi-i spun să ia pe toţi bărbaţii care nu au făcut armata, nu pe tine, dragul meu, că ai terminat-o de 10 ani cu cel mai mare grad de fruntaş!”

Aşa cum am spus timpul nu stă pe loc… Războiul a venit ca un cataclism asupra ţărişoarei noastre. Pe Gligore l-au respins la vizita medicală, că avea toată pielea de pe corp plină de băşicuţe roşii. O mâncărime de te scărpinai ore întregi. Doctorii ziceau că are psoriazis. Nu i-au dat voie să se amestece cu ceilalţi soldaţi, că e molipsitor. Gligore a continuat să lucreze în fabrică, fără să se plângă de mâncărimea de piele.

“Eu am învăţat meseria de croitoreasă la tanti Chivuţa…” şi-a reluat Nataliţa povestirea, după o scurtă pauză. “Devenisem mare specialistă în timp foarte scurt. Când îţi coseam eu un costium toată strada te admira. Aşa ne-am ajutat şi ne-am hrănit amândoi pe toată perioada războiului. Cu toate urgiile războiului, am ajuns şi în anii ‘44-’45, la terminarea lui. Un lucru nu l-am înţeles; La început românii s-au înfrâţit cu nemţii, iar la sfârşit, nu ştiu din ce supărare s-au despărţit şi imediat s-au pupat cu ruşii. Păi se poate aşa ceva? Preotul ne-a spus în biserică, despre cinstirea prietenilor ca pe proprii tăi fraţi! Dar noi am făcut aşa ceva? I-am alungat ca pe nişte câini!

“Nataliţo, lasă tu părerile tale, că nimeni nu are nevoie de ele. Vezi-ţi de maşina de cusut…” “A…a…a uite că vine şi Ilie pe la noi… Ce mai faci Ilie, şi de unde vii?” “Vin tocmai din Obor. Am fost să caut nişte balamale şi cârlige că în tot Bucureştiul nu găseşti un magazin ca lumea! Tot în iarmarocul de la Obor mai găsim mărfuri tehnice.” “Bine, bine, dar cum arată toată piaţa?” “Fa, Nataliţo, dacă te duci numai cunoşti nimic. Toate magherniţele au fost dărâmate şi s-au făcut multe case şi magazine noi şi moderne! S-au făcut alei pietruite de la un magazin la altul. S-a înfiinţat şi o farmacie, să fie mai la îndemână cumpărătorilor din împrejurimile Bucureştiului.” “Măi Ilie, nu ai observat dacă magazinul lui Iţic, cel cu ferestre late, s-a deschis nu s-a deschis, o mai vinde cineva?” “Ce Iţic, ce magazin, visezi, fa Nataliţo? Acolo s-a dărâmat tot şi s-au construit două clădiri cu câte patru etaje care sunt ale statului pentru trebuinţele lor. Mi-a spus cineva care lucra la tâmplăria din interior că Iţic şi-a luat tot calabalâcul, rudele, părinţii şi au plecat departe peste munţii noştri, în comuna lor de baştină, Palestina…” “Îmi pare foarte rău că nu m-a ajutat soarta şi destinul să-l mai întâlnesc pe Iţic măcar odată în viaţă; că aveam o mare poliţă de plătit…”

“Ce treabă aveai cu el şi ce poliţă trebuia să-i plăteşti?” întreabă Ilie. “Tu nu ştii cum m-a vrăjit Iţic pe mine, cu un braţ de haine şi materiale de proastă calitate! Mai demult, când am fost în Obor, Iţic m-a poftit în magazinul său şi încet-încet, mi-a băgat pe gât tot felul de mărfuri, recomandate în calitatea lor. Eu i-am spus că nu am bani suficienţi la mine, dar el mi-a deschis un cont pe datorie într-un caiet soios ca să plătesc în rate suma care o trecuse Raşela în câteva fiţuici din acel caiet. Mai târziu, după ce am analizat mărfurile de la Iţic, mi-a venit să mă iau cu mâinile de cap! După o ploaie, hăinuţele lui Culiţă se desfăcuse de la cusături, buzunarele căzuse şi arătau jalnic. Galoşii mamei erau amândoi pe un picior, materialul de fustă bun numai pentru prosoape la bucătărie: Şi pentru toate acestea mă îndatorasem cu un pumn de bani. Mulţumesc lui Dumnezeu că a plecat, iar eu am rămas ca amintire cu zdrenţele lui şi cu cei 400 lei daţi anticipat!”

“Această amăgeală,” a continuat ea,  “a fost cea mai mare cumpănă a vieţii mele. De câte ori vorbeam despre Obor, făceam frisoane puternice gândindu-mă la datoria care o aveam faţă de Iţic. Acum mă simt despovărată şi uşurată de toate necazurile!”

Câteva duminici mai târziu am plecat să vedem cum se mai prezintă iarmarocul de la Obor. Schimbări mari şi aproape nimic nu mai cunoşteam! Piaţa se desfăşura după legile ei nescrise! În locul lui Iţic, Ştrul şi Şmil apăruseră alţi manageri isteţi, veseli şi pricepuţi în ale comerţului. Toţi aceşti manageri erau din părţile Băileştiului, Balşului, Caracal, Crevedia şi Fundulea. Olteni pur sânge: Poftiţi la băiatu’, azi cu bani mâine fără bani, Ia prazu’ neamule, numai un leu legătura, Marfă de la Dăbuleni, Pepeni galbeni, pepeni verzi nicăeri n-o să găseşti, Mărfuri multe minunate pentru fete măritate, hă-hă-hă dacă-s măritate cum sunt şi fete mari, Numai la Mitică se bea vinul la ulcică… Câtă culoare şi ce decor minunat îţi oferă oltenii noştri. Tot la Dăbuleni găseşti usturoi şi ceapă cât doreşti. O lume plină de culoare, care încet, încet parcă dispare!

Comerţul se face în condiţii civilizate. Altă modă, alte obiceiuri, alte vise şi dorinţe! Cei care au fost vreo dată la Obor, nu uită parfumul iarmarocului de atunci. Emblema Bucureştiului de atunci era Oborul. Nu putem uita varietatea produselor culinare, de la sucul de mere, bragă, polocintele lipoveneşti, sugiucurile turceşti şi patricienii româneşti! Cine a trăit în acea perioadă şi nu a vizitat măcar odată sau de două ori Oborul cu siguranţă are ce regreta! Acum în zilele noastre, Oborul face parte din peisajul inedit al Bucureştiului. Acest cartier mai nou, care se modernizează mereu îşi menţine faima de a fi cel mai bine aprovizionat şi cu preţuri pentru toate buzunarele.

Recunosc că nu mai întâlnesc pescarii cu putini mari cu peşte sărat şi proaspăt şi preţuri foarte mici. Recunosc şi oftez cu nostalgie după pescarii din Călăraşi, care veneau adinioară cu icre proaspete, 4 lei strachina plină de 1 kg. Absolut adevărat! Din dragoste pentru oameni şi pentru urmaşii mei, am aşternut aceste rânduri. Cultul meu pentru părinţi, strămoşi şi trecut mă îndeamnă mereu spre ei. Consider o greşeală ca generaţia de azi şi cele care vor veni să nu ştie, să nu cunoască şi să nu înţeleagă cine suntem, de unde venim şi încotro ne îndreptăm! Mi-am propus să mă apropii cât mai mult, de sufletul curat al oamenilor, de unde izvorăşte înţelepciunea şi sănătatea noastră.

Aţi fost vreo dată la Obor? Dacă nu aţi fost, eu vă îndemn să vă duceţi, că nu veţi avea ce regreta…