...Bărbatul de talie mijlocie, la
vreo 30-35 de ani, îmbrăcat modest şi strângând nervos mânerul unei serviete
vechi, se îndreptă precipitat spre cabina telefonică aruncând priviri suspicioase
în stânga şi-n dreapta. “Alo, Alo! Consiliul sindical?” „Da,” îi răspunse vocea
de la celălalt capăt al firului, “consiliul sindical…” “Cu tovarăşul preşedinte,
vă rog!” “La telefon! Sunt preşedintele Scurtu!” “Vă vorbeşte tovarăşul Popescu
de la Uniunea Generală, Comitetul Director, se aude, tovarăşe Scurtu?” “Se
aude, tovarăşe Popescu, vă ascult cu respect!” “Vezi, măi tovarăşe Scurtu, că
mâine va sosi la dvs., la Râmnicu Vâlcea, un tovarăş de-al nostru, de la
Uniune, Mihalache, Marin Dumitru îl cheamă şi are sarcina concretă să se ocupe
de munca şi activitatea culturală pe linie de sindicat!” “O, tovarăşe Popescu,
chiar de un asemenea specialist aveam mare nevoie… Vă asigurăm că va fi bine
primit şi că-i vom acorda tot sprijinul nostru!”
Tovarăşul Mihalache atârnă
receptorul în furcă şi ieşi din cabina telefonică cu un zâmbet perfid în colţul
gurii, aruncând o privire triumfătoare către sediul Consiliului Sindical, aflat
la nici 150 de metri de cabina telefonică de la care tocmai vorbise în numele
Uniunii Generale, Comitetul Director…
A doua zi, la scurt timp după ce trenul
de la Bucureşti oprea în gara Râmnicu Vâlcea, tovarăşul Mihalache bătea la uşa
Consiliului Sindical, cu un aer de superioritate întipărit pe faţă. Era primit
cu multă bună-voinţă de toţi colegii, Cristina, femeia de serviciu, îi pregătise
chiar şi o mică gustare care avea să-i prindă foarte bine tovarăşului, având în vedere că vagabondase toată noaptea prin gară şi parcurile
oraşului, hămesit şi însetat…
“Noi zicem, tovarăşe Mihalache, ca la
început să vizitaţi unităţile care au echipe culturale, cu brigăzi artistice
puternice, echipe de dansuri, grupuri vocale şi formaţii de teatru. Dacă
doriţi, şi când doriţi, vă putem pune şi maşina la dispoziţie…” “Lasă, tovarăşe
Scurtu, problemele de serviciu, o să mă descurc eu… Pe moment mă frământă găsirea
unei locuinţe de închiriat!” “Problema e ca şi rezolvată, tovarăşe Mihalache, ne-am
gândit şi la treaba asta şi vă rugăm să acceptaţi să locuiţi în camera de
oaspeţi… E modestă pentru valoarea dumneavoastră, dar pentru început merge; are
baie cu duş, mobilier nou, aragaz, telefon, televizor şi un mic frigider… Vă
rugăm, tovarăşe Mihalache, nu ne refuzaţi! Am fi onoraţi să avem lângă noi pe
cineva atât de important de la Uniune, de sus, sus de tot! Parcă suntem mai
puternici cu dvs. alături de noi…”
La şedinţa de luni, toate echipele
au fost anunţate să înceapă pregătirile pentru sărbătoarea zilei de 23 august. “Să
ştiţi că tovarăşul Mihalache va veni în control, absolut la toate unităţile,” a
spus tovarăşul Scurtu, “aşa că multă atenţie, multă seriozitate şi multă
desciplină, s-a înţeles?”
Nici unul dintre controalele făcute
nu reuşise să-l mulţumească pe tovarăşul Mihalache, de unde şi reputaţia care i
se dusese, aceea de profesionist exigent… În timpul unui astfel de control
făcut în timpul unor repetiţii la poştă, tovarăşul Mihalache a ochit-o, însă,
pe Lizica, şi chiar în seara aceea i-a declarat dragostea şi i-a propus să se
logodească în scurt timp…
Lizica era în al nouălea cer; la
urma-urmei, cu o asemenea propunere, venită din partea unei asemenea somităţi,
nu te întâlneai în fiecare zi… Numai că nu avea voie să vorbească cu nimeni
despre asta; era taina lor, aşa-i spusese tovarăşul Mihalache, care, în altă
zi, la un alt control, de data asta la fabrica de mobilă, punea ochii pe
Olguţa, de la echipa de dansuri… Aceeaşi strategie: complimente, declaraţii
înfocate, mângâieri, toate însă sub semnul discreţiei totale. Urma Narcisa, de
la fabrica de piele, vrăjită de vorbele dulci şi de jurămintele şi promisiunile
de eternă iubire ale tovarăşului Mihalache, care se dovedea a fi foarte generos
în departamentul ăsta…
Nici una dintre ele nu ştia de
cealaltă şi fiecare visa la momentul în care va vedea pus, pe invitaţia la
nuntă, numele ei alături de cel al tovarăşului. În timpul ăsta, tovarăşul
Mihalache era invitat pe la fiecare în parte şi tratat cu mese copioase,
băuturi alese şi multă, multă dragoste… Sfântă naivitate a tinereţii!
Într-o zi s-a ivit o dispută între
recitatorii de la echipa poştei. Unii spuneau că Eminescu trebue recitat
blând, cu sentiment, ceilalţi că trebuie cu ton ferm, patriotic, convingător! “Tovarăşe
Mihalache,” a zis Maria, “arătaţi-le dumneavoastră cum e bine şi care este
intonaţia corectă pentru Luceafărul…
Poftiţi cartea, lămuriţi-i, să nu se mai certe! “Cobâ… Cobââ… Cobooo..! Măi,” a
dat tovarăşul Mihalache cartea la o parte, nervos, “nu am ochelarii la mine… De
ce nu sunteţi voi mai atenţi atunci când vă citeşte tovarăşa instructor Maria?
Tot eu să vă lămuresc pe toţi? Am atâtea unităţi pe capul meu… Ce m-aş face
dacă toţi ar fi ca voi? Gata, să nu mai aud neînţelegeri din astea la
repetiţii!”
Hopa! Am descoperit că tovarăşul
Mihalache nu ştie să citească…. Am păstrat acest amănunt pentru mine la
momentul respectiv, gândindu-mă că o fi ceva legat de sănătate, de centrul
vorbirii (cu multe semne de întrebare, însă.). Cum e posibil ca exigentul,
pretenţiosul, veşnic nemulţumitul să nu ştie să citească o strofă din Luceafărul?. Din acel moment am devenit
mai suspicioasă şi mai neîncrezătoare asupra persoanei tovarăşului Mihalache.
Cu ocazia altei discuţii, câţiva
învăţători l-au rugat pe tovarăşul Mihalache să le spună părerea dumnealui
despre Coşbuc, Goga şi Topârceanu. “Măi tovarăşi, nu am timp acum, trebuie să
plec imediat pe teren!” a pretextat el şi dus a fost, sporind, prin reacţia
lui, numărul întrebărilor rămase fără răspuns în ceea ce-l privea. Începusem să-i
urmăresc foarte atentă discursurile agramate, comportamentul şi ţinuta care
trădau o pregătire de cel mult 3 clase
primare. “Mare parvenit!” am
concluzionat, ca pentru mine.
Nimeni nu îndrăznea să-i pună întrebări
sau să-l critice pentru inepţiile pe care le debita pe la şedinţe. Vocabularul
său era limitat la şabloane pe care nimeni nu le putea acuza sau contesta.
“Tovarăşi, noi proletariatul…să ştiţi că clasa muncitoare, tovarăşi şi partidul
vor învinge, tovarăşi, că proletariatul, tovarăşi, că noi, tovarăşi, să luptăm
tovarăşi!” Bănuielile mele erau mai mult decât întemeiate, dar nu aveam cum
să-l descopăr şi să-i arăt adevărata faţă, pentru că, deh, tovarăşul Mihalache
era numit de sus, sus de tot şi nimeni nu risca să facă aprecieri negative la
adresa lui.
Într-o bună zi, tovarăşul Mihalache
lansa o veste trăznet pe piaţa sindicatelor vâlcene… “Fraţilor, mi-a apărut
cartea!” “Ce vorbiţi, tovarăşe Mihalache? Aţi scris dvs. o carte care se
găseşte în librării?” “Da, fraţilor, da…da… da!” Ce-i drept, în standurile
librăriilor exista la momentul acela o carte despre evoluţia învăţământului
românesc, scrisă de un anume D. M. Mihalache, dar era o simplă coincidenţă de
nume de care tovarăşul profitase cu neruşinare… Au urmat, evident, felicitări,
aplauze şi aprecieri referitoare la calitatea cărţii…
Munca culturală se desfăşura bine în
toate unităţile, datorită instructorilor şi specialiştilor care se ocupau de pregătirea
acestor echipe. Felicitările şi recompensele le primea, fireşte, tovarăşul
Mihalache.
La fabrica de sucuri, instructorul
de brigadă artistică era tovarăşa Ionica Trandafir. O femeie foarte talentată,
cu o pregătire foarte bună, divorţată, care locuia împreună cu fetiţa ei de 9
ani, într-o casă foarte confortabilă, cu alte cuvinte o pradă sigură pentru
tovarăşul Mihalache căruia nu i-a luat foarte mult timp să-i intre în graţii,
cu metodele sale specifice, de don Juan. “Aşa un soţ şi tată la copil mi-ar
trebui,” a gândit femeia, “om, nu glumă: serviciu bun, leafă mare, venit de la
centru, ce mai, nu trebuie să-l scap din mână!” Aşa că atunci când relaţia
avansase suficient i-a propus să se mute la ea… Prins la înghesuială, tovarăşul
Mihalache îşi găsea scăparea, ca de obicei, în munca de teren, o scuză
suficient de bună ca să nu-şi onoreze promisiunile. În definitiv nimeni nu
putea pune la îndoială activitatea lui oficială…
Ionica, femeie serioasă şi iute de
minte, a intrat la bănuieli, mai ales că în prima căsătorie avusese parte de un
escroc sentimental, care-i tocase mulţi bănişori şi toate bijutăriile din casă.
“Mămico,” a zis fetiţa Ionicăi la un
moment dat, “nenea Mihalache nu mă poate ajuta la nici o lecţie, că nu ştie să
citească…” “Cum poţi vorbi aşa de nenea Mihalache, puişor, el va fi curând
tăticul tău!” “Mămico, eu nu vreau aşa tătic,” s-a împotrivit copila, “când tu
nu eşti acasă nenea cotrobăie peste tot, e om rău, mămico, nenea ăsta!”
Pusă în gardă de copil, Ionica şi-a
întins antenele peste tot, dar mai cu seamă la Uniunea Generală a Sindicatelor,
la Bucureşti, unde avea un văr, şef-contabil, care era căsătorit cu secretara
tovarăşului preşedinte şi avea să afle că nimeni de la Centru nu avea
cunoştinţă de vreun tovarăş Mihalache, activist pe linie sindicală…
Femeia nu ştia ce să mai creadă, dar
continua să se informeze pe toate căile. Paznicul de la liceul central, o
cunoştinţă de-a ei, i-a spus, la un moment dat: “Uite, dragă, la noi, în
Ardeal, în secuime, a fost unul cu numele Mihalache care începuse să se dea
mare, că e de la centru, că e de la Bucureşti şi alte minciuni. Ungurii noştri
l-au mirosit că este escroc. Când i-au cerut actele, şarlatanul avea o foaie
murdară cu nişte mâzgâlituri, spunând că toate actele i-au fost furate la
revoluţie, plus toţi banii care-i avea atunci asupra lui…”
Atât i-a trebuit Ionicăi. Cu aceste
informaţii proaspete s-a dus drept la sindicat, la tovarăşul preşedinte Scurtu
şi l-a rugat să-i arate ce acte are Mihalache că ea intenţionează să se mărite
cu el. “Ionico,” a zis omul, “el nu are la noi nici un act. A declarat că în
timpul revoluţiei, într-o încăierare cu duşmanii, i s-au furat toate actele.
Este în aşteptare să i le refacă la centru acolo sus, sus de unde a venit el…” “Aha,”
a gândit Ionica, lămurită de acuma, “să ştii că este acelaşi Mihalache care
umblă să tulbure sindicatele şi prin secuime… Bine că m-a ferit Dumnezeu şi de
al doilea escroc!” Şi fără să spună vreun cuvânt s-a dus ca glonţul direct la
redacţia ziarului Secera şi Ciocanul.
Intrigat de povestea Ionicăi, directorul ziarului şi-a trimis reporterii să
investigheze mai departe şi, după cercetări amănunţite, situaţia devenea clară,
în toată grozăvia ei. La toate întreprinderile şi unităţile din oraş fuseseră
găsite câte 2-3 fete cărora Mihalache le făcuse declaraţii de dragoste şi
propuneri de căsătorie. După legea lui Gaddafi ar fi trebuit să aibă 20 de
neveste… Mihalache împrumuta şi bani de la fete, sub pretext că vor fi
investiţi în organizarea petrecerii de nuntă.
“Tovarăşe preşedinte Scurtu, cum de l-aţi
primit pe Mihalache să activeze la dvs. fără să-i faceţi o verificare
amănunţită?” “Păi, tovarăşe redactor,” a răspuns tovarăşul Scurtu, vizibil
încurcat, “să vă spun cum s-au petrecut lucrurile: am fost sunat de tovarăşul
Popescu, de la Uniunea Generală a Sindicatelor, care m-a anunţat că va veni,
aici, la noi, tovarăşul Mihalache, să se ocupe de munca culturală a Consiliului
Raional” “Ce Popescu, care Popescu,” s-a mirat redactorul, “dumneata nu ştii că
preşedintele Uniunii se numeşte Udrescu? Unde ţi-a fost vigilenţa, tovarăşe
Scurtu? Cum ai aplicat lupta de clasă, tovarăşe Scurtu? Dacă acest Mihalache o
fi vorbit de la vreun telefon public şi s-a recomandat Popescu, de la Uniunea Naţională? Nu cumva acest Mihalache se ocupă
şi de ceva spionaj? Vă aşteaptă zile grele, tovarăşe Scurtu,” a continuat
redactorul, “noi am informat deja Uniunea Generală şi chiar mâine va sosi
juristul să cerceteze şi să analizeze tărăşenia asta de la Vâlcea! Dacă toate
plângerile şi sesizările se vor dovedi adevărate, multe capete vor zbura care
încotro!”
Ionica s-a hotărât să meargă până la
capăt cu această poveste, aşa că s-a prezentat la miliţie şi a depus toate
declaraţiile în legătură cu celebrul Mihalache, cuceritor de fete tinere, la
care le cerea bani cu împrumut, sub diferite pretexte.
Tărăboiul de la Vâlcea s-a întins
fulgerător peste graniţele judeţului. Cercetările mergeau în paralel, ale Miliţiei
şi ale Uniunii Sindicatelor. Spre finalizarea dosarului s-a prezentat la
miliţie un bătrânel, cu figură distinsă de intelectual şi s-a recomandat D. M. Mihalache,
profesor, academician, autorul cărţii privind învăţământul românesc. Acest
profesor auzise că un escroc, şarlatan şi impostor s-a substituit autorului şi
cerea să fie demascat în faţa opiniei publice şi pedepsit exemplar. Mihalache a
fost, deci, chemat şi reţinut la miliţie pentru cercetări şi declaraţii.
Investigarea lui a scos la suprafaţă
faptele incredibile practicate de acest escroc, cu mintea lui ascuţită, de
infractor. S-a dovedit a fi de lângă Strehaia, dintr-o comună foarte brunetă! Odată finalizat dosarul, s-a
stabilit şi ziua marelui şi senzaţionalului proces! D. M. Mihalache - escroc şi
cuceritor sentimental!.
…Memorabilă acea zi de marţi 23 (cu
trei ceasuri rele)! Sala de judecată a tribunalului tixită şi neîncăpătoare.
Afară – lume, în jurul tribunalului – curioşi dornici de senzaţii tari şi
gură-cască câţi doriţi. Tovarăşul Scurtu reprezinta conducerea Consiliului
Sindical Vâlcea. De la Bucureşti participa tovarăşul jurist şef. Acuzarea era
formată din peste 17 fete, în frunte cu tovarăşa Ionica. Ciudat era că unele dintre
fete nici măcar nu se cunoşteau între ele, fiind din alte unităţi, iar cele
care se cunoşteau nu bănuiau că sunt iubitele aceluiaşi mare amorez. În timpul
procesului se apropiau de boxa lui Mihalache, adresându-i cuvinte josnice de
ocară şi blesteme pline de ură şi dezgust.
Ionica a avut curajul şi s-a
apropiat de el, urându-i şedere îndelungată la puşcărie, că el i-a tocat toţi
banii. La puşcărie pe vecie! strigau şi
fetele.
Târziu, după orele prânzului, s-a
dat şi verdictul de către judecători. Nouă ani puşcărie cu detenţie şi trei ani
muncă la canal! Onorat de miliţieni, a fost condus la dubă în uralele,
blestemele şi huiduelile celor pe care le-a escrocat. Tovarăşul preşedinte
Scurtu, care fusese acuzat pe tot parcursul procesului, s-a retras cu tot
colectivul şi cu tovarăşul jurist la sediul sindicatelor. “Am primit dispoziţie
de la Uniune să vă înmânez la fiecare ordinul de eliberare din funcţie,” a zis
juristul, “iar dumneata, tovarăşe Scurtu, ai fost exclus din rândul
membrilor de sindicat. Începând cu data de luni, nu mai aveţi ce căuta în acest
sediu! Până sâmbătă aveţi destul timp să vă faceţi lichidarea! Vă salut!”, a
mai zis el, dar, când să plece, pe uşă intra o fiinţă parcă ruptă din
altă lume.
Şocaţi de această apariţie, se întrebau cu
toţii cine e şi ce are ea în legătura, traista sau desaga pe care o ţinea în
braţe. Femeia, slabă, numai pielea şi osul, foarte bronzată, le-a spus că e
copilul care a adormit în braţele ei. “Bine, bine, şi de ce ne cauţi pe noi? Cu
ce te putem ajuta?”
“Nu am venit după cerşit, domne’!” a
răspuns femeia, cu obidă. “Eu îmi caut soţul care m-a lăsat gravidă şi nu s-a mai
întors. A zis că pleacă în Deltă, la lipoveni, să se facă pescar… Mai zicea că
va primi leafă mare şi câte o găleată de peşte în fiecare săptămână. De atunci
nu s-a mai întors, mânca-l-ar ciorile de prăpădit! A promis că după ce nasc o
să ne cununăm! Nu l-ar răbda sfânta marţi de astăzi! Banditu’ a mai lăsat o
femeie cu 2 copii pe la Segarcea; zicea că e o stricată şi de aia a lăsat-o!” “Noi
te înţelegem, dar spune-ne cum se numea soţul acesta al dumitale?”
“Mihalache, domne’, arză-l-ar focu’
să-l arză, că m-a amăgit şi i-am dat bănişorii care-i aveam strânşi cu sudoare
de la culesul viilor şi porumbului! După ce am născut am căutat-o pe mumă-sa şi
i-am spus tot. Ce credeţi că mi-a făcut? M-a spurcat cu tot neamul meu, m-a
măscărit ca pe o albie de porci şi m-a dat afară cu bălăcăreli şi ameninţări!
Un om din gara Piatra-Olt când mi-a auzit povestea, mi-a spus să-l caut la Vâlcea că a auzit de aşa un nume prin oraşu ăsta,
şef mare cu funcţie… Nenorocitu’, s-o fi dat drept şef, că nici nu ştia
bine literele da’ ştia să se prefacă de credeai că are şcoală de învăţător! Aşa
m-a vrăjit, m-a ameţit şi m-a tulburat de a făcut din mine cum mă vedeţi! Pe
mine mă cheamă Cireaşa Zongor, dar el mă alinta Cireşica, până mi-a sucit
minţile. Vedeţi? Să nu-l rabde Dumnezeu să facă şi cu alte fete ce a făcut cu
mine, ucigă-l toaca de tâlhar şi de bandit! Vă rog să mă iertaţi că v-am
deranjat cu povestea despre neisprăvitu’ care mi-a zdrobit viaţa!”
Cireşica avea să afle, cu uimire şi
durere, adevărul despre Mihalache al ei. Nimerise chiar în locul în care făcuse
multe victime. Plină de atâta amărăciune şi deznădejde, Cireşica s-a uitat în
braţele ei şi l-a descoperit pe Zambilică cu chip de înger, care a mişcat
din picioruşe şi mânuţe lipindu-se de sânul mamei. “Un semn ceresc… Doamne! Am
de ce şi pentru ce să trăeisc! Câtă lumină, cât e de frumoasă viaţa… Nu meriţi
tu, Mihalache, să te mai caut şi să plâng după tine, prăpăditule! Câtă putere
şi câtă încredere mi-ai dat Tu, Doamne, în clipa asta! Miracol; miracol
adevărat!” “Încă o dovadă în plus, tovarăşe Scurtu, despre lipsa dumitale de
vigilenţă?” a comentat tovarăşul jurist de la Uniune.
Au trecut anii, Cireşica cu
Zongorică s-au aşezat la casa lor, prin muncă, cinste şi credinţă. “Mămucă, eu
de nu am avut niciodată tătuc, cum au copiii ceilalţi?” a întrebat
Zongorică într-o bună zi. “Ba ai avut, dragu’ mamei, dar a murit în război şi
l-a luat Doamne-Doamne la el. Deşi nu sunt sigură dacă Doamne-Doamne sau
Scaraoţchi…” a adăugat femeia, cu humor. “Da’ Scaraoţchi cine e, mămucă?” “E un
nene foarte rău, dragul mamei, care a plecat peste mări şi ţări şi a murit
acolo. Noi am rămas numai cu Doamne-Doamne, care-i ajută pe toţi care muncesc
cinstit şi vor să ajungă şefi mari!” “Mămico, eu o să muncesc foarte mult ca să
ajung cel mai mare şef peste toţi oamenii!” “Bine, dragul mamei, aşa să faci!”
Târziu, peste ani şi ani, cineva l-a
văzut pe tovarăşul Scurtu, care muncea necalificat, cărând saci de cereale la
moara veche din Drăgoeşti-Vâlcea. Timpul nu a stat pe loc nici pentru
Zongorică: A pornit în viaţă hotărât să muncească, să înveţe şi să lupte pentru
a ajunge şef mare peste oameni. Incredibil, dar adevărat! Zongor este
preşedinte de sindicat în oraşul Segarcea, apreciat, onorat şi stimat de toată
lumea. Cireşica, o mamă liniştită şi mulţumită de fiul său, visează la ziua
fericită când Zongor se va căsători. Vor veni pe lume nepoţi şi strănepoţi care
vor forma o familie plină de blândeţe şi înţelepciune din partea bunicii lor.
Peste alţi ani, în faţa bisericii
din Segarcea, un bătrân slab, încovoiat şi neîngrijit, cerşea pomană… “Măi Mihalache, tot singur trăieşti, mă? Ce ai făcut la
puşcărie de ţi-au dublat anii de detenţie?” Cireşica, sprijinită de un
gard, cu doi nepoţi de mână, a auzit toată conversaţia… Oare această epavă să
fie fălosul, mândrul, încrezutul şi cuceritorul Mihalache? Nu l-a mai
blestemat, a cuprins-o o milă şi un sentiment de iertare. Le-a dat câte 5 lei la
cei doi copii şi i-a învăţat să-i dăruiască moşului. Copii, fericiţi aşa au
făcut! Fericită a fost şi Cireaşa că a putut să răsplătească cu “bine” tot răul
pe care i l-a făcut Mihalache! Câtă generozitate şi mărinimie în sufletul
acestei femei, Cireaşa!
…Un dangăt scurt de clopot anunţa
înmormântarea unui bătrân transportat la cimitir cu o căruţă de la grajdul
colhozului. Pe o cruce simplă, de scândură, scria M. D. Mihalache
“Dumnezeu să-l ierte” a zis şi Cireaşa,
care l-a iubit, l-a urât şi l-a iertat.
No comments:
Post a Comment