La Iaşi, sigur te pricopseşti!

            Aşa cum e obiceiul pe la noi, în zilele de sărbătoare mai stăm de vorbă cu vecinii, cu rudele, ori cu prietenii şi uite-aşa, dintr-o vorbă într-alta, am ajuns să ne văităm că nu se găsesc perdele în magazinele noastre. Se apropie sărbătorile de Paşti, am terminat cu zugrăvitu’ dar nu găsim perdele pentru ferestre şi pentru uşi.

„De ce nu aţi făcut şi voi cum a făcut Tecla lui Costache?”, zice cumătra Frăsâna.

„Da’ ce a făcut Tecla, cumătră?”, întreb eu, curioasă.

„Ce să facă, a adunat marfă de la noi, s-a dus la Iaşi şi a vândut-o ca pe pâinea caldă. Într-o singură zi s-a umplut de bani, nu alta! Şi-a cumpărat, mai apoi, două viguri de perdele de Paşcani, calitatea prima-ntâia, îmbrăcăminte şi încălţăminte pentru toată familia, iar când a ajuns acasă, tot îi mai rămăsese un pumn de bani! Zicea Tecla că Iaşiul este târg mare, şi că orice produs alimentar e la mare căutare, a fost un an secetos...”

Valentina ascultase cu multă atenţie toată discuţia şi, în cele din urmă, s-a hotărât să plece şi ea cu marfă la Iaşi. S-a sfătuit cu soţul să adune cât mai multă marfă: zeci de kilograme de miez de nucă, fasole, prune uscate, usturoi, seminţe de bostan, hrean, gutui, câte şi mai câte!

„Ioane”, îi zise ea soţului atunci când pregătirile fuseseră făcute, „cred că am să dau lovitura cu marfa asta!”

„Deh, măi, femeie”, clătină el din cap, „după cum te ştiu eu pe tine împrăştiată şi încrezătoare în poveşti, m-aş mira să nu faci tu vreo boacănă, să râdă şi curcile de tine...”

„Vai, Ioane, de ce mă descurajezi? O să vezi câţi bani o să luăm...”

Marţea următoare, Valentina pleca la Iaşi, unde avea să ajungă, zgribulită şi obosită, abia miercuri dimineaţa, pe la orele 6.00. S-a apucat să descarce marfa care-i rupsese şalele şi mâinile, şi, în scurtă vreme, avea cea mai frumoasă şi mai încărcată masă din tot târgul, cu grămezi cochete de produse care-şi aşteptau muşterii să le guste şi să le cumpere.

La oraş, oamenii se scoală mai târziu şi ajung la piaţă... hăt... după orele 9 sau10. În aşteptarea muşteriilor, Valentina privea cu un oarecare aer de superioritate masa de lângă ea, pe care o femeie îşi etalase preţioasa ei marfă: măceşe uscate, corcoduşe, porumbele, porumb fiert şi două legături de praz. Orele treceau, clienţii nu mai veneau, şi, de voie, de nevoie, cele două femei începuseră să discute între ele, împrietenindu-se întrucâtva. Valentinei chiar începea să o vadă pe vecina ei de târg ca pe o femeie cumsecade şi demnă de încredere.

„Ei, vecină”, zice Valentina la un moment dat, „după ce ne vindem marfa merită să bem şi noi un adălmaş!”

„De’... nu prea ştiu ce să zic, la noi, în Iaşi, băutura e cam scumpă...”

„Nu e nevoie să zici nimic, am adus eu de acasă tot ce ne trebuie ca să ne cinstim: plăcinte cu brânză învârtită cu nuci şi cu mac, cum se face pe la noi, vreo 10 ouă fierte şi o sticlă mare de ţuică...”

„Dacă doriţi şi aveţi cu ce, eu nu mă împotrivesc”, se învoi femeia, „să terminăm mai întâi cu negoţul nostru! Şi mie îmi par cam lungi orele până se scoală boierii ăştia de la oraş... La noi, la ţară, de cum se crapă de ziuă, toată suflarea e plecată la muncă, fiecare pe unde are treburi de făcut!”

„Vecină”, zice Valentina, „mi-a venit o idee dar nu ştiu dacă să îndrăznesc să ţi-o spun, mi-e cam ruşine...”

„Îndrăzniţi, nu e nici o supărare...”

„Eu m-aş repezi o oră până-n târg, să văd cam pe unde sunt magazinele care vând perdele. Pentru asta am şi venit la Iaşi, să-mi vând marfa şi să-mi cumpăr nişte perdele pe gustul meu. Aşa că te rog, ai grijă şi de marfa mea, să nu mi-o fure careva! Poţi să şi vinzi, preţurile sunt afişate...”

„Mergi sănătoasă şi stai fără grijă; ai destulă vreme să umbli prin magazine, să vezi ce şi cum...”

„Ce noroc am avut cu dumneata, vecină! Ia spune-mi, sunt departe magazinele alea?”

„Nici vorbă, mergi cam o jumătate de orăşi ajungi pe Lipscanii Iaşiului. Acolo ai ce vedea: marfă de tot felul, dar mai ales perdele cum cauţi dumneata, făcute la Paşcani, parcă sunt lucrate cu fir de aur, nu alta!”

„Gata, am plecat! Ne vedem într-un ceas!”

„Poţi să zăboveşti şi mai mult, că marfa nu o să ţi-o clintească nimeni... Peste un sfert de oră trece şi soru-mea pe aici, o să o opresc dacă am nevoie de ajutor!”

„Încă o dată mulţumesc şi toată viaţa te voi iubi ca pe o soră”, mai zise Valentina şi plecă în căutarea mult doritelor perdele.

Ce clădiri! Ce lumini! Cât de multe maşini! Valentina mergea cu paşi repezi ca să ajungă pe strada cu magazine multe.

„Vă rog, domne’, unde găsesc eu perdelele?”, îl întreabă ea pe un trecător.

„De unde să ştiu eu”, răspunse acesta, „acolo unde le-ai lăsat, femeie!”

Ăsta nu m-a înţeles, las’ că-l întreb pe altul...

„Sunt departe Paşcanii cu perdelele, domnilor?”, i se adresă ea unei perechi de tineri, puţin mai târziu.

„Păi ce cauţi dumneata la Iaşi, dacă te-ai pornit la Paşcani?”

„Nu, nu m-aţi înţeles, umblu de vreun ceas şi nu găsesc perdelele...”

„Femeie, nu-ţi mai aduci aminte pe ce stradă le-ai pierdut? Cred că ce cauţi dumneata e sus, pe dealul Copoului, în clădirea aia mare, cu zăbrele la ferestre şi cu paznici mulţi, acolo unde se internează oamenii cu fixuri! Eşti obsedată, se vede, de cuvântul perdele... Acolo te vor întreba de ce anume suferi şi de ce interesează atât de mult perdelele... Când şi uite le-ai pierdut?”

„Nu am pierdut nimic, oameni buni; vreau doar să-mi cumpăr nişte perdele pentru acasă, la ţară, şi tot caut strada şi magazinul unde le pot găsi!”

„Păi de ce nu ai spus aşa de la început? Uite cum faci: mergi pe strada asta până la capăt şi acolo o să dai de o fântână arteziană. De acolo, faci stânga şi dai de o străduţă plină de magazine cu tot felul de mărfuri, acolo o să găseşti şi perdelele dumitale”

„Nu era nici o fântână la capătul străzii”, avea să povestească Valentina mai târziu, „dar ceva mai jos, între două blocuri, era o băltoacă mare, cu nişte pietre aruncate în ea... Când m-am uitat mai îndeaproape, din băltoacă ţâşneau săgeţi de apă, din cinci găuri diferite, groase ca gurile unor balauri, cam la vreo 5-6 metri înălţime, apoi apa cădea înapoi în băltoacă; apoi balaurii scoteau alte săgeţi de apă, şi tot aşa... M-am gândit: ce să fie cu oamenii ăia care treceau nepăsători pe lângă ţâşnitoarea aia, de ce nu astupă găurile alea prin care ieşea apa cu o furie ca de fiară sălbatică? Mă rog, poate aşa ceva le place la orăşeni...

M-am uitat încă o dată, de jur-împrejur: nici o fântână! Sfântă Fecioară, cum am reuşit să mă încâlcesc printre clădirile astea înalte ca nişte palate? Cum am putut să-mi las marfa în piaţă în grija bietei femei? Pe unde să apuc acum ca să ajung mai repede înapoi în piaţă?

Dom’le, l-am întrebat pe unul, mai e mult de mers până la piaţa mare? Femeie, mi-a răspuns acela, eşti cam la vreun kilometru de piaţă, întoarce-te şi ţine-o pe dreapta până ajungi la o alee cu plopi; la capătul aleii sunt nişte muncitori care lucrează la o casă, te vor îndruma dânşii te acolo şi în mai puţin de un ceas o să ajungi la piaţă...

Oare ce-i cu mine, ce mi s-o fi întâmplat? Am început să mă clatin, parcă nu mai aveam nici un spor la mers, mi se părea că stau pe loc şi pământul îmi fugea de sub picioare. M-a cuprins o presimţire stranie, ochiul stâng începuse să mi se zbată... Nu mâncasem nimic de aproape două zile...

Între toate, mai aveam însă şi momente de speranţă: banii pe marfă, sacoşa cu mâncare...

Dar dacă vecina pe care am lăsat-o să-mi vadă de marfă o fi vândut-o şi acum mă caută prin târg să-mi dea banii? Cuprinsă de gânduri negre, cu sufletul la gură, cu gol în stomac şi cu plumb în picioare am ajuns, aproape prăbuşită, în piaţă. Masa mea era goală, iar blânda mea vecină şi sora ei – nicăieri!

Ce să fac? Să urlu? Să mor? Plângând, îmi smulgeam părul din cap şi întrebam în stânga şi-n dreapta dacă cineva a văzut ceva ori dacă cineva le cunoaşte pe cele două femei... Ce să vedem, femeie, mi-au răspuns oamenii, după ce ai plecat dumneata, femeile alea două au strâns binişor toată marfa, au luat sacoşa cu mâncare şi duse au fost, în dulcele târg al Ieşiului...”

Unii au taxat-o destul de aspru şi fără milă: naivă şi cu o doagă lipsă.

„Bine, măi femeie”, au zis ei, „cum ai putut avea încredere în nişte femei străine? Ălea erau escroace de meserie... De ce nu ai stat să-ţi vinzi marfa şi apoi să mergi să vezi de perdele? Satana te-a împins, fiţi-ar perdelele să-ţi fie! Dumneata crezi că toţi proştii ştiu să facă comerţ?”

„Aşa-i”, s-a băgat în vorbă şi unul, destul de cherchelit, „ea nu s-a uitat în oglindă, să vadă că e proastă ca o cizmă?”

„Şi mai e şi urâtă pe deasupra”, a intervenit un altul.

Oamenii, în faţa bolii sau mai cu seamă a loviturilor dramatice ale sorţii, devin mici, urâţi, neştiutori şi slabi. Bunurile, împlinirile sufleteşti şi banii te fac mai deştept, mai frumos, mai puternic şi mult mai sănătos...

În culmea disperării, încovoiată de ploaia de reproşuri şi de ironiile celor din jur, fără nici un ban în buzunar, Valentina a căzut la pământ, şi-a ridicat privirea în sus şi a mai găsit forţa să-l implore pe bunul Dumnezeu.

Doamne, dacă ajung acasă, nu-l lăsa pe Ion să mă taie cu toporul bucăţele-bucăţele şi să mă arunce la câini, că aşa se jură de câte ori se îmbată... Doamne, voi merge în fiecare duminică la biserică să dau un acatist! Scoate-mă, Doamne, din năpasta în care am căzut! Nu mă lăsa, Doamne, să ajung paralizată, din bătăile lui Ion o să mă vindec, din paralizie rămân oloagă toată viaţa!

Şi chiar atunci, în mijlocul rugăminţilor ei fierbinţi şi disperate, din mulţime s-a desprins un bătrânel care o măsura cu interes.

„Fa, Valentino, tu eşti? Ce-i cu tine în halul ăsta? Unde dracu’ ai băut de te-ai îmbătat aşa?”

„Moş Doroftei, tu eşti, măi?”, a întrebat ea cu voce stinsă.

„Eu sunt, fa, am venit la Eşi să-mi cumpăr materiale pentru atelierul meu de ciobotărie, ştii doar, unu-i Doroftei, meşter ca mine nu mai găseşti în tot judeţul! Am cumpărat marfa şi mă pregăteam să iau primul trin spre casă... Nu înţeleg, ce cauţi tu, femeie serioasă şi gospodină, aici, în halul ăsta! Dacă te mai apucă buimăceli din astea, du-te, fa, la preot, să-ţi citească, o să te linişteşti!”

Sleită de puteri şi prin aburul lacrimilor, Valentina i-a povestit, pe scurt, ce s-a întâmplat şi cum a fost prădată.

„Doroftei dragă, tu eşti salvarea mea, numai bunul Dumnezeu putea să mi te trimită! Ajută-mă cu nişte bani să-mi iau bilet de trin până acasă, vei fi răsplătit înzecit!”

„Bine, pregăteşte-te atunci să mergem acasă, trinul pleacă la 4!”

Valentina ajungea aşadar acasă obosită, ruptă de durere, flămândă şi fără nici un ban în buzunar.

„Bate-mă, omoară-mă”, i-a spus ea lui Ion, căzând în genunchi, „dar nu mă alunga din casă... Ucide-mă, jupoaie-mă de vie, dar ce să fac? Şi moartă, tot pe tine am să te iubesc, Ioane!”

          „De ce să te mai bat şi eu, fa?”, a răspuns el blând. „Nu vezi că te-a bătut Dumnezeu destul? Intră în casă, prăpădito, spală-te, schimbă-te, mănâncă şi mergi de te culcă! Arăţi ca o curcă plouată, parca te-au fugărit toţi câinii...”

          Valentina s-a supus şi s-a ospătat pe săturate cu pârjoalele moldoveneşti, calde şi pufoase, puse cu grijă după sobă, într-un castron.

          Doamne, nimeni pe lume nu are un bărbat mai bun, mai blând şi mai înţelegător ca mine! Cum să nu-l iubesc şi cum să nu-i îndeplinesc toate dorinţele? Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunile!

          Povestea Valentinei, pe care am auzit-o cu vreo 10 ani întârziere, m-a făcut să constat, încă o dată, că lumea nu este altceva decât o mare scenă de teatru, iar teatrul însuşi nu este decât o lume fictivă, dar inspirată din realitate, acolo unde actorii dau viaţă dramelor, tragediilor ori comediilor...

          Mulţi dintre noi ne vom regăsi în istorisirea Valentinei, cu o condiţie: să fim sinceri şi oneşti...