Timofei al Vasilinei

          Tot satul o ştia pe Vasilina ca fiind o femeie foarte zgârcită; îşi lucra de una singură cele patru hectare de pământ care-i rămăseseră după moartea soţului, ce-i drept, cu multă dăruire şi pricepere. Că era vorba de arat, de semănat, de strânsul recoltei ori de creşterea vitelor, Vasilina avea o filozofie sănătoasă, pe care nu ezitase să i-o împărtăşească şi băieţelului ei, Timofei, care o ajuta la câmp, după puterile lui: “De ce să dăm noi bani la alţii, dragul mamei, pentru nişte munci pe care le putem face şi singuri? Nu mai bine ne rămâne banul nouă?”

         

Curând însă, secera, plugul, sapa şi coasa aveau să o facă pe Vasilina să uite că e femeie; se asprise la vorbă, la mers şi în gesturi, umbla desculţă de primăvara până toamna târziu ca să nu cheltuiască bani pe încălţăminte, mâinile şi picioarele i se îngroşaseră şi se lăţiseră ca nişte lopeţi, într-un cuvânt, se masculiniza văzând cu ochii… Pe bună dreptate oamenii din sat se întrebau cam ce face ea cu banii, unii şopteau că îi ţine ascunşi într-o traistă mare, după icoane, alţii o abordaseră direct: “Fa, Vasilino, noi credem că tu eşti milionară, fa, ce faci tu cu atâţia bani? Ai vândut boii, doi porci, grâu, porumb, floarea soarelui, cinci oi… Ai de grijă, o să vină hoţii într-o noapte şi o să te cureţe binişor de toţi banii!”

         

În ciuda faptului că nu avea prieteni ori apropiaţi în sat, Vasilina a luat, totuşi, aminte la sfaturile sătenilor. “Timofei, dragul mamei, m-am gândit să astupăm ferestrele cu chirpici”, i-a spus ea băiatului, într-o bună zi. “Bine, mămucă, cum zici dumneata!”, a răspuns copilul şi, în câteva zile, sătenii se uitau, prostiţi, la casa Vasilinei, la care geamurile fuseseră înlocuite de un strat gros de chirpici. Şi, ca ultimă măsură de siguranţă, Vasilina blocase uşa de la intrare cu scânduri bătute în cuie sănătoase. “Cum a rămas cu lumina,” a îndrăznit unul, Iftim Rototo, “ori voi orbecăiţi precum chiorii pe întuneric?” “Ce vorbeşti, Iftime,” a replicat Vasilina, “avem lumânări cumpărate de la biserică, ne ajunge câte una pe seară…”

          Ferestrele baricadate şi uşa înţepenită nu aveau să-i ferească pe Vasilina şi Timofei de un alt intrus: toamna. “Timofei, dragul mamei,” a zis ea, atunci când frigul începuse să-i pătrundă, “mâine-poimâine vine iarna, nu avem ce încălţa, trebuie să mergem neapărat la Şteap”. Zis şi făcut.

         

Şteapul era un târg în exclusivitate evreiesc, cu o străduţă largă, flancată de magazine cu vitrine mari şi luminoase (sau cel puţin aşa îi păreau lui Timofei). “Câţi ani are copilul dumitale, femeie?” a întrebat negustorul la care se opriseră. “Face 9 anişori în două luni de zile!” “Arată ca unul de 15!” s-a mirat acela. “Ei, seamănă cu răposatu’ barbatu-meu, de-aia a crescut aşa de înalt…”, a spus Vasilina cu o oarecare mândrie. “Poate nu ar arăta aşa de urât dacă l-ai îngriji, l-ai tunde şi l-ai spăla…” a zis negustorul, în timp ce le înmâna perechea nou-nouţă de bocanci. “Lasă, jupâne,” a dat ea a lehamite din mână, “e abia un copil, are tot timpul să se tundă şi să se spele, se va drege el când va fi mare…”

         

Rămăsese de rezolvat spinoasa problemă a galoşilor Vasilinei. “Femeie, numărul dumitale, 44 adică, îl găseşti numai la magazine cu articole bărbăteşti, nu vezi ce picioare late şi groase ai?”, i-a zis un alt negustor. “Ce să fac, jupâne,” a oftat ea, “când eram fată de măritat le aveam mai subţiri, mai delicate… S-au lăţit şi umflat de atâta muncă, asta e!”

         

“Mămucă,” a zis Timofei după ce maică-sa găsise galoşi pe măsura ei, “mie mi-e tare foame, hai să luăm o pârjoală caldă, că tare frumos mai miroase!” “Vai de mine şi de mine, dragul mamei, cum să cheltuim 2 lei pe o amărâtă de pârjoală, tu nu vezi că evreii ăştia sunt în stare să ne jupoaie de tot? Ai răbdare şi tu un ceas-două, până ajungem acasă, culegem toate ouăle din cuibar şi facem un scrob mare, cu mămăligă caldă…Banii, dragul meu,” l-a mângâiat ea părinteşte, pe creştet, “trebuie păstraţi pentru mai târziu, atunci când vei fi mare, te vei însura şi vei vrea să-ţi faci casă…” “Eu, mămucă,” a răspuns copilul, “nu o să mă însor niciodată, ce să fac eu cu nevasta, ce să-i spun, de unde să ştiu eu ce vrea şi ce trebuie să-i dau?” “O să înveţi când te vei face mare…”, a expediat Vasilina discuţia, intuind că se îndreaptă într-o direcţie complet greşită, una pentru care nici Timofei, nici ea nu erau pregătiţi.

          “Ascultă, Vasilino,” o interpela primarul, la ceva vreme după drumul la Şteap, “câţi ani are feciorul tău?”

“Face 9 anişori mâine-poimâine!”

“Şi de ce nu l-ai dat la şcoală până acum?”

“Aoleu, domn’ primar, păi dacă-l dădeam la şcoală, cu cine mă mai ajutam la câmp şi la vite? Lăsaţi-o-n mama focului de şcoală, nu-mi stric eu copilul…”

“Treaba ta, Vasilino,” a clătinat din cap primarul, “dar nu faci bine, de la un an la altul se cere tot mai multă ştiinţă de carte… Te-ai gândit ce va face când va fi mare şi o să-l ia în armată? Va fi vai şi-amar de capul lui, însă nu o să poţi să-l mai ajuţi, va fi prea târziu…”

Cum-necum, Vasilina a priceput mesajul şi a purces a-l pregăti pe Timofei pentru prima lui zi de şcoală. Chiar a doua zi s-a dus cu copilul la frizerul satului… “Cât ne costă, domn’ frizer, tunsul?”, s-a interesat ea înainte ca omul să-şi facă treaba. “Cât să vă coste,” a răspuns omul, “la fel ca pe toată lumea: 3 lei!” “Nu vă mai rabdă Dumnezeu,” a izbucnit Vasilina, “cum puteţi să cereţi 3 lei pentru tunsul unui copil?”

“Dacă 3 lei vi se pare prea mult,” a replicat Ştrul, frizerul, “duceţi-vă în altă parte, eu nu ţin pe nimeni cu forţa…”

“Pentru ăia trei lei eu trag din greu, la sapă ori la coasă, în timp ce tu învârteşti o amărâtă de foarfecă şi un brici… Mai taci din gură, Ştrul, vă ştiu eu pe voi, alde d’ăştia, care v-aţi îmbogăţit din meserii uşoare şi tot felul de învârteli, tu, băcanu’ şi cârciumaru’! Hai mamă acasă,” s-a întors ea către copil, “te tunde mama frumuşel şi scăpăm cu banii neschimbaţi…”

          În spatele casei, aşezat pe un scaun, Timofei se scălda în razele blânde ale soarelui de toamnă, în aşteptarea mamei, care trebuia să apară din moment în moment ca să-l tundă… “Uite foarfeca, am găsit-o,” a zis Vasilina şi a făcut o pauză scurtă pentru a-şi trage sufletul, “nu ştiu unde am pus bucata aia de pieptene, parcă a intrat în pământ, zău!” “Lasă, mamă, îl netezeşti matale cu degetele şi o să iasă bine”, a încurajat-o băiatul, în timp ce Vasilina studia cu un ochi critic părul băiatului, aspru şi încâlcit ca un fuior răvăşit de cânepă.

          Venea, în fine, şi prima zi de şcoală… Timofei intra în clasă ca un cocostârc în stolul de vrăbii şi, în ciuda faptului că se aşezase discret, într-o bancă din spate, privirile învăţătorului Sfeclă se aţinteau asupra lui.

          “Pe tine cum te cheamă băiete şi câţi ani ai?” l-a întrebat dascălul după ce şi-a terminat expunerea de început de an.

          “Mă cheamă Timofei,” a răspuns băiatul, “anul trecut am făcut nouă ani şi acum merg pe unşpe’… Dar mămuca a zis că voi nu trebuie să ştiţi chiar toate secretele noastre…”

          “Are dreptate,” a zâmbit domnul Sfeclă, “dar să ştii că atunci când învăţătorul te întreabă ceva, trebuie să te ridici în picioare. Aşa e la şcoală!”

          “Aşa o fi”, a replicat Timofei, “numai că mi-e foarte greu să-mi scot picioarele de sub banca din faţă… Poate că de mâine puteţi să lăsaţi banca aia liberă, să mă pot mişca?”

          “O să încercăm să rezolvăm problema,” a zis domnul Sfeclă, “până atunci poţi să-mi spui şi mie de ce nu te-ai spălat şi pieptănat înainte de a veni la şcoală? Ai urechile murdare şi părul zbârlit, ca ariciul…”

          “Mămuca n-o găsit bucata de pieptene şi m-o netezit aşa, iar tu, măi Sfeclă,” a pufnit băiatul cu obidă, “nu te lega de mine, că te spun! Şi dacă se supără mama, vine la şcoală şi vă zboară pe toţi peste râpă, tocmai în Bălţata, la stână!”

          “Timofei, la şcoală se vorbeşte frumos, când i te adresezi învăţătorului vorbeşti la persoana a doua!”

          “Ce persoană a doua?” s-a mirat copilul, “eu te văd numai pe tine, măi Sfeclă, nu văd o a doua persoană pe nicăieri!”

          Arici pogonici, de la casa cu chirpici, eşti lungan ca un haldan, îl petreceau copiii pe Timofei la ieşirea de la ore, în timp ce domnul Sfeclă se îndrepta către cancelarie, pentru a-l informa pe domnul director Ursu despre apariţia băiatului Vasilinei la şcoală. “O să fie un an greu, domnule director,” a oftat el, “copilul ăsta a trăit numai pe câmp, lângă mama lui, nu ştie să vorbească, iar de citit ori de scris nici nu vrea să audă! Nu cred că vom reuşi să scoatem ceva din el!” “Deh, colega,” i-a răspuns directorul, “asta-i misiunea noastră şi o să ne achităm de ea cu răbdare, calm şi dăruire…”

          “Ce mai faci, Vasilino,” o întreba primarul la ceva vreme după, “am auzit că ai dat băiatul la şcoală… Să ştii că foarte bine ai făcut!”

          “Nu ştiu dacă am făcut bine, domn’ primar, mă bate gândul să-l retrag ca să nu mai fie bătaia de joc a tuturor pezevenchilor de acolo…”

          “Ba să nu faci una ca asta, lasă-l, cu timpul se va obişnui. O să îi trebuiască ceva şcoală atunci când va pleca la armată, pe ăia neştiutori de carte îi supun la tot felul de corvezi… Măcar 4 clase primare să facă, militarii care ştiu carte sunt mare apreciere şi, cine ştie,” a adăugat primarul, încurajator, “poate să ajungă fruntaş, ori caporal…”

          “Aveţi dreptate, ce dacă o să rămână repetent, până la urmă o să iasă om din el… Şi dacă ajunge fruntaş sau caporal, am să-l sfătuiesc să nu asuprească ofiţerii, că sunt şi ei oameni!”

          Discuţia avea să se reia câţiva ani mai târziu.

          “Cum se face, Vasilino, că băiatul ăsta al tău rămâne repetent aproape în fiecare an?”

          “Lumea rea, domn’ primar!” a oftat Vasilina. “Împieliţaţii ăia de copii, nişte afurisiţi, nu alta: când ştia lecţia mai bine, atunci îl hârjoneau, îl imitau, îl porecleau, râdeau de el, ba chiar îi puneau gândaci în bancă…”

          “Eu înţeleg,” a zis primarul, “dar tu nu vezi că în ritmul ăsta o să-l prindă recrutarea în şcoală?”

          “Ei, nu-i nimic, chiar şi dumneavoastră aţi zis că dacă are patru clase primare o să ajungă fruntaş sau caporal şi o să ia masa cu generalul… Eu l-am sfătuit temeinic cum va trebui să se poarte atunci când va purta gradele strălucitoare de caporal pe umeri…”

          Anii treceau pe nesimţite şi venise şi ziua în care străjerul de la primărie bătea toba, anunţând că toţi băieţii care au împlinit 18 ani trebuie să se prezinte la căminul cultural, pentru recrutare.

          Rând pe rând, flăcăii din sat ieşeau de la comisie cu o foaie de hârtie pe care era specificată arma şi unitatea la care fuseseră repartizaţi: marină, infanterie, jandarmerie, grăniceri, etc. Unul câte unul, bucuroşi, ori trişti că vor fi departe de casă, se adunau, încet-încet, la cârciuma lui Avrum, ca să bea un rachiu şi să schimbe păreri despre datoria patriotică pe care o aveau de îndeplinit…

          În mijlocul tumultului ce cuprinsese tot satul, Timofei ieşea de la comisia de recrutare, cu cămaşa descheiată, şireturile desfăcute şi cu o hârtie pe care scria citeţ ‘REFORMAT’ în mână. “De ce, cum se poate, ce au spus, ce te-au întrebat, cum te-au verificat, ce ai răspuns?” au întrebat flăcăii, adunaţi roată în jurul lui.

          “Nu ştiu, măi,” le-a răspuns dezorientat Timofei, “ăia din comisie parcă vorbeau păsăreşte… Unul burduhănos şi cu chelie, care zicea că-i doctor, i-a spus ăluia de lângă el cam aşa: din punct de vedere patologic nu poate rămâne în colectivitate, mai ales în rândurile armatei, un astfel de caz de gigantism nu am întâlnit de când lucrez în comisiile de recrutare… Ce a vrut să spună cu vorbele astea nu ştiu, ştiu că m-au ţinut dezbrăcat, mă învârteau pe toate părţile şi chicoteau pe la spatele meu… Adevărat fenomen, doctore, vedeţi cum e repartizat părul pe trupul lui? Ca la omul zăpezilor!”

           

          “Unde te-au repartizat, dragul mamei?” l-a întrebat Vasilina, cu vocea tremurând de emoţie, de îndată ce Timofei ajungea acasă.

          “Aici, mămucă, la noi în sat!” a răspuns Timofei senin.

          “Nu înţeleg nimic, ce vrei să spui?”

          “Cică sunt gigant, cu întârziere la cap şi păr de urs pe dedesupt…”

          “Timofei, mamă, tu n-ai întârziat de la lucru nicicând şi nicicum” a spus Vasilina, îngrijorată, “şi ce-i încurcă pe dânşii dacă tu eşti păros pe dedesubt?”

          “Păi au explicat, mămucă… Cică sunt întârziat la scris, la citit şi la vorbit…”

          “Aha!” a răbufnit femeia, “deci comisia asta se leagă de toate nimicurile…”

          “…şi că am părul lung, des şi negru, că nu pot păstra higiena şi că pot face paraziţi…”

          “Ştii ce, dragul mamei? Higiena s-o păstreze ei, doctorii, doar ei se ocupă de aşa ceva; noi avem alte treburi de făcut. Dacă-i pe aşa, o să mă reped eu până la ei să le trag o bruftuluială, să mă ţină minte şi ei şi toţi paraziţii lor, ce-or mai fi şi ăia… Le-ai zis de şcoală, de scris şi de citit? Eu nu vroiam să ajungi ministru, mamă, doream să te fac numai un ofiţer mare, un fruntaş sau un caporal, acolo…”

          “Eu cred, mămucă,” a zis Timofei, gânditor, “că paraziţii ăştia sunt un fel de prieteni de-ai lor, care vin în vizită, la petreceri, la jocuri de cărţi şi la tot felul de zaiafeturi…”

          “Treaba lor,” a conchis Vasilina, “să fie sănătoşi, noi nu avem timp de aşa ceva, nu ne mai vedem capul de treabă!”

          A doua zi dimineaţă Vasilina se prezenta ea însăşi în faţa comisiei de recrutare şi îi făcea cu ou şi cu oţet pe membrii comisiei, cât să le ajungă o viaţă întreagă. O săptămână şi mai bine după această vizită inopinată satul se mai distra şi mai glumea încă pe seama întâmplării…

          Dincolo de aspectele vizibile legate de viaţa lui Timofei şi a Vasilinei, nimeni nu prea ştia, în realitate, amănunte despre existenţa lor. Se spunea că mănâncă prost, că vând animale, cereale şi păsări iar banii îi îngroapă în diferite locuri din casă, numai de ei ştiute. Se zvonea chiar că Vasilina încercase să-şi însoare băiatul cu văduva lui Leonte Fărnăitu, Oliţa, care era mai mare decât el cu 11 ani… “Mămucă, nu mă părăsi,” ar fi zis disperat Timofei, “dacă asta vine cumva peste mine într-o noapte şi mă sperie sau mă cheamă lângă ea? Ce să-i fac, cum s-o alung? S-o bat?”

         

Departe de toate întâmplările şi snoavele ţesute de imaginaţia oamenilor în jurul lui Timofei şi a Vasilinei pe la clăci ori şezători, un lucru era sigur: nu ceruseră nimic, de la nimeni, niciodată, nu deranjaseră pe nimeni şi îşi vedeau liniştiţi de treaba şi de zgârcenia lor. Într-un anume fel erau chiar un exemplu pentru locuitorii satului, în ceea ce priveşte hărnicia şi priceperea lor la muncile pământului.

Într-o bună zi a anului 1940, la primărie poposeau nişte ruşi. Oamenii spuneau că Basarabia fusese cedată şi că de acum încolo ăia, adică ruşii, or să ne conducă… “Treaba lor,” a zis Vasilina, care nu avea nici în clin, nici în mânecă cu politica, “doar n-o să mă ajute la plug şi la coasă, tot eu cu Timofei al meu o să lucrăm pământul! Am înţeles că sunt nişte oameni ca şi noi, numai că sunt foarte nervoşi şi umblă în haine de soldaţi. Timofei mi-a zis că în ţara Olteniei sunt mulţi ruşi şi cred că de acolo au venit, cică sunt bătăuşi, au 24 de măsele şi muşcă să te ferească Dumnezeu!”

Viaţa şi evenimentele o aduceau urgent pe Vasilina la realitate. A înţeles cine sunt, de fapt, ruşii şi ce anume caută ei în Basarabia, a înţeles că vin de dincolo de Nistru să ne căsăpească, să ne pârjolească şi să ne pângărească credinţa şi religia. Şi mai mult decât atât, a înţeles că trebuie să-şi ascundă bine bănişorii…

Lucrurile se precipitau, însă… Întâi se pomenise cu Ionică Hărăluşcă, însoţit de doi miliţieni, la uşă. “Vasilino, chiar acum, în momentul ăsta, iei carul şi boii şi-i duci la primărie, se rechiziţionează!”, i-a comandat tovarăşul primar. “Păi, tova…”, a încercat ea să protesteze. “Gura!”, i-a tăiat-o scurt Hărăluşcă, în timp ce miliţienii se pregăteau să îndrepte armele către ea. Au urmat, pe rând, în zilele următoare, vaca, porcii, capra, păsările, cerealele, legumele până la ultimul bob…

…Vasilina îşi făcuse apariţia la noi în curte ca o furtună dezlănţuită, smulgându-şi părul din cap.

“Ce mă fac, nănaşule Alexandre, ce mă fac?” s-a tânguit ea, disperată. “Trăzni-i-ar Dumnezeu să-i trăznească pe toţi ruşii, m-au adus în sapă de lemn şi tot nu le-a ajuns; m-au chemat mâine, să ne înscrie pe mine şi pe Timofei în colhoz… Ce zici de asta, nănaşule? Eu sunt hotărâtă să nu le fac pe plac, pot să crape cu toţii, dracu’ să-i ia de păgâni! Ce mă fac, Doamne?”

“Eu zic, Vasilino,” a spus tata, blând cum îi era felul, “să cântăreşti bine, cu răbdare şi credinţă în Dumnezeu. La Biblie scrie că, începând cu anii ’40, un puhoi de păgâni, aflat sub comanda lui Scaraoţchi, va veni de la răsărit şi va schimba lumea cu totul: vor ucide, vor despărţi familii şi-i vor scoate pe oameni din casele lor. Nu mai striga şi nu mai blestema în gura mare; dacă prind de veste oamenii lui Hărăluşcă, te leagă şi te trimit direct la ocnă…” Şi, în timp ce femeia îşi recăpăta suflul, tata a adăugat, privind-o în ochi: “Dacă avem răbdare, în 2-3 ani americanii ne vor scăpa de balaurul ăsta fioros de la răsărit!”

Vasilina, însă, nu avea să se potolească. Cât era ziua de mare blestema şi afurisea pe necuraţii care o lipsiseră de munculiţa ei şi a lui Timofei de-o viaţă.

Era sâmbătă dimineaţă şi câţiva oameni se adunaseră la fântână, vorbind pe şoptite, cu privirile aţintite în toate direcţiile.

“Ce tot şopotiţi măi, ce aveţi?” a întrebat Trofim, aflat în trecere.

“Tu nu ai auzit? Astă noapte au ridicat-o pe Vasilina şi încă 12 familii şi i-au trimis la Donbas, cu trenul ăla negru, de la miezul nopţii…”

“Dar cu Timofei cum a rămas?”

“L-au ridicat şi pe el, ameţitu’ lui Dumnezeu, împreună cu mămuca lui şi i-au trimis în lagărul exterminării, la scos cărbuni din fundul pământului!”

Trecuse parcă o veşnicie de când nu se mai auzise nimic de Vasilina ori Timofei şi, cu atâtea schimbări care se petrecuseră, lumea îi dăduse uitării.

Pe la sfârşitul anilor ’57, însă, un personaj ciudat îşi făcea apariţia pe uliţa mare a satului. Părea străin, însă stătea pe loc minute în şir, cu gura căscată, uitându-se cu atenţie la fiecare casă, de parcă i-ar fi fost familiară…

“Cum, nu-l cunoaşteţi?” s-a mirat mătuşa Saveta. “E Timofei al Vasilinei, a sosit în sat de vreo 2-3 zile, împreună cu Serghei, ăla de peste râpă… Le-au dat drumul de la Donbas…”

Şi tot ea a continuat: “S-a aciuat tot în casa lor, care oricum nu mai era de folos nimănui, doarme îmbrăcat, nespălat şi flămând ca vai de el…”

“Ia spune, Timofei dragă, unde-i Vasilina?” l-au întrebat oamenii, după ce avuseseră grijă să-l ajute cu mâncare, cu îmbrăcăminte şi încălţăminte.

“Mămuca a murit atunci când a căzut malul cela gros de cărbuni peste ea. Câteva zile s-a huruit toată mina, cu tot cu vagoane şi oameni peste mămuca mea…” a zis băiatul, înghiţind în sec.

“În ce an s-a prăpădit?”

“Nu,” a scuturat din cap Timofei, “mămica nu s-a prăpădit, mămica a murit atunci când s-a răsturnat totul peste ea!”

“Dar tu,” a cutezat cineva, “tu cum te-ai descurcat singur?”

“Trăiam într-o baracă fără foc, dar nu îngheţam, că munceam de dimineaţă până seara… De mâncat, mâncam la cantină, aveam porţie…”

“Dar bani, vă dădeau bani pentru ce munceaţi?”

“Niciodată nu am primit bani. Mămica,” a zis Timofei, lăsând privirile în pământ, resemnat, “i-a înjurat, i-a blestemat şi ei ne-au pedepsit. Acum mi-au dat drumul să vin acasă…” “Pe mulţi nu vă cunosc, însă,” s-a înviorat el, brusc, “şi s-au schimbat şi casele din sat, foarte mult!”

La ceva timp după aceea, Timofei avea să fie chemat la colhoz şi angajat căruţaş. Trebuia să ducă, de trei ori pe zi, mâncare pentru cele trei crescătorii de porci ale colhozului, misiune de care avea să se achite cu cinste.

Legendă? Istorie? Soartă? Destin? Nu ştim. Un singur lucru se desprinde clar: perioada războiului şi ocupaţia de către balaurul roşu au curmat vieţi, au dizlocat aşezări omeneşti, au distrus religia creştină şi au reuşit să semene ură şi vrajbă între oameni. Oameni nevinovaţi au fost supuşi unor munci grele şi umilitoare. Vasilina şi Timofei au fost victime ale acestor perioade care nu i-a lăsat să guste din modestele lor dorinţe: de a avea casa zugrăvită şi pe Timofei însurat.

“Dar unde este Timofei?” am întrebat eu astă vară.

“A murit şi el, săracu’, acum doi ani. L-au găsit mort de inimă pe prispă.”

“Din partea noastră merită să-l trecem în pomelnic, că nu au pe nimeni în lume. Cu regrete sincere, să aveţi somnul de veci liniştit, pomeniţi de biserica noastră creştină…”