Senea şi Ştefănică (II)

“Măi, Senea” începu Ştefănică, “tu îţi mai aduci aminte ce am păţit la hora caţapilor, de la Poiana-Cunicea?”

“Ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri” răspunse Senea, zâmbind, “chiar, cum o fi rămas cu fata aia frumuşică foc, caţapcă de-a lor, la care nu-i mai dădeai drumul?”

“Habar nu am, ştiu că la momentul ăla i-am văzut pe caţapi zburlindu-se ca nişte tauri sălbatici şi pe băiatul pădurarului, turbat de furie, repezindu-se spre mine, în timp ce toţi ceilalţi se retrăgeau pe margini… Ţin minte că l-am apucat de curea şi l-am trântit la pământ, că doi dintre ăia cu părul roşu şi cu ochii holbaţi răsăriseră lângă mine, înjurându-ne pe ruseşte şi că tu îţi făceai loc printre ei cu pumnii şi cu picioarele…”

“Mi se suise sângele la cap” zise Senea, “şi dă-i! trosc! pleosc! ce nu vă convine? Aţi venit de la mama naibii, v-aţi pripăşit pe-aici şi ridicaţi pretenţii? Statul v-a permis să vă construiţi case aici, în vatra noastră, cu condiţia să respectaţi legile şi tradiţiile noastre… Dacă nu vă convine, sunteţi liberi să plecaţi de unde aţi venit, în legea voastră, nimeni nu v-a invitat şi nimeni nu vă ţine aici cu forţa, clar?”

***

…În acel moment, îşi aduceau ei aminte, lucrurile păreau să fi fost lămurite şi se porniseră către casă, dar abia apucau să se depărteze câţiva paşi când asupra lor se abătea un potop de fluierături şi înjurături căţăpeşti şi câteva pietre răzleţe le treceau, razant, pe lângă urechi.

“Ce facem, vere” a întrebat, într-o doară, Ştefănică, “ne lăsăm călcaţi în picioare şi batjocoriţi de nişte venetici de lipoveni?”

“Ba bine că nu” i-a răspuns Senea calm, “hai după ei, să terminăm lucrarea ca lumea… Ăla, roşcatu’ cu ochii bulbucaţi, e al tău; lunganu’ e al meu…”

Ce căutau Senea şi Ştefănică, veniţi taman din Cuhureşti, la hora din Poiana-Cunicea? întreba lunganul, ţintuit la pământ, explicând, fără să vrea, motivul pentru care cei doi fuseseră trataţi cu atâta ostilitate. “Păi, suntem în ţara noastră şi mergem unde vrem şi când vrem…” a replicat Senea, cu piciorul încă pe grumazul lui. Da, da, a articulat celălalt, dar avem obiceiurile noastre şi voi ni le stricaţi! Să nu mai veniţi la Poiana-Cunicea!  “Nu, zău, aţi ajuns să ne faceţi voi legea?” a mai zis Senea, cu liniştea dinaintea furtunii şi doi pumni mai târziu lunganul poposea sub gard.

Ştefănică îşi făcuse de lucru ăstimp cu celălalt, arătându-i cam cât de greu poate să fie pumnul moldoveanului atunci când e călcat pe bătături şi, minute mai târziu, atunci când confruntarea se terminase, nu mai era picior de spectator în zonă. Dispăruseră cu toţii, ca împrăştiaţi de vânt, şi odată cu ei şi adevărata sămânţă de ceartă – caţapca mică, durdulie şi focoasă…

Nu zău, să vină ăia din Cuhureşti şi să ne ia frumuseţe de fată? justificau lunganul şi roşcatul incidentul, capetele sparte şi coastele rupte... “Nu vă mai luaţi la harţă cu cei din Cuhureşti,” i-ar fi sfătuit un gospodar de seamă al satului, “sunt de-ai pământului, s-au închiaburit în Moldova lor natală, se bucură de respect şi autoritate şi, atunci când pot, ajută pe oricine. Numai că trag linie atunci când simt că cineva încearcă să le ştirbească legătura cu glia.” “Aşa le trebuie, dacă nu-şi cunosc locul şi interesul”, a comentat un altul atunci când a aflat că lunganul şi roşcatul fuseseră implicaţi în incidentul cu haiducii din pădurile Cuhureştilor.

***

“Dar de balul intelectualilor, la o sâmbătă după, îţi mai aduci aminte?”

“Ei, cum Dumnezeu să nu-mi aduc aminte,” zise Senea, “la vremea aia mă întrebam ce e cu intelectualii ăia de care tot auzeam: câţiva învăţători, gălbejiţi şi încovrigaţi de slabi, care stăteau în gazdă pe la gospodari; fetele notarului, primarului şi popii, care studiau la Iaşi, pe la academii; băiatul dascălului şi cel al şefului de post, care erau pe la şcoala de procurori; sclifositele felcerului, Dumnezeu să-l odihnească, cu patru clase terminate pe la Soroca… Dacă te uitai mai bine la ei, cu toţii erau slabi şi cocârjaţi şi parcă tuşeau a oftică, dar se chema că sunt intelectuali şi cu asta basta! Degeaba aveam noi vite şi hambare pline, case mari şi luminoase, pivniţe pline de butoaie; pentru ei, tot ţărani eram…”

***

Toată protipendada Cuhureştiului intrase în febra pregătirilor pentru balul intelectualilor. Doamnele şi domnişoarele îşi comandaseră rochii lungi, de mătase, albe sau roz, căminul cultural era pregătit pentru sosirea invitaţilor şi se auzea că muzica va fi asigurată de fanfara din Floreşti.

Se zvonea că până şi pretorul va fi prezent, însoţit de girafa lui de fată, slabă, negricioasă şi veşnic neconsolată. “S-o găsi cineva şi pentru ea,” a cârcotit Ştefănică, “poate băiatul lui moş Iacob, ăla care nu s-a căpătuit până la vârsta asta, s-o ia să-i ţină de urât… El e maistru la Şcoala de Meserii, ea predă lucrul manual la grădiniţa din Floreşti, ce mai, intelectuali, nu glumă! Partea proastă e că noi suntem nişte simpli ţărani,” a oftat el, “la bal se intră numai pe bază de invitaţie, nu o să ne lase înăuntru…”

“Taci, măi Ştefănică,” l-a întrerupt Senea, “tu ştii cine e paznic la cămin? Colea, ăla cocoşatul, băiatul lui tanti Zinica, n-are el curajul să ne oprească pe noi…Ce bal ar fi ăla fără noi şi fără amintiri haioase? Aşa că uite la ce m-am gândit: sâmbătă seara ne îmbrăcăm frumos şi ne încălţăm cu cizmele alea lungi şi negre. Înainte de a pleca spre cămin ne ungem cizmele cu motorină, atât cât să lase urme pe unde păşim…”

“Deh, ştiu eu,” a spus Ştefănică, cu îndoială, “dacă gluma asta se întoarce împotriva noastră şi iese cu bătaie ca la Poiana-Cunicea? Şi atunci se duce dracului balul, cu tot cu gâştele, raţele şi curcanii fripţi de la bufet şi noi o să sfârşim la zdup!”

“Nu cobi, vere,” a zâmbit Senea, “ai să vezi că o să ne distrăm de minune… Până una-alta, hai să facem rost de nişte bani să avem de fripturi, ţigări şi băutură!”

Venea, în sfârşit, şi ziua mult aşteptată a balului, cu un Cuhureşti îmbrăcat în straie de sărbătoare, cu multe flori şi ghirlande de verdeaţă şi cu muzica fanfarei care se auzea până sus, în pădure… Ofiţerii şi subofiţerii de la batalion erau parcă mai ţanţoşi ca niciodată, la braţ cu partenerele lor. Până şi fetele lui Murzacu – trecute binişor de 30 de ani – îşi găsiseră câte un sergent major şi păşeau semeţ către căminul cultural, aruncând priviri indiferente pe sub borurile pălăriilor lor cu aspect de cuib de cioară cu pui în el. Dar… ce mai conta? Erau la modă şi intraseră în rândul intelectualilor.

Chel, slab şi privind furiş prin ochelarii cu rame groase, dirigintele Poştei o însoţea la bal pe fiica lui, Larisa, în speranţa că doar-doar se va lipi şi de ea vreun sergent-major. Aşteptările erau mari, dat fiind faptul că însăşi tanti Liudmila îi promisese că-i va face fetei cunoştinţă cu subofiţerul care stătea la ea în gazdă şi pe urmă, gândea el, fata lui merita o partidă bună: era scundă, blondă şi grăsuţă, numai bună de iubit şi urma nişte cursuri de felceriţă la Chişinău, pe care le aprofunda de vreo patru ani şi nu mai reuşea să le termine…

Armoniile valsurilor şi tangourilor prinseseră toată atmosfera din sat, ca într-o vrajă şi, atunci când mai toată elita intelectuală era prinsă în vârtejul dansului, Senea şi Ştefănică se strecurau, pe nesimţite, în sala de bal a căminului şi se plasau în colţuri opuse, conform planului. O încuviinţare discretă şi cei doi începeau să străbată sala în lung şi-n lat, încercând să dea impresia că se caută unul pe altul…

Îşi făcuseră pierdută urma de mult, însă, atunci când se declanşau primele reacţii: “Trebuie să fi fost nişte dezertori, dragă, uite cum arată volănaşele de la rochiţa mea!”

“Nu vă mai plângeţi, domnişoarelor,” s-a auzit vocea Larisei peste corul protestelor, “cu toatele am păţit-o, ăia au mânjit cu motorină tot ce au prins în cale, eu cred că erau hoţi, cu ochii mei i-am văzut cumpărând de la bufet fripturi şi chiar o sticlă de şampanie…”

La câteva zile după bal, mama se întorcea din sat cu o falcă-n cer şi una-n pământ…

“Unde-i Senea?”

“La grajd, la Roibu…” am răspuns eu.

“Să vină imediat la mine” a zis mama, pe un ton ce nu admitea replică.

“Ce vrei mămică, ce-ţi trebuie?” a întrebat Senea, oarecum mirat de neagra dispoziţie a mamei.

“Ce vreau? Ce-mi trebuie?” a exclamat mama, roşie de furie, “ia stai tu colea, jos şi să nu scoţi o vorbă, că te omor în bătaie, împieliţatule! Iar tu,” s-a întors ea către Ştefănică, venit în vizită în cel mai prost moment cu putinţă, “tu nu mai stai deloc pe la tine pe acasă? Ce tot puneţi voi la cale toată ziua? Aţi tulburat un sat întreg cu năzbâtiile şi năzdrăvăniile voastre…”

“Da’ ce am făcut, tanti Anică?”, s-a fâstâcit Ştefănică.

“Mai şi întrebaţi, neruşinaţilor? Unde aţi fost sâmbătă seara?”

“Pe aici, mămică, prin grădină, prin pădure…” a îndrăznit Senea.

“Ei, bravo,” a explodat mama, “acum mă şi minţiţi în faţă! Ce căutaţi voi, sâmbătă seara, la balul boierilor? Cum aţi intrat, cine v-a dat voie înăuntru? Să intru în pământ de ruşine de câte mi-am auzit… O mulţime de doamne şi domnişoare s-au plâns că şi-au murdărit frumuseţile de danteluri de ciubotele voastre! Cum v-aţi permis, împieliţaţilor, să intraţi în sală cu ciubotele unse cu motorină? Şi blendărăul ăla de Colea al lui Zinica, cum de v-a lăsat să intraţi? Stă acolo, la uşă, ca un tolomac şi nu se uită cine intră şi cine iese…”

“Nu cumva tot voi aţi speriat-o pe Ileana lui Moisei în noaptea de Lăsata Secului?”, a reluat mama, după ce şi-a mai tras suflarea.

“Dar ce mai are şi Ileana, mămică, ce mai vrea?”, s-a interesat Senea, pe un ton cât se poate de nevinovat.

“Ce să aibă femeia, umblă zilnic pe la preot să i se citească de sperietură, pentru că, în noaptea de Lăsata Secului, pe la miezul nopţii, s-a trezit din somn cu nişte vedenii: două stafii, cu făclii aprinse în mâini, i-au înconjurat casa de trei ori şi, din când în când, îi bocăneau în ferestre rânjind şi fluierând… De atunci, biata de ea, doarme cu câinele legat la uşă… Eu tot pe voi vă bănuiesc,” i-a privit mama cu subînţeles pe cei doi, “în dimineaţa aia am găsit cearşafurile de pe sârmă boţite şi pline de glod, iar lumânările din sertar erau rupte şi consumate. Asta ca să nu mai pun la socoteală capetele de lumânare aruncate lângă poartă…”

“Eu sunt sigură, sută la sută, că voi doi aţi fost cei care au speriat-o pe biata Ileana,” a continuat mama, “şi v-aş da o lecţie s-o ţineţi minte toată viaţa, dar se apropie toamna, or să vă ia la armată şi o să plătiţi acolo, cu vârf şi îndesat, toate chicotelile, snoavele şi glumele nesărate… Pentru că atunci când se va coborî milităria din pod, o să uitaţi de toate ghiduşiile. Chiar mă întreb cum o să suportaţi voi doi viaţa de cazarmă; acolo greşelile se pedepsesc aspru, cu înjurături, că bătăi, cu corecţii, să vă văd cum o să vă descurcaţi, voi care nu aţi primit nici măcar o palmă părintească…”

“Mămică, nu e cazul să vorbim acum despre ce se va întâmpla la toamnă…”, a zis Senea, pus totuşi pe gânduri.

Venea şi toamna şi, vrând-nevrând, Senea şi Ştefănică erau încorporaţi, primul la o unitate militară din Vaslui, cel de-al doilea la Caracal. Fiecare mamă îşi pregătise feciorul de drum cum putuse mai bine: plăcinte, caş de oaie şi vreo 20 de ouă în desaga lui Ştefănică, o găină rumenită în cuptor şi cozonaci cu nuci în cea a lui Senea.

Trenul lăsa în urmă, pe peronul învăluit în fumul gros şi negru al locomotivei, două mame înlăcrimate şi una dintre ele a dat glas, simplu, grijii şi dorului nestăvilit pentru băieţi: “Ce zici, cumnată, or veni în permisie de Crăciun?” “Dacă nu vor putea, vom merge noi la ei, să-i vedem şi să le ducem de toate… Ne aşternem la drum chiar după tăierea porcului, să guste ei mai întâi din toate bunătăţile…”

La vremea aceea, pomana porcului era o adevărată sărbătoare înainte de Crăciun, curtea se umplea de veselie, de glume şi de cântece, prietenii băieţilor aduceau vin fiert şi tochitură cu mămăligă şi se petrecea cum se cuvine, înconjuraţi de cei dragi.

“Noapte bună, cumnată, şi Dumnezeu să-i ocrotească pe băieţi, pe acolo pe unde or ajunge!” s-a despărţit mama de tanti Ileana, mama lui Ştefănică, atunci când a ajuns în faţa porţii. Pe prispa casei, abia venit de la câmp, tata frământa, îngândurat, doi coceni de porumbi ca să le dea la iepuri.

“Tu nu vezi, bre,” a zis tata într-un târziu, “că până şi porumbeii, în coliviile lor, sunt tăcuţi şi trişti? Că iepuraşii nu se mai ridică în două lăbuţe să ne ia mâncarea din mână? Roibu se uită ba la poartă, ba la uşă, îl aşteaptă pe Senea să vină acasă…”

“Lasă, Alexandre,” l-a alinat mama, “se vor obişnui, încet-încet, şi cu noi… Toţi flăcăii de pe la noi care au făcut armata s-au întors zdraveni şi sănătoşi! Dacă o să fie linişte şi pace în ţară şi băieţii noştri se vor întoarce acasă cu bine!”

“Vezi tu, Anică, pe mine tocmai liniştea şi pacea asta mă frământă,” a zis tata, pe un ton ceva mai grav, “domnul doctor Ursu şi domnul Potoroacă mi-au spus că în ziarele Universul şi Curentul se vorbeşte în fiecare zi de un război între ruşi şi nemţi…”

“Păi, ce au de împărţit?”

“Nu ştiu ce au de împărţit, dar acolo, în ziare, scrie negru pe alb că Hitler va declara război ruşilor, adică lui Stalin. Tu nu ai cum să înţelegi, eşti femeie…”

“Treaba lor,” a zis mama, “să facă ce or face, numai să-mi lase băiatul în pace, să ajungă cu bine acasă!”

Ziarele avuseseră, însă, dreptate. Războiul se năpustea asupra noastră ca o fiară sălbatică, semănând pământul cu morţi, cu răniţi, cu sânge, cu jale şi durere. De la Senea şi Ştefănică – nici o veste, nu ştiam prin ce stepe ruseşti ajunseseră cu unităţile lor.

Ca prin minune, mătuşa Ileana avea să primească o scrisoare de la Ştefănică, prin intermediul unui camarad care participase alături de băiatul ei într-un atac în care compania lor fusese decimată de furia rusească. Dragă mamă, dragă tată, spunea Ştefănică pe acel petec de hârtie, vă scriu aceste rânduri din tranşee şi o să vi le trimit printr-un camarad de arme... Noi nu ne-am certat cu nimeni, niciodată, de ce trebuie să trag cu puşca într-un om care nu mi-a făcut niciun rău? Poate omul ăsta are familie, are părinţi, soţie şi copii… Eu cred, mamă, că e mare păcat ce facem noi aici… Mă închin de sănătate, roagă-te, mamă! Nu mai pot scrie acum, se aud obuzele, mamă…

Petecul acela de hârtie, mototolit, pătat şi udat de lacrimi devenise suprema mângâiere şi speranţă pentru noi toţi. “Ei, dacă s-o termina războiul, poate or veni şi ai noştri, teferi!”

Târziu de tot, Senea se întorcea acasă, cu proteză la picior şi cu sechele pe viaţă. De la Ştefănică – nici o veste, şi pe măsură ce timpul se scurgea, mătuşa Ileana şi unchiul Anton se topeau ca două lumânări. Tresăreau la fiecare lătrat de câine, la fiecare scârţâit de portiţă, dar mai cu seamă atunci când poştaşul trecea pe drum. “Pentru noi nu ai nimic?” întreba mătuşa Ileana, cu sufletul la gură. “Poate mâine, mătuşă,” răspundea invariabil poştaşul, “poate mâine…”

S-au stins pe rând, de durere…După înmormântare, sub perna mătuşii s-au găsit o iconiţă şi petecul acela de hârtie, pe care de acum nu se mai putea distinge aproape nimic, ultimul semn de viaţă de la Ştefănică, udat de lacrimile ei…

Greu, foarte greu, rănile lăsate de război pe trupurile şi în sufletele veteranilor se cicatrizau. Din când în când Senea îşi arunca privirile încărcate de durere peste gard, în curtea lui Ştefănică, năpădită acum de buruieni şi de cuiburi de vrăbii gălăgioase, dar plină de amintirile copilăriei lor… Lumea lăsa încet-încet în urmă infernul războiului şi laolaltă cu ea şi Senea, care cu credinţă, voinţă şi dragoste pentru viaţă şi oameni, reuşea să privească, limpede, înainte.

S-a refăcut prin muncă, ignorându-şi rănile, şi şi-a întemeiat o familie pe care bunul Dumnezeu a binecuvântat-o cu doi feciori, frumoşi şi sănătoşi, care la rândul lor, peste ani, aveau să dăruiască familiei şi societăţii câte doi nepoţi. Nimic nu-l putea bucura mai tare decât să-şi vadă fii, nepoţii şi mai târziu strănepoţii la un loc; se însenina la faţă şi o lumină blândă îi apărea în priviri… “Când eram copil ca voi”, îi povăţuia el pe cei mici, “eu şi cu vărul Ştefănică nu lăsam pe nimeni să ne învingă. Aşa să fiţi şi voi: viteji şi curajoşi, să nu vă lăsaţi doborâţi de nimic!”

Într-o vară, în amurgul vieţii, a reuşit să-i adune la o petrecere cu sucuri şi prăjituri pe toţi nepoţii, strănepoţii, ba chiar şi doi fini, fiind înconjurat de dragostea pe care la rându-i o răspândise toată viaţa…

Refăcând firul evenimentelor şi al istoriei, ori de câte ori ajungem acolo, la căpătâiul mormântului tău, Senea, spunem aşa: Dormi liniştit şi netulburat de nimeni somnul de veci! O lacrimă, un gând, o floare şi o rugăciune fierbinte către Tatăl Ceresc din partea minunaţilor tăi feciori…

Cu dragoste neţărmurită pentru familia mea,

Anastasia Stroescu