Mamă, alung-o de la casa noastră!

    Mândri urmaşi ai răzeşilor lui Ştefan Cel Mare, gospodarii din satele judeţului nostru erau într-o permanentă competiţie: care să-şi construiască o casă mai mare mai mare şi mai frumoasă, care are mai multe vaci în cireadă ori mai multe oi în turmă... Şi pentru că gradul lor de bunăstare contribuia, în cele din urmă, la prestigiul comunităţii în care locuiau, oamenii nu erau dispuşi să accepte compromisuri; dacă apăreau abateri din partea cuiva, comunitatea intervenea imediat, pentru a nu se ştirbi onoarea şi prestigiul satului.

“Oaia neagră” a satului nostru era Chirică. Omul trăia la marginea satului, într-o magherniţă fără uşi şi fără ferestre, împreună cu nevasta sa, Zalinca, sau, cum îi spunea toată lumea, Zăluda. Singurul suflet de pe lângă casa lor era o capră, Mândruţa, la care ţineau ca la ochii din cap şi pe care o iubeau ca pe un copil...

În fiecare zi Zăluda se ducea cu capra la păscut la pădure, în poieniţă şi, între timp, mai culegea niscaiva ciuperci, flori ori diferite buruieni şi aduna vreascuri. La apusul soarelui se întorcea acasă cu Mândruţa sătulă, o mulgeau şi capra le dădea lapte cu generozitate. Când venea ora de culcare, Mândruţa dormea cu ei în aceeaşi încăpere, undeva mai spre tindă.

Mulţi oameni simpli erau convinşi că, datorită botului, coarnelor şi bărbii, ţapii şi caprele erau din sămânţa lui Scaraoţchi şi că aduc tot felul de necazuri şi nenorociri la casa la care sunt ţinute. Alţii considerau că trebuie să fii tare sărac şi prăpădit ca să-ţi cumperi capră, sau vaca dracului, cum o numeau ei. În fine, crescuţi în această credinţă, copiii satului se amuzau aruncând cu pietre, bulgări ori diferite alte obiecte către magherniţa lui Chirică, pentru că, nu-i aşa, ăia beau lapte spurcat.

După terminarea războiului şi instituirea orânduirii socialiste, oamenii au fost nevoiţi să cedeze statului mai toate averile, bunurile gospodăreşti şi animalele. Nici noi nu am scăpat de rechiziţii. “Ce-o fi făcând biata Joiana la cireada colhozului?” ofta mama cu gândul la vaca noastră şi cu dorul unei picături de lapte proaspăt.

Ce-i drept, la unii gospodari cu copii mulţi Hărăluşcă le lăsase câte-o vacă-n bătătură, nouă, însă, nu ne lăsase nimic. “Lăsaţi văicăreala,” a spus el când ne-am plâns, “vă ajunge cât v-aţi ghiftuit… Uite, pentru că băiatul ăsta al vostru e rănit la un picior, o să-l bag vânzător la magazin!” “Sărutăm mâna, tovarăşe Ionică, rămânem tare recunoscători!” “Lasă, mătuşă Anică,” a zis el suficient, “aveţi noroc cu mine că sunt un om aşa bun…” “Sunteţi ca un Dumnezeu pentru noi, tovarăşe Ionică!”

“Ascultaţi ce vă spun,” a reluat Hărăluşcă după ce se scăldase câteva momente în propria-i glorie, “eu îl bag ca vânzător, dar va trebui să mişte din urechi în fiecare săptămână, dacă înţelegeţi ce vă spun… Altfel îl dau afară şi-l bag pe altul…” “Va mişca, va mişca, tovarăşe Ionică,” s-au grăbit ai mei să-l liniştească, “jumătate din salariul lui va fi al dumneavoastră!”

Nimic nu este veşnic pe lume, însă, cu atât mai puţin funcţia lui Hărăluşcă. Potlogăriile lui au începus să iasă la iveală şi, într-o furie generală, oamenii l-au legat, cu capul în jos, de un copac la marginea pădurii şi l-au lăsat acolo…

Senea, fratele meu, a urcat pe scara salariaţilor, devenind responsabilul magazinului. Altă viaţă, alt statut! Din noua poziţie pe care se afla, a început să-şi lărgească cercul de cunoştinţe, începând să se frecventeze cu învăţătorii, cu miliţienii, cu sanitarul şi chiar cu dacălul de la biserică, cu lume bună, deci, fapt care a fost de natură să îl facă respectat şi bine-văzut în comunitate. Purta costum, cravată şi ceas la mână, ce mai, o ţinută demnă de locul pe care-l ocupa şi de cercurile în care era, de acum, inclus…

Mămica, însă, nu se consolase nicidecum cu pierderea Joianei. “Ce-ţi pasă ţie,” s-a plâns ea lui Senea, “tu îţi câştigi bucăţica ta de pâine, dar eu ce mă fac? Nu tu unt, nu tu smântână, nici măcar acolo, o lingură-două de lapte acru… Mă gândeam, Senea dragă, să cumpărăm şi noi o căpriţă; avem un pahar de lapte proaspăr la masă şi, cine ştie, poate în primăvară un ied sau o iediţă! Dacă războiul ne-a adus în starea asta şi statul ne-a luat tot, ce să facem? Va trebui să ne deprindem şi cu sărăcia…” a oftat ea, resemnată.

“Mămico, cu mine să nu faci glume de astea,” a sărit Senea ca ars, “ce, din gospodari de funte am ajuns ca Chirică? Să nu îndrăzneşti să-mi bagi capră în ogradă, astea sunt cu Satana în ele! Nu ai auzit că la Chirică, noaptea, pe acoperişul magherniţei, cântă stoluri întregi de puhăci (bufniţe, n.a.)? Toate nenorocirile şi sărăcia i se trag lui Chirică de la diavolul ăla de capră, mămică! Capra nu e un animal de ţinut pe lângă casa omului, nu vezi că seamănă leit cu Scaraoţchi? Destule nenorociri ne-a adus războiul, o capră ne mai lipsea… Stai liniştită, mămică, nu o să murim noi de doru’ laptelui!”

Mama, însă, era neînduplecată în demersul ei. “Zice el Senea ce zice,” i-a spus ea tatei mai târziu, “dar parcă tot ne-ar prinde bine o capră la gospodărie… Aşa că mi-am făcut un plan şi te rog, Alexandre, să fii alături de mine, că oricum văd că tu nu ai nimic de zis, moale eşti de când te-am luat…”

“Duminică ne ducem la Şteap, la iarmaroc,” a reluat mama, conspirativ, “cumpărăm o căpriţă şi o ţinem ascunsă în poiata de lângă Ştefănache. O hrănim, o îngrijim şi o să ne dea lapte suficient. Dacă Senea ne întreabă de lapte, îi spunem că-l avem de la Nadia lui Manole…”

La Şteap, iarmarocul plin de capre şi ieduţi veseli şi zburdalnici. Au pus ochii pe o frumuseţe de căpriţă roşcată, cu o fundiţă roşie la o ureche şi cu priviri blânde, pe care o chema Maricica, au cumpărat-o şi, conform planului, i-au făcut un culcuş de regină în poiată.

După câteva zile de linişte şi pace, Senea se năpustea pe poartă tunând şi fulgerând, aruncând şi trântind tot ce întâlnea în calea lui.

            “Unde e, mamă?” a zis el, roşu de furie. “Ce mi-ai făcut, mamă? Ce am vorbit noi doi şi ce te-am rugat, mamă? De ce mă faci de ruşinea satului, mamă? Unde ai ascuns-o, mamă, c-o omor chiar acum!” Şi, după ce-şi mai trăgea sufletul: “Alung-o, mamă, de la casa noastră, deschide larg poarta, mamă, şi alungă pe Satana din ograda noastră!”

           

            Cu greu s-au liniştit spiritele… A doua zi, după plecarea lui Senea, mămica a luat-o pe Maricica de curmei şi s-a dus la Costan, peste râpă.

            “Ce-i cu matale, nănaşă,” s-a mirat acela, “încotro târâi capra asta de curmei?” “Am venit la tine, Costane,” a zis mama, “să ţi-o dăruiesc, le-ar prinde bine ălor cinci copii ai tăi câte-o lingură de lapte proaspăt…” “Da’ de când te-ai făcut aşa darnică, nănaşă, te ştiam zgârcită de mama focului!”

            Omul pricepuse, însă, motivul pentru care mama îi dăruise capra şi a acceptat darul, obligându-se ca, o dată pe săptămână, să-i ducă şi nănaşei un litru de lapte.

            În scurt timp, Maricica devenea partenera de joacă a celor cinci copii ai lui Costan iar mama avea asigurat, săptămânal, litrul de lapte proaspăt. “De unde e laptele ăsta, mamă?” a întrebat Senea la un moment dat. “Păi nu ţi-am zis,” a răspuns mama, “că ne mai trimite Nadia lui Manole, din când în când?”

            Trecuse ceva vreme de la momentul în care Maricica îi fusese dăruită lui Costan, mămica îşi primea dividentu’, Senea nu bănuia nimic, tăticul nu se amesteca, deci lucrurile intraseră pe făgaşul lor normal.

            Într-o zi Senea venea de la magazin cu febră mare şi tuse, în fine, semne ale unei viroze sau gripe care l-a şi trântit la pat. A încercat mămica să-l dreagă cu frecţii, dar în zadar; boala îl scutura puternic! În disperare de cauză, mămica a apelat la mătuşa Catinca, pentru că numai ea ştia cum să-l vindece.

            “Anică,” i-a zis ea mamei, “să faci iute o strachină cu mujdei de usturoi şi cât timp eu îl fricţionez cu mujdei pe tot corpul, tu du-te prin sat şi caută nişte lapte de capră, să-l bea fierbinte cu unt şi miere de albine… Nu vezi că tuşeşte de e gata să-şi verse plămânele şi rărunchii?”

            După o săptămână de urmat tratamentul prescris de mătuşa Catinca, Senea s-a înzdrăvenit. În perioada în care Senea zăcuse la pat, satul fusese cuprins, însă, de o epidemie de gripă, cei mai afectaţi fiind copiii şi tineretul. Ştrul şi Avrum au venit disperaţi la mama, să se intereseze ce leac a folosit de Senea s-a pus aşa repede pe picioare.

            “Coană Anică,” a început Ştrul, “la mini Rifchi este tare bolnav, iar la cumnată-meu, Avrum, Şmilică cel mic zace, geme şi arde cu 40° fierbinţeală… Oi-vei, oi-vei, coană Anică, scoate-ne din necaz că ne mor copiii şi dacă-i pierdem, ne aruncăm şi noi pe Nestru!” “Eu vă spun leacu’,” a încuviinţat mama, “dar vor suporta copii voştri să fie frecţionaţi cu mujdei de usturoi sau cu gaz? Mergeţi pe la oameni şi faceţi rost de nişte lapte de capră, pe care să-l bea fierbinte, cu unt şi cu miere…” “Oi-vei, coană Anică, fetiţa mea, Rifchişor, o să plângă la aşa miros şi aşa leac cum spui dumneata!” “Treaba voastră,” a zis mama, “faceţi cum doriţi!”

            Zvonul despre leac se răspândise la toate casele şi familiile care aveau bolnavi de gripa spaniolă, cum îi ziceau unii şi curând tot satul mirosea a mujdei de usturoi şi a gaz. Un miros atât de urât şi de înţepător nu mai găseai decât la Ghindeşti, la fabrica de spirt, la groapa aia unde aruncau borhotu’… Treptat-treptat, însă, leacul îşi făcea efectul simţit şi toţi cei bolnavi, inclusiv Rifchi şi Şmilică, îşi reveniseră şi se înzdrăveneau.

            Trecuse ceva vreme de la epidemie când, într-o zi, Ştrul şi Avrum au trecut pe la magazin pe la Senea să vadă ce mărfuri noi a mai adus… Din vorbă-n vorbă, Ştrul zice: “Straşnică femeie e coana Anica, măi Senea, măi! Tot satul o respectă şi-i roagă de sănătate, că mult bine le-a făcut la toţi cei bolnavi de gripă cu leacul dânsei, mai cu seamă laptele de capră cu unt şi cu miere de albine!” “Ce tot vorbiţi, măi,” a spus Senea, nedumerit, “ce lapte de capră, eu m-am tratat cu lapte de vacă de la Nadia, de sub pădure!” “Ehei,” a zâmbit Ştrul, “să fii tu sănătos de când nu mai are Nadia vacă! Coana Anica te-o fi amăgit, că tare sclifosit mai erai; dar să ştii că cu lapte de capră te-ai vindecat…” “Ei, lasă că ajung eu acasă şi o să mă lămuresc!”

            Nici nu intra bine pe uşă că, furios şi dezamăgit, Senea o şi lua pe mama la întrebări, cum de îl spurcase cu lapte de capră… După lămuriri peste lămuriri şi explicaţii, mama a reuşit să-l convingă, într-un târziu, că laptele de capră fusese motivul principal pentru care se însănătoşise!

            Anii trecuseră, Senea se căsătorise, era un bun familist şi gospodar şi Dumnezeu îl binecuvântase cu doi copii, doi băieţi frumoşi şi sănătoşi.

            Chiar în toamna în care băieţii trebuiau să plece la şcoală, o nouă epidemie de gripă avea să măture satul şi cei doi copii s-au îmbolnăvit grav, cu mari complicaţii la plămâni. Sanitara din sat nu le dădea nici o şansă de scăpare şi, disperat, Senea a ajuns la mama. “Mamă, mămico, nu mă lăsa, ajută-mă!”

            A fost adusă degrabă mătuşa Catinca, cu toată trusa ei de medicamente şi verdictul a fost dat pe loc: “Oţet, usturoi şi gaz pentru frecţii, lapte de capră fierbinte de băut.” “Mamă, nu mă lăsa,” s-a rugat Senea, “hai să căutăm prin sat lapte de capră, ori hai să cumpărăm de îndată o capră, orice numai să salvăm copiii!” “Păi bine, măi băiete,” a zis mama, “când am avut capră ai tunat şi ai fulgerat s-o alungăm din ogradă, că e sămânţa lui Scaraoţchi… Nu spuneai tu că laptele de capră e spurcat?” “Iartă-mă, mamă, ajută-mă degrabă cu o capră, să-mi salvez copiii şi promit că o voi îngriji şi o voi ocroti toată viaţa!” “Aşa să fie,” s-a înduplecat mama, “dar să nu te aud că strigi iar la mine s-o alung din ogradă că-ţi strică ţie onoarea!”

            Cititorul trebuie să ştie că nu am nici o intenţie să laud laptele de capră. În acea perioadă, însă, după 1944, antibiotice nu se găseau, vacile fuseseră luate la colhoz şi poate unica sursă de lapte erau caprele, care ajunseseră la mare căutare. Mătuşa Catinca moşise 97 de copii şi nu-i murise nici unul. Tratamentele erau cu toate obţinute pe cale naturală, că era vorba de hrană, frecţii, ceaiuri, comprese, ventuze, lipitori, etc. Nu vedeai oameni cu handicapuri mari, iar doctorii existau numai la nivel de judeţ şi se ocupau numai de cazuri extreme.

            Sfânta Natură oferea, deci, tot ce le trebuia oamenilor ca hrană şi ca leacuri pentru boli. Laptele şi brânza de capră ocupau primul loc în rezolvarea celor mai multe trebuinţe (boli) şi Senea, la rândul lui, a devenit unul dintre cei mai înfocaţi apărători ai caprelor şi a produselor lactate din capră. De departe, însă, cei mai receptivi la binefacerile laptelui de capră au fost evreii, care, unul câte unul, şi-au cumpărat propria căpriţă pentru nevoile familiei.

            Uşor-uşor mentalităţile se schimbau şi curând satul răsuna de behăitul vesel al căpriţelor, ca un fel de simfonie căprească. Primăvara, prin mai toate curţile, ieduţii săreau şi se jucau precum nişte copii zburdalnici.

            Mamă, mămico, să n-o alungi de la casa noastră, că vor veni în curând nepoţii şi vor avea nevoie de doctoria miraculoasă în caz de trebuinţă!

            …Dacă războiul nu-şi lăsa urmele adânci în viaţa şi traiul oamenilor, aceste amintiri nu ar fi existat. Regimul ce a urmat, fără proprietate privată, a determinat oamenii să caute şi să descopere tot ce le oferea natura pentru a supravieţui.

            Numai citind aceste rânduri contemporanii vor aprecia ştiinţa şi cultura de care beneficiază astăzi. Acum, în faţa diverselor mărci de maşini din curtea omului, se poate striga cu dreaptă justificare: “Mamă… mămico… alung-o mamă de la casa noastră!”

Două logodne cu peripeţii, amintiri şi regrete

Pe la începutul anului 1941, Senea şi Eşuţă se angajaseră ca muncitori, pe bază de contract, la Societatea Română de Telefoane şi, aproape imediat, fuseseră cooptaţi în echipa domnului şef Urmaciu.

“Băieţăli,” le-a spus el, “noi o să avem de lucru la traseele telefonice din sudul Basarabiei; trebuie înlocuit tot ce este vechi cu materiale noi şi moderne. Trebuie să ştiţi, însă, de la bun început, că populaţia de acolo e o amestecătură de români, turci, bulgari, lipoveni şi ruşi, o să-i înţelegeţi foarte greu la vorbă şi încă şi mai greu o să vă fie să vă obişnuiţi cu tradiţiile şi obiceiurile lor, care sunt şi ele amestecate cu cele mahomedane, musulmane şi ortodoxe. Aşa că băgaţi de seamă cum vorbiţi şi cum vă purtaţi, mai ales faţă de femei, pe care trebuie să le trataţi cu cel mai mare respect…”

“Staţi liniştit, domnule Urmaciu,” au răspuns băieţii, “suntem de la poalele cetăţii lui Ştefan cel Mare, nu ne facem noi răzeşii de ruşine!”

“Totul e clar, atunci,” a încuviinţat domnul şef, “hai să trecem la treabă… Prima oprire o facem în satul Giubuşlia, unde o să poposim mai mult; trebuie să înlocuim întreg traseul şi să instalăm telefoane la Primărie şi la postul de jandarmi. Uitaţi aici graficul şi schiţa de lucru.”

Indiferent de anotimp, domnul Urmaciu purta cizme de culoare maron-roşcat, pantaloni bufanţi gris, speciali pentru cizme şi o tunică albastră cu nenumăraţi nasturi galben-strălucitor: la guler, la manşete şi la buzunare, plus însemnele de pe epoleţi, care-i atestau gradul de plutonier-major pe care-l căpătase în timpul serviciului militar. Uniforma, cu totul aparte, a domnului şef, impunea, totuşi, respect şi băieţii, aflaţi într-un mediu cu totul nou pentru ei, nu puteau decât să aprecieze modul în care acest om era văzut, atât la nivel de Centru, cât şi în teritoriu.

În tot satul Giubuşlia nu găseai la vremea aceea nici o familie cu nume românesc, mai toate aveau rezonanţe turceşti. Băieţii reuşeau, însă, să se adapteze rapid la viaţa locală şi în scurt timp începuseră să se lege prietenii… Curând se vedeau invitaţi la şezătoare de către Gherghina, fata lui Chiachir. Se spuneau glume, se cânta, fetele lucrau la broderii sau la gherghefuri, băieţii le ţineau ghemele de aţă, timp în care Senea schimba priviri furişe cu Gherghina.

Idila se înfiripase, a doua zi Senea îşi lua inima-n dinţi şi o invita pe fată la o plimbare, la ceas de seară, în condiţiile în care legea Islamului, în care Gherghina fusese crescută, avea nişte reguli foarte stricte: pe timpul plimbării tinerii trebuiau să păstreze o distanţă de minim 10 centimetri între ei, sărutul era permis numai în ziua cununiei, iar cel mai târziu la orele 8.00 seara domnişoara trebuia adusă acasă, acolo unde cavalerul era tratat cu un pahar de vin, o gustare şi o baclava, după obiceiul locului…

În scurt timp domnul Chiachir realiza că cei doi tineri se plac, aşa că a decis, ca orice tată responsabil, că era momentul să intervină. “Măi cupii,” le-a zis el într-o bună zi, “eu văzut că voi plăcut unul la altul, de aceea eu zic că trebuie făcut logodnă degrabă… Sâmbătă, aşa hotărât eu cu familia!” “Bine, bine,” a îndrăznit Senea, “dar eu nu sunt pregătit cu verighete, cadouri sau ce se mai cuvine pentru logodnică…” “Băieţăli,” a zâmbit domnul Chiachir, “la noi nu facem facem cadouri, nu facem verighete, astea lucruri nu cere Islamul; iubire tu la Gherghina, Gherghina iubirea la tine şi asta tot!” “Am înţeles, domn’ Chiachir,” a insistat Senea, “atunci spuneţi-mi măcar câţi bani trebuie să dau pentru masa de logodnă…” “Logodnă la tine nu costă nimic,” a răspuns omul, “părinţii la fată facem tot…”

“Bune obiceiuri au găgăuzii ăştia din sud,” comenta Eşuţă pe drumul spre casă, “bem, mâncăm şi nu ne costă nimic! Până una-alta, hai să ne pregătim de logodnă, mai sunt trei zile, nunta poate să mai aştepte…”

În Basarabia, atunci când merge în peţit, mirele trebuie să fie însoţit de o rudă sau de un prieten apropiat, care se numeşte staroste şi care are misiunea de a-l descrie şi zugrăvi pe viitorul ginere în cele mai favorabile culori cu putinţă familiei fetei. Un fel de şef de campanie, dacă vreţi… Rolul de staroste căzuse, în cazul băieţilor, în sarcina lui Eşuţă. “Stai liniştit,” a stins el temerile lui Senea, “o să fie bine, nu ai habar ce-mi poate pielea…”

Venea şi ziua de sâmbătă, sosiseră şi invitaţii: Satâr, cumnatul domnului Ciachir, cu soţia; domnul Cadâr, cu soţia şi fata; Ciamur, cu familia; cei doi băieţi ai vărului Catâr, din Ciamurlia, care veniseră să înveselească atmosfera, unul cu balalaica, celălalt cu mandolina… Menu de zile mari, muzică asigurată, totul aranjat ca la carte…

“Oameni buni,” a ridicat Eşuţă cupa cu şampanie, “nici nu ştiţi ce noroc a dat peste Gherghina... În toată Basarabia nu găseşti un băiat mai bun ca Senea. Anul trecut a primit ca moştenire o vilă şi 10 hectare de pădure pe malul fluviului Bahlui, care, după cum bine ştiţi, se varsă în ocean. Şi,” a adăugat el, cuprinzând cu privirea cinstita adunare, “este singur la părinţi, pe care-i va moşteni…Nu bea şi nu fumează!”

S-au ciocnit paharele în cinstea tinerilor şi invitaţii au trecut la ospăţul îmbelşugat: pilaf de orez cu specialităţi din carne de oaie, friptură de miel, baclavale şi sarailii. Balalaica şi mandolina cântau să le meargă la suflet tuturor…

Vestea s-a răspândit repede, a doua zi toată suflarea satului ştia că Gherghina s-a logodit cu un maistru de la telefoane, cu salariu mare, care după căsătorie o să o ducă la vila lui de pe malul fluviului Bahlui. (Bahluiul este un pârâu pe cale de dispariţie, n.a.)

Plimbările nevinovate au continuat şi după logodnă, cu strângeri de mână care le dădeau fiori plăcuţi, mai ales Gherghinei, care credea serios în totă povestea…

Domnul Urmaciu era la curent cu aventurile băieţilor, însă nu se amestecase în nici un fel. “Să nu crezi în femei niciodată!” spunea el, cu amărăciune. Omul era păţit; nevasta îi fugise cu un şofer bulgar şi îi luase toată agoniseala de-o viaţă… “Nu mi-a lăsat nici bani de pâine, nenorocita!” se lamenta el…

  Trecuseră patru zile de la logodnă şi domnul Urmaciu apărea cu o fonogramă în mână. “Băieţăli, strângeţi tot calabalâcul, trebuie să plecăm imediat la Cimişlia… Am cam terminat treaba pe aici…”

Lacrimi, regrete, speranţe, promisiuni de revedere… Băieţii s-au suit în maşina telefoanelor, care transporta şi materiale de construcţii şi duşi au fost!

Popasul următor: Cimişlia! O localitate cu populaţie formată din tot felul de nemotenii pe care istoria le adusese pe aceste meleaguri şi care, de-a lungul timpului, prin căsătorii mixte, îşi împrumutaseră şi îşi adoptaseră unii altora bunele obiceiuri şi tradiţii.

“Măi băieţăli,” le-a zis domnul Urmaciu, chiar de la sosire, “să terminaţi cu fetele, şezătorile şi logodnele, m-aţi înţeles?” “Am înţeles, domnule Urmaciu,” a spus Senea, “dar nu facem nimic rău, nu vedeţi că găgăuzii ăştia nu se sărută decât după nuntă? Ce vină am eu că Gherghina m-a lăsat să-i mângâi mâna şi degetele ei fine?”

“Sfântă tinereţe, plină de naivitate şi prostie!” a exclamat domnul Urmaciu. “Aveţi dreptate,” a intervenit şi Eşuţă, “dar gândiţi-vă că muncim zi-lumină, din zori până-n seară şi, la sfârşitul lucrului, simţim nevoia să ne relaxăm puţin, să dansăm şi să cântăm…” “Gata,” a scurtat domnul Urmaciu discuţia, “mie-mi trebuie lucru, productivitate, nu obrăzniciile voastre!”

“Domnule Urmaciu, avem o veste bună pentru toată echipa noastră! Domnul Caldarâm, patronul magazinului, ne-a invitat poimâine, sâmbătă, la un zaiafet pe care-l face cu ocazia majoratului fetei sale, Zambila! Suntem oaspeţi de onoare, nu trebuie să ducem nimic, toată cheltuiala se face de către familia sărbătoritei!” “Bune obiceiuri,” au zis băieţii, “să dea Domnul să fie mereu aşa!”

Sosea şi ziua de sâmbătă, ziua petrecerii, sosiseră şi invitaţii: naşii Zambilei, domnul Calache cu soţia şi familia Zaharache, veneau şi băieţii cu muzica, meniul, ca de obicei, era specific regiunii, cu pilaf, fripturi de miel şi multe, multe baclavale… Pe lângă obişnuita sticlă de şampanie, domnul Caldarâm adusese de la magazin şi o sticlă de coneac franţuzesc, spre bucuria domnului Urmaciu, care era aşezat la loc de cinste, în capul mesei…

În timp ce oaspeţii se ospătau şi ciocneau în cinstea sărbătoritei, numai două personaje păreau a fi decupate din altă poveste: Zambilica şi Eşuţă, care nu-şi dezlipiseră nici un moment privirile unul de pe celălalt, făcând evident vizibil faptul că ceva magic se înfiripa acolo între ei doi…

Idila continuase, firesc, cu plimbări în fiecare seară, cu declaraţii şi promisiuni… Zambilica mulţumea cerului că bărbatul pe care-l visase şi îl dorise îi fusese adus, providenţial, chiar de ziua ei, în timp Eşuţă era de nerecunoscut; atât era de îndrăgostit!

Trecuseră unsprezece zile, echipa îşi terminase treaba şi trebuia să se deplaseze spre alt punct de lucru din sud, spre marea tristeţe a Zambilicăi. Eşuţă o asigurase, însă, că se va întoarce imediat ce lucrările se vor fi terminat, aşa că familia fetei a hotărât să organizeze un fel de logodnă simbolică, în cinstea celor doi, pentru seara următoare.

Rolurile erau inversate, de data asta: Eşuţă era cel în peţit iar Senea căuta să joace cât mai bine rolul de staroste. “Stimaţi musafiri şi distinsă familie,” a început el, “nu ştiţi ce noroc s-a abătut asupra fetei dumneavoastră atunci când Dumnezeu v-a trimis în dar acest suflet nobil şi curat! Se trage dintr-o familie de bogătaşi de pe malurile fluviului Răut (un alt pârâu neînsemnat, ca şi Bahluiul, n.a.), are o mătuşă în America, foarte bogată, fără copii şi care a promis că va veni la nunta lui Eşuţă cu Zambilica şi le va face cadou o maşină americană şi 1000 de dolari… Este o femeie respectabilă, care se ţine de cuvânt… Pe malul Răutului, care se varsă direct în Dunăre, Eşuţă, pe care suntem onoraţi şi mândri să vi-l prezentăm ca ginere, mai are 20 de hectare de pădure... Şi, ce este mai important, Eşuţă nu pune picătură de băutură în gură şi nu se atinge de ţigară!” a mai adăugat Senea, spre mulţumirea fetei, a familiei ei şi a invitaţilor.

Cuvintele lui Senea erau în mare parte adevărate, Eşuţă nu punea picătură de băutură în gură, prefera damigeana, cât despre ţigări, aici ocolise niţel problema, Eşuţă fuma cam vreun pachet, două pe zi…

A doua zi a urmat, fireşte, despărţirea, cu lacrimi, regrete, promisiuni şi speranţe şi, ca şi în episodul cu Gherghina, echipa s-a suit în maşina de serviciu şi dusă a fost, de data asta cu o destinaţie mai aparte, Mahmudia, undeva în Dobrogea.

Mahmudia era, într-adevăr, deosebită faţă de localităţile pe care le parcurseseră până atunci, prin aceea că populaţia era, preponderent, de etnie turcă. Bucătăria tradiţională era, de asemenea, deosebită, mai ales prin specialităţile de patiserie pe care, se spunea, le găseai numai acolo: plăcinte creţe cu brânză de capră ori de vacă, covrigi şi cornuri, sarailii ori plăcinte creţe cu dovleac.

“Măi băieţăli, voi trebuie ascultat bine la mine…” şi-a început domnul Urmaciu obişnuitul discurs, de data asta cu o voce mult mai serioasă şi mai gravă. “Aici nu trebuie glumit la femei de turci; bărbaţii turci dacă vede, bagă imediat iataganul drept la inima voastră şi imediat muriţi, măi bre! La Mahmudia mult serios trebuie să fiţi!” “Am înţeles, domnule Urmaciu,” au răspuns băieţii, “suntem însă tineri şi poate mai greşim… Nu vedeţi că-n toată Europa miroase a praf de puşcă şi că-n fiecare zi ne aşteptăm să fim mobilizaţi?”

“Bine, bine,” a zis domnul Urmaciu, ceva mai blând, “dar cu fetiţele de la Giumbuşlia şi Cimişlia cum a fost? De ce aţi minţit voi la ei atâta?” “Ei,” a oftat Eşuţă, “să ştiţi că ne-am hotărât aşa: dacă s-o termina războiul şi om scăpa teferi, fără să fim trimişi în linia întâi, ne vom întoarce şi ne vom căsători cu fetele cu care ne-am logodit!”

“Bravo, băieţăli, aşa o hotărâre cinstită place la mine… Dar cu minciunile de escroci şarlatani cum rămâne?” “Ei, domnule Urmaciu, la început ne-am amuzat, dar după aia ne-am dat seama că vom fi cei mai norocoşi oameni cu asemenea soţii…Cât despre averile despre care am spus că le-am avea, o scoatem noi la capăt; le vom zice că le-au distrus nemţii, ori ruşii… Oricum ar fi, suntem siguri că ne vor ierta şi ne vom căsători cu siguranţă!  Iar la nunţile noastre, când vor fi să fie, dumneavoastră veţi fi invitatul de cea mai mare onoare!” “Mari pezevenchi sunteţi”, a zâmbit domnul Urmaciu, “dar tare simpatici la mine!”

Nu trecuseră decât câteva zile de la discuţia cu pricina şi se trezeau cu jandarmul, la primele ore ale dimineţii, cu ordinele de mobilizare. “Poimâine, pe data de 6, trebuie să vă prezentaţi la unităţi!” “Cum să ajungem până pe 6 la unităţi, dom’ caporal,” au protestat ei, inutil, “azi sunt deja 4 ale lunii…” “Ce mă interesează pe mine, măi băieţi?” a ridicat din umeri omul, “eu ştiu atât: dacă nu vă prezentaţi la termen, Curtea Marţială vă mănâncă… Aţi semnat, vă descurcaţi şi gata. V-am salutat!”

Vâltoarea războiului avea să-i arunce pe cei doi logodnici ai povestirii noastre departe de pământul natal: Eşuţă – dincolo de Crimeea, cu chipul Zambilei încă proaspăt în minte, Senea – pe undeva pe lângă Kiev, cu amintirea Gherghinei. Dar, dincolo de pârjol, de moarte şi de tragedii umane, amândoi nutreau speranţa că, atunci când toate aceste orori se vor fi terminat, se vor întoarce la logodnicele lor şi vor putea să-şi întemeieze o familie, în pace…

Târziu, după ce războiul se terminase şi rănile începuseră să se vindece, Eşuţă ne-a relatat un episod edificator pentru sensibilitatea şi grija ostaşilor care luptau alături de el… “Unitatea noastră avea în dotare şi o căruţă, trasă de o iapă, care transporta provizii şi materiale… La un moment dat, în timpul unui transport, iapa a început să sufle greu, a tras pe marginea drumului şi s-a întins, s-a zvârcolit, iară s-a întins şi, într-un minut, făta un mânzişor roşcat cu o stea albă în frunte… Un semn ceresc, un semn de speranţă, care ne-a umplut de optimism pe toţi! Mă uitam la camarazii mei care scoteau din raniţe, din raţia de război, pesmeţi, ori din bidoane un pic de apă, pentru ca noul membru al companiei să nu ducă lipsă de nimic şi mă gândeam că războiul, cu toate ororile lui, nu a reuşit să ne distrugă, dimpotrivă, ne-a apropiat şi ne-a sensibilizat… Chiar în momentul ăla am devenit naşul mânzului, l-am numit pe loc Voinicel şi, după ce ne-am bucurat puţin de minunea unei noi vieţi apărute pe lume, i-am lăsat-o pe Maşca şi pe Voinicel în urmă spre a ne îndrepta, iarăşi, în ghearele morţii…”

La distanţe imense unul faţă de celălalt, Senea şi Eşuţă respingeau atacurile ruseşti, din ce în ce mai dese şi din ce în ce mai puternice, cu credinţă în Dumnezeu, cu fotografiile logodnicelor în buzunarele de la piept şi cu speranţa dătătoare de putere că în curând tot coşmarul se va fi terminat şi că vor putea reveni la viaţa lor de odinioară…

Războiul se încheia în august 1944, nu înainte de a-şi fi reclamat tributul: mulţi flăcăi tineri şi falnici din sat de la noi au rămas ca jertfă, acolo, prin stepele şi coclaurii ruseşti, Eşuţă revenea acasă cu mâna dreaptă zdrobită de un glonte şi cu timpanul spart şi, două săptămâni mai târziu, Senea apărea la poartă fără un picior, sprijinindu-se în baston, dar cu fericirea de a se vedea acasă întipărită pe chip.

Basarabia fusese alipită Rusiei Sovietice, călătoriile între Nord şi Sud limitate, Senea şi Eşuţă începuseră o altă luptă: cea de a trece peste sechelele războiului şi de a-şi reface vieţile… Treptat, cu sprijinul celor iubiţi şi apropiaţi, au reuşit să-şi întemeieze, fiecare, familia lui. Fiecare a fost binecuvântat, la rândul lui, cu câte doi copii, care, la rândul lor, le-au dăruit nepoţi şi strănepoţi…

În amurgul vieţii, în serile de iarnă, la căldura sobei şi lângă un pahar de vin, aveau să rememoreze, ca pe o carte citită de mult, cu plăcere şi cu regret, Basarabia de Sud, pe Domnul Urmaciu, pe care-l imitau când vorbeau despre el şi despre care aflaseră abia după război că fusese concentrat şi rănit mortal, nu departe de Odessa, perioada impetuoasă a tinereţii lor, plină de planuri, nebunia războiului şi camarazii lor, de care se despărţiseră acolo, pe front dar, mai presus decât orice.pe Gherghina şi Zambilica, ale căror chipuri le păstrau bine ferecate, în sufletul lor, ca simbol al altor vremuri, fără griji şi pline de speranţe…

Senea şi Ştefănică (II)

“Măi, Senea” începu Ştefănică, “tu îţi mai aduci aminte ce am păţit la hora caţapilor, de la Poiana-Cunicea?”

“Ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri” răspunse Senea, zâmbind, “chiar, cum o fi rămas cu fata aia frumuşică foc, caţapcă de-a lor, la care nu-i mai dădeai drumul?”

“Habar nu am, ştiu că la momentul ăla i-am văzut pe caţapi zburlindu-se ca nişte tauri sălbatici şi pe băiatul pădurarului, turbat de furie, repezindu-se spre mine, în timp ce toţi ceilalţi se retrăgeau pe margini… Ţin minte că l-am apucat de curea şi l-am trântit la pământ, că doi dintre ăia cu părul roşu şi cu ochii holbaţi răsăriseră lângă mine, înjurându-ne pe ruseşte şi că tu îţi făceai loc printre ei cu pumnii şi cu picioarele…”

“Mi se suise sângele la cap” zise Senea, “şi dă-i! trosc! pleosc! ce nu vă convine? Aţi venit de la mama naibii, v-aţi pripăşit pe-aici şi ridicaţi pretenţii? Statul v-a permis să vă construiţi case aici, în vatra noastră, cu condiţia să respectaţi legile şi tradiţiile noastre… Dacă nu vă convine, sunteţi liberi să plecaţi de unde aţi venit, în legea voastră, nimeni nu v-a invitat şi nimeni nu vă ţine aici cu forţa, clar?”

***

…În acel moment, îşi aduceau ei aminte, lucrurile păreau să fi fost lămurite şi se porniseră către casă, dar abia apucau să se depărteze câţiva paşi când asupra lor se abătea un potop de fluierături şi înjurături căţăpeşti şi câteva pietre răzleţe le treceau, razant, pe lângă urechi.

“Ce facem, vere” a întrebat, într-o doară, Ştefănică, “ne lăsăm călcaţi în picioare şi batjocoriţi de nişte venetici de lipoveni?”

“Ba bine că nu” i-a răspuns Senea calm, “hai după ei, să terminăm lucrarea ca lumea… Ăla, roşcatu’ cu ochii bulbucaţi, e al tău; lunganu’ e al meu…”

Ce căutau Senea şi Ştefănică, veniţi taman din Cuhureşti, la hora din Poiana-Cunicea? întreba lunganul, ţintuit la pământ, explicând, fără să vrea, motivul pentru care cei doi fuseseră trataţi cu atâta ostilitate. “Păi, suntem în ţara noastră şi mergem unde vrem şi când vrem…” a replicat Senea, cu piciorul încă pe grumazul lui. Da, da, a articulat celălalt, dar avem obiceiurile noastre şi voi ni le stricaţi! Să nu mai veniţi la Poiana-Cunicea!  “Nu, zău, aţi ajuns să ne faceţi voi legea?” a mai zis Senea, cu liniştea dinaintea furtunii şi doi pumni mai târziu lunganul poposea sub gard.

Ştefănică îşi făcuse de lucru ăstimp cu celălalt, arătându-i cam cât de greu poate să fie pumnul moldoveanului atunci când e călcat pe bătături şi, minute mai târziu, atunci când confruntarea se terminase, nu mai era picior de spectator în zonă. Dispăruseră cu toţii, ca împrăştiaţi de vânt, şi odată cu ei şi adevărata sămânţă de ceartă – caţapca mică, durdulie şi focoasă…

Nu zău, să vină ăia din Cuhureşti şi să ne ia frumuseţe de fată? justificau lunganul şi roşcatul incidentul, capetele sparte şi coastele rupte... “Nu vă mai luaţi la harţă cu cei din Cuhureşti,” i-ar fi sfătuit un gospodar de seamă al satului, “sunt de-ai pământului, s-au închiaburit în Moldova lor natală, se bucură de respect şi autoritate şi, atunci când pot, ajută pe oricine. Numai că trag linie atunci când simt că cineva încearcă să le ştirbească legătura cu glia.” “Aşa le trebuie, dacă nu-şi cunosc locul şi interesul”, a comentat un altul atunci când a aflat că lunganul şi roşcatul fuseseră implicaţi în incidentul cu haiducii din pădurile Cuhureştilor.

***

“Dar de balul intelectualilor, la o sâmbătă după, îţi mai aduci aminte?”

“Ei, cum Dumnezeu să nu-mi aduc aminte,” zise Senea, “la vremea aia mă întrebam ce e cu intelectualii ăia de care tot auzeam: câţiva învăţători, gălbejiţi şi încovrigaţi de slabi, care stăteau în gazdă pe la gospodari; fetele notarului, primarului şi popii, care studiau la Iaşi, pe la academii; băiatul dascălului şi cel al şefului de post, care erau pe la şcoala de procurori; sclifositele felcerului, Dumnezeu să-l odihnească, cu patru clase terminate pe la Soroca… Dacă te uitai mai bine la ei, cu toţii erau slabi şi cocârjaţi şi parcă tuşeau a oftică, dar se chema că sunt intelectuali şi cu asta basta! Degeaba aveam noi vite şi hambare pline, case mari şi luminoase, pivniţe pline de butoaie; pentru ei, tot ţărani eram…”

***

Toată protipendada Cuhureştiului intrase în febra pregătirilor pentru balul intelectualilor. Doamnele şi domnişoarele îşi comandaseră rochii lungi, de mătase, albe sau roz, căminul cultural era pregătit pentru sosirea invitaţilor şi se auzea că muzica va fi asigurată de fanfara din Floreşti.

Se zvonea că până şi pretorul va fi prezent, însoţit de girafa lui de fată, slabă, negricioasă şi veşnic neconsolată. “S-o găsi cineva şi pentru ea,” a cârcotit Ştefănică, “poate băiatul lui moş Iacob, ăla care nu s-a căpătuit până la vârsta asta, s-o ia să-i ţină de urât… El e maistru la Şcoala de Meserii, ea predă lucrul manual la grădiniţa din Floreşti, ce mai, intelectuali, nu glumă! Partea proastă e că noi suntem nişte simpli ţărani,” a oftat el, “la bal se intră numai pe bază de invitaţie, nu o să ne lase înăuntru…”

“Taci, măi Ştefănică,” l-a întrerupt Senea, “tu ştii cine e paznic la cămin? Colea, ăla cocoşatul, băiatul lui tanti Zinica, n-are el curajul să ne oprească pe noi…Ce bal ar fi ăla fără noi şi fără amintiri haioase? Aşa că uite la ce m-am gândit: sâmbătă seara ne îmbrăcăm frumos şi ne încălţăm cu cizmele alea lungi şi negre. Înainte de a pleca spre cămin ne ungem cizmele cu motorină, atât cât să lase urme pe unde păşim…”

“Deh, ştiu eu,” a spus Ştefănică, cu îndoială, “dacă gluma asta se întoarce împotriva noastră şi iese cu bătaie ca la Poiana-Cunicea? Şi atunci se duce dracului balul, cu tot cu gâştele, raţele şi curcanii fripţi de la bufet şi noi o să sfârşim la zdup!”

“Nu cobi, vere,” a zâmbit Senea, “ai să vezi că o să ne distrăm de minune… Până una-alta, hai să facem rost de nişte bani să avem de fripturi, ţigări şi băutură!”

Venea, în sfârşit, şi ziua mult aşteptată a balului, cu un Cuhureşti îmbrăcat în straie de sărbătoare, cu multe flori şi ghirlande de verdeaţă şi cu muzica fanfarei care se auzea până sus, în pădure… Ofiţerii şi subofiţerii de la batalion erau parcă mai ţanţoşi ca niciodată, la braţ cu partenerele lor. Până şi fetele lui Murzacu – trecute binişor de 30 de ani – îşi găsiseră câte un sergent major şi păşeau semeţ către căminul cultural, aruncând priviri indiferente pe sub borurile pălăriilor lor cu aspect de cuib de cioară cu pui în el. Dar… ce mai conta? Erau la modă şi intraseră în rândul intelectualilor.

Chel, slab şi privind furiş prin ochelarii cu rame groase, dirigintele Poştei o însoţea la bal pe fiica lui, Larisa, în speranţa că doar-doar se va lipi şi de ea vreun sergent-major. Aşteptările erau mari, dat fiind faptul că însăşi tanti Liudmila îi promisese că-i va face fetei cunoştinţă cu subofiţerul care stătea la ea în gazdă şi pe urmă, gândea el, fata lui merita o partidă bună: era scundă, blondă şi grăsuţă, numai bună de iubit şi urma nişte cursuri de felceriţă la Chişinău, pe care le aprofunda de vreo patru ani şi nu mai reuşea să le termine…

Armoniile valsurilor şi tangourilor prinseseră toată atmosfera din sat, ca într-o vrajă şi, atunci când mai toată elita intelectuală era prinsă în vârtejul dansului, Senea şi Ştefănică se strecurau, pe nesimţite, în sala de bal a căminului şi se plasau în colţuri opuse, conform planului. O încuviinţare discretă şi cei doi începeau să străbată sala în lung şi-n lat, încercând să dea impresia că se caută unul pe altul…

Îşi făcuseră pierdută urma de mult, însă, atunci când se declanşau primele reacţii: “Trebuie să fi fost nişte dezertori, dragă, uite cum arată volănaşele de la rochiţa mea!”

“Nu vă mai plângeţi, domnişoarelor,” s-a auzit vocea Larisei peste corul protestelor, “cu toatele am păţit-o, ăia au mânjit cu motorină tot ce au prins în cale, eu cred că erau hoţi, cu ochii mei i-am văzut cumpărând de la bufet fripturi şi chiar o sticlă de şampanie…”

La câteva zile după bal, mama se întorcea din sat cu o falcă-n cer şi una-n pământ…

“Unde-i Senea?”

“La grajd, la Roibu…” am răspuns eu.

“Să vină imediat la mine” a zis mama, pe un ton ce nu admitea replică.

“Ce vrei mămică, ce-ţi trebuie?” a întrebat Senea, oarecum mirat de neagra dispoziţie a mamei.

“Ce vreau? Ce-mi trebuie?” a exclamat mama, roşie de furie, “ia stai tu colea, jos şi să nu scoţi o vorbă, că te omor în bătaie, împieliţatule! Iar tu,” s-a întors ea către Ştefănică, venit în vizită în cel mai prost moment cu putinţă, “tu nu mai stai deloc pe la tine pe acasă? Ce tot puneţi voi la cale toată ziua? Aţi tulburat un sat întreg cu năzbâtiile şi năzdrăvăniile voastre…”

“Da’ ce am făcut, tanti Anică?”, s-a fâstâcit Ştefănică.

“Mai şi întrebaţi, neruşinaţilor? Unde aţi fost sâmbătă seara?”

“Pe aici, mămică, prin grădină, prin pădure…” a îndrăznit Senea.

“Ei, bravo,” a explodat mama, “acum mă şi minţiţi în faţă! Ce căutaţi voi, sâmbătă seara, la balul boierilor? Cum aţi intrat, cine v-a dat voie înăuntru? Să intru în pământ de ruşine de câte mi-am auzit… O mulţime de doamne şi domnişoare s-au plâns că şi-au murdărit frumuseţile de danteluri de ciubotele voastre! Cum v-aţi permis, împieliţaţilor, să intraţi în sală cu ciubotele unse cu motorină? Şi blendărăul ăla de Colea al lui Zinica, cum de v-a lăsat să intraţi? Stă acolo, la uşă, ca un tolomac şi nu se uită cine intră şi cine iese…”

“Nu cumva tot voi aţi speriat-o pe Ileana lui Moisei în noaptea de Lăsata Secului?”, a reluat mama, după ce şi-a mai tras suflarea.

“Dar ce mai are şi Ileana, mămică, ce mai vrea?”, s-a interesat Senea, pe un ton cât se poate de nevinovat.

“Ce să aibă femeia, umblă zilnic pe la preot să i se citească de sperietură, pentru că, în noaptea de Lăsata Secului, pe la miezul nopţii, s-a trezit din somn cu nişte vedenii: două stafii, cu făclii aprinse în mâini, i-au înconjurat casa de trei ori şi, din când în când, îi bocăneau în ferestre rânjind şi fluierând… De atunci, biata de ea, doarme cu câinele legat la uşă… Eu tot pe voi vă bănuiesc,” i-a privit mama cu subînţeles pe cei doi, “în dimineaţa aia am găsit cearşafurile de pe sârmă boţite şi pline de glod, iar lumânările din sertar erau rupte şi consumate. Asta ca să nu mai pun la socoteală capetele de lumânare aruncate lângă poartă…”

“Eu sunt sigură, sută la sută, că voi doi aţi fost cei care au speriat-o pe biata Ileana,” a continuat mama, “şi v-aş da o lecţie s-o ţineţi minte toată viaţa, dar se apropie toamna, or să vă ia la armată şi o să plătiţi acolo, cu vârf şi îndesat, toate chicotelile, snoavele şi glumele nesărate… Pentru că atunci când se va coborî milităria din pod, o să uitaţi de toate ghiduşiile. Chiar mă întreb cum o să suportaţi voi doi viaţa de cazarmă; acolo greşelile se pedepsesc aspru, cu înjurături, că bătăi, cu corecţii, să vă văd cum o să vă descurcaţi, voi care nu aţi primit nici măcar o palmă părintească…”

“Mămică, nu e cazul să vorbim acum despre ce se va întâmpla la toamnă…”, a zis Senea, pus totuşi pe gânduri.

Venea şi toamna şi, vrând-nevrând, Senea şi Ştefănică erau încorporaţi, primul la o unitate militară din Vaslui, cel de-al doilea la Caracal. Fiecare mamă îşi pregătise feciorul de drum cum putuse mai bine: plăcinte, caş de oaie şi vreo 20 de ouă în desaga lui Ştefănică, o găină rumenită în cuptor şi cozonaci cu nuci în cea a lui Senea.

Trenul lăsa în urmă, pe peronul învăluit în fumul gros şi negru al locomotivei, două mame înlăcrimate şi una dintre ele a dat glas, simplu, grijii şi dorului nestăvilit pentru băieţi: “Ce zici, cumnată, or veni în permisie de Crăciun?” “Dacă nu vor putea, vom merge noi la ei, să-i vedem şi să le ducem de toate… Ne aşternem la drum chiar după tăierea porcului, să guste ei mai întâi din toate bunătăţile…”

La vremea aceea, pomana porcului era o adevărată sărbătoare înainte de Crăciun, curtea se umplea de veselie, de glume şi de cântece, prietenii băieţilor aduceau vin fiert şi tochitură cu mămăligă şi se petrecea cum se cuvine, înconjuraţi de cei dragi.

“Noapte bună, cumnată, şi Dumnezeu să-i ocrotească pe băieţi, pe acolo pe unde or ajunge!” s-a despărţit mama de tanti Ileana, mama lui Ştefănică, atunci când a ajuns în faţa porţii. Pe prispa casei, abia venit de la câmp, tata frământa, îngândurat, doi coceni de porumbi ca să le dea la iepuri.

“Tu nu vezi, bre,” a zis tata într-un târziu, “că până şi porumbeii, în coliviile lor, sunt tăcuţi şi trişti? Că iepuraşii nu se mai ridică în două lăbuţe să ne ia mâncarea din mână? Roibu se uită ba la poartă, ba la uşă, îl aşteaptă pe Senea să vină acasă…”

“Lasă, Alexandre,” l-a alinat mama, “se vor obişnui, încet-încet, şi cu noi… Toţi flăcăii de pe la noi care au făcut armata s-au întors zdraveni şi sănătoşi! Dacă o să fie linişte şi pace în ţară şi băieţii noştri se vor întoarce acasă cu bine!”

“Vezi tu, Anică, pe mine tocmai liniştea şi pacea asta mă frământă,” a zis tata, pe un ton ceva mai grav, “domnul doctor Ursu şi domnul Potoroacă mi-au spus că în ziarele Universul şi Curentul se vorbeşte în fiecare zi de un război între ruşi şi nemţi…”

“Păi, ce au de împărţit?”

“Nu ştiu ce au de împărţit, dar acolo, în ziare, scrie negru pe alb că Hitler va declara război ruşilor, adică lui Stalin. Tu nu ai cum să înţelegi, eşti femeie…”

“Treaba lor,” a zis mama, “să facă ce or face, numai să-mi lase băiatul în pace, să ajungă cu bine acasă!”

Ziarele avuseseră, însă, dreptate. Războiul se năpustea asupra noastră ca o fiară sălbatică, semănând pământul cu morţi, cu răniţi, cu sânge, cu jale şi durere. De la Senea şi Ştefănică – nici o veste, nu ştiam prin ce stepe ruseşti ajunseseră cu unităţile lor.

Ca prin minune, mătuşa Ileana avea să primească o scrisoare de la Ştefănică, prin intermediul unui camarad care participase alături de băiatul ei într-un atac în care compania lor fusese decimată de furia rusească. Dragă mamă, dragă tată, spunea Ştefănică pe acel petec de hârtie, vă scriu aceste rânduri din tranşee şi o să vi le trimit printr-un camarad de arme... Noi nu ne-am certat cu nimeni, niciodată, de ce trebuie să trag cu puşca într-un om care nu mi-a făcut niciun rău? Poate omul ăsta are familie, are părinţi, soţie şi copii… Eu cred, mamă, că e mare păcat ce facem noi aici… Mă închin de sănătate, roagă-te, mamă! Nu mai pot scrie acum, se aud obuzele, mamă…

Petecul acela de hârtie, mototolit, pătat şi udat de lacrimi devenise suprema mângâiere şi speranţă pentru noi toţi. “Ei, dacă s-o termina războiul, poate or veni şi ai noştri, teferi!”

Târziu de tot, Senea se întorcea acasă, cu proteză la picior şi cu sechele pe viaţă. De la Ştefănică – nici o veste, şi pe măsură ce timpul se scurgea, mătuşa Ileana şi unchiul Anton se topeau ca două lumânări. Tresăreau la fiecare lătrat de câine, la fiecare scârţâit de portiţă, dar mai cu seamă atunci când poştaşul trecea pe drum. “Pentru noi nu ai nimic?” întreba mătuşa Ileana, cu sufletul la gură. “Poate mâine, mătuşă,” răspundea invariabil poştaşul, “poate mâine…”

S-au stins pe rând, de durere…După înmormântare, sub perna mătuşii s-au găsit o iconiţă şi petecul acela de hârtie, pe care de acum nu se mai putea distinge aproape nimic, ultimul semn de viaţă de la Ştefănică, udat de lacrimile ei…

Greu, foarte greu, rănile lăsate de război pe trupurile şi în sufletele veteranilor se cicatrizau. Din când în când Senea îşi arunca privirile încărcate de durere peste gard, în curtea lui Ştefănică, năpădită acum de buruieni şi de cuiburi de vrăbii gălăgioase, dar plină de amintirile copilăriei lor… Lumea lăsa încet-încet în urmă infernul războiului şi laolaltă cu ea şi Senea, care cu credinţă, voinţă şi dragoste pentru viaţă şi oameni, reuşea să privească, limpede, înainte.

S-a refăcut prin muncă, ignorându-şi rănile, şi şi-a întemeiat o familie pe care bunul Dumnezeu a binecuvântat-o cu doi feciori, frumoşi şi sănătoşi, care la rândul lor, peste ani, aveau să dăruiască familiei şi societăţii câte doi nepoţi. Nimic nu-l putea bucura mai tare decât să-şi vadă fii, nepoţii şi mai târziu strănepoţii la un loc; se însenina la faţă şi o lumină blândă îi apărea în priviri… “Când eram copil ca voi”, îi povăţuia el pe cei mici, “eu şi cu vărul Ştefănică nu lăsam pe nimeni să ne învingă. Aşa să fiţi şi voi: viteji şi curajoşi, să nu vă lăsaţi doborâţi de nimic!”

Într-o vară, în amurgul vieţii, a reuşit să-i adune la o petrecere cu sucuri şi prăjituri pe toţi nepoţii, strănepoţii, ba chiar şi doi fini, fiind înconjurat de dragostea pe care la rându-i o răspândise toată viaţa…

Refăcând firul evenimentelor şi al istoriei, ori de câte ori ajungem acolo, la căpătâiul mormântului tău, Senea, spunem aşa: Dormi liniştit şi netulburat de nimeni somnul de veci! O lacrimă, un gând, o floare şi o rugăciune fierbinte către Tatăl Ceresc din partea minunaţilor tăi feciori…

Cu dragoste neţărmurită pentru familia mea,

Anastasia Stroescu

Senea şi Ştefănică

Fraţi buni, Anton şi Alexandru erau gospodari de vază în Cuhureştii de sus. Oameni muncitori şi înstăriţi, aveau un cult pentru muncă şi pentru familie. Se ocupau intens de agriculturăşi creşterea animalelor.

Caii erau, însă, pasiunea celor doi fraţi. Mândria lor era să aibă cei mai frumoşi cai din tot satul. Datorită muncii lor asidue gospodăriile prosperau în belşug şi bunăstare.

Dumnezeu i-a binecuvântat pe cei doi fraţi cu câte un fecior: Senea, pentru Alexandru şi Ştefănică pentru Anton. Cei doi verişori aveau să crească împreună, într-un mediu de pace, linişte şi bunăstare, neavând să ducă lipsă de nimic şi fără să fi avut probleme majore.

Toamna acelui an, an în care cei doi împlineau 8 anişori, debutase, ca de obicei, cu sunetul cristalin al clopoţelului, dumnezeiască chemare a copiilor la şcoală, la cultură. Până atunci, singura şi cea mai mare preocupare a celor doi fusese plecatul cu vitele la păscut, pe câmp, obligaţie de care se achitaseră, ce-i drept, fără nici un fel de problemă.

- Ce facem, cumnată, pe ai noştri nu-i trimitem la şcoală?

-Ba, eu m-am gândit să-i trimitem, luna asta împlinesc amândoi 8 anişori şi nici unul nu ştie vreo buche...

Zis şi făcut; a doua zi copiii au fost duşi la şcoală. În câteva săptămâni, însă, se plictisiseră de atâta învăţat şi reveniseră la vechile lor giumbu-şlucuri, drăcii, pocnitori, prostii, şoricei, păsărele pe care le găseau moarte în pădure şi pe care le foloseau în clasă, deranjând foarte des lecţia. Unii copii se speriau de râmele pe care le găseau în ghiozdane, alţii râdeau şi se grupau în alte bănci. Numai Senea şi Ştefănică erau în culmea fericirii: le ieşise scenariul foarte bine!

-Mare pacoste şi şcoala asta, măi Senia!

-Lasă, Ştefănică, nu te speria, că le venim noi de hac la sfrijiţii ăştia de învăţători... Tu nu vezi ce ogârjiţi şi străvezii sunt, parcă-s ofticoşi?

-Ei, aştia nu mănâncă bine, cum mâncăm noi: tot felul de plăcinte şi jamboane, cum ne fac mamele noastre...

-Se vede că nu le-a plăcut munca şi s-au dus pe la şcoli să se facă învăţători. Tu nu vezi că nici unul nu-i din sat de la noi?

-Nişte venetici şi atâta tot... Oamenii de pe la noi muncesc din greu să facă averi şi bani, nu trândăvesc prin şcoli ca să ajungă slabi şi leneşi...

-Ai dreptate! Dă-i în brusturii mă-sii cu şcoala lor cu tot, om scoate-o noi cumva la capăt!

Vacanţa mare avea să vină însoţită atât de bucuria copiilor, cât şi de cea a părinţilor: aveau cu cine trimite vitele la păscut!

Pe câmp – o mulţime pestriţă: copii din sat, care mai mari, care mai mici, cu apucături din cele mai diverse, în funcţie de familiile din care proveneau. Drumul spre emancipare al celor doi veri era deschis; au învăţat să fumeze, să înjure mai colorat şi mai variat, au asimilat argoul golanilor din mahalaua Dealul Crucii din capul satului... Furau porumb şi cartofi şi-i coceau în spuza pe care o întreţineau permanent. Unul, Dumitru, îi învăţase cum să facă un vas perfect dintr-un dovleac scobit şi să mulgă zilnic câte o vacă pentru a avea lapte proaspăt şi cald. Ce nu se putea învăţa la aceste şcoli de calificare şi recalificare din Ciorna, Bălţata, Vasca sau Piscul Popii!

 A trecut şi vara, a venit iarăşi toamna, în sunetele – de data asta parcă ameninţătoare – ale clopoţelului, zdrăngănit de Moş Vaniuşca, omul de serviciu, până ne tulbura creierii în cap. Senia şi Ştefănică erau întâmpinaţi, când treceau prin dreptul moşului, de aceleaşi vorbe: „Măi, împieliţaţilor şi derbedeilor, v-aţi mai cuminţit sau tot puşlamale aţi rămas? Credeţi că nu ştiu când aţi sărit gardul, v-aţi furişat în grădină şi aţi furat merele cele mai frumoase? Am vrut să te spun lui taică-tău, măi Senea, dar mi-a fost ruşine de obrazul omului să audă ce podoabă a crescut... Bine, haimana, nănaşu Alexandru, cel mai prima­-ntâi gospodar, şi tu-l faci de ruşine peste tot? Domnii învăţători mi-au spus că tu şi cu ăstălalt, văru-tău, Ştefan, sunteţi cei mai răi din toată şcoala... Hai, marş la clasă şi potoliţi-vă, că dacă nu, o să ajungeţi la puşcărie!”.

Iată-ne un an mai târziu, în clasa a treia şi, surpriză mare, aveam parte de colege noi: fata lui Peisic – de la moară, fata lui Avrum şi o mândreţe de fată, a lui Vovâl... Familiile lor – familii de evrei – se mutaseră din Bălţi în Cuhureşti pentru a-şi deschide magazine ori a se ocupa cu alte gheşefturi. Frumoase, bine îmbrăcate şi bine educate, Raia, Clara şi Rifca aveau să devină ţintele predilecte pentru ghiduşiile lui Senia şi Ştefănică. Le luau mâncarea din ghiozdane, mâncau, râdeau şi le atrăgeau atenţia ca a doua zi să aducă mai multe bunătăţi. Fetele aveau să fie şicanate, smotocite şi gâdilate cu fel de fel de obiecte stranii pe sub bancă, spre amuzamentul celor doi, până când ei înşişi au constatat că împinseseră gluma prea departe. Drept pentru care s-au reprofilat, imediat, pe alte năzbâtii...

 Îşi umpleau, dis-de-dimineaţă, buzunarele cu nuci, pâine, luau la ei şi o jumătate de litru de vin şi, în recreaţia mare, se aşezau gospodăreşte în spatele unei căpiţe de paie din curtea şcolii, mâncau nuci cu pâine şi împărţeau frăţeşte jumătatea de litru de vin, ca să revină în clasă, la sfârşitul pauzei, plini de vervă şi de bună dispoziţie, dispuşi să râdă din absolut orice. Tensiune şi teroare pe capul bietului învăţător, care-şi vedea subminată autoritatea şi zădărnicite orice eforturi de a-i disciplina. Li se dusese vestea că sunt bătăuşii şcolii, oricine făcea ceva greşit la adresa lor se trezea imediat cu o scatoalcă zdravănă peste ceafă.

Nici serbarea de sfârşit de an, atunci când erau anunţate rezultatele la învăţătură, nu a constituit un motiv de prezenţă pentru cei doi. Aveau preocupări mai importante; pregăteau caii pentru un concurs pe tarlaua de la Bălţata...

- Ştefănică, numai să îndrăznească unul să mi-o ia înainte, îl mănânc cu fulgi cu tot... Caii sunt viaţa mea şi nu o să las pe nimeni să mă depăşească!, zice Senia, ridicând, ameninţător, pumnul către cer...

- Da, dar iară vine toamna, iar Moş Vaniuşca cu clopoţelul lui care mă zgârie pe nervi... ‘tu-i geografia şi clopoţelul mă-sii!

Dar, stupoare! Aveau să afle că erau singurii care rămăseseră repetenţi, toţi ceilalţi copiii trecu-seră în clasa a patra, inclusiv Raia, Clara şi Rifea...

- Ce ne facem, Ştefănică, rămânem în clasa a treia, ori plecăm şi-l lăsăm pe învăţător cu şcoala mamii mă-sii?

- Eu zic să rămânem anul ăsta, dar vai de mama lor ce-or să pată cu noi...

Timpul a trecut pe nesimţite, cei doi veri au ajuns în clasa a V-a, târâş-grăpiş, nu e treaba noastră să întrebăm cum... În prima zi de şcoală aveau să constate că sunt colegi cu Timofei a Vasâlinei – repetent pentru a treia oarăşi cu Arcadie şi Costea Murzacu – repetenţi pentru a doua oară. Au făcut front comun şi s-au mutat cu toţii în ultimele bănci, chiar în dreptul uşii, cu gândul că, dacă va fi vreodată cazul, s-o zbughească rapid afară.

Timofei a Vasâlinei era cel mai înalt din clasă, chiar mai înalt decât domnul învăţător Ursu (cam cu vreo două laturi de palmă). Când era scos la lecţie, treceau minute bune până când Timofei îşi extrăgea picioarele lungi de sub bancă ca să poată sta în picioare. Era respectat pentru că era cel mai înalt din clasă, cel mai voinic, dar şi pentru averea pe care Vasâlina o moştenise de la răposatul ei soţ: 10 hectare de pământ, o casă nou-nouţă şi o livadă cât vedeai cu ochii de meri domneşti şi pere goldane. Prin sat mergea vorba că Vasâlina este foarte bogată şi ţine banii ascunşi într-o sobă dezafectată... Ca o confirmare mută a zvonurilor, Vasâlina îşi zidise geamurile de la casă cu câte două rânduri de chirpici, asigurându-şi, în felul ei, protecţia împotriva hoţilor.

Timofei profita din plin de această faimă, permiţându-şi să-i trateze pe toţi cu superioritate, inclusiv pe învăţători... Ce dacă repeta de două-trei ori o clasă? – Vasâlina ştia că băiatul ei e deştept, ştie să citească şi să socotească, ce altceva mai puteau cere de la el? „Cumătră Anică” – se plângea ea – „băiatul mi-a spus că învăţătorii nu sunt buni, îi buimăcesc pe copii cu tot felul de cai verzi pe pereţi; te cruceşti de câte auzi: ape mari, oraşe şi mai mari, cam de zece ori cât Cuhureştiul şi, minunea lui Dumnezeu, case puse una peste alta, în care trăiesc oameni; că Pământul se învârte în jurul Soarelui şi alte multe bazaconii... Păi, dacă s­-ar învârti, crezi cumătră că nu am simţi? Eu mă gândesc să-l las şi anul ăsta la şcoală, că dacă mi-l mai lasă şi anul ăsta repetent or să-l ia direct în armată”...

După câteva săptămâni fără evenimente deosebite, într-o sâmbătă, domnul învăţător Ursu anunţă că pleacă pentru 3 luni la un curs de comandanţi de străjerie şi că altcineva va veni să-i ţină locul...

„Mamă!..., cine crezi că va veni la şcoală să ne înveţe?” zice Senia. „Cine, dragul mamei?”... „Băiatul pădurarului Sfeclă, mamă!”. „Da’ de când e ăsta învăţător?”. „Nu ştiu, mamă, se zice că a trândăvit pe la un liceu din Soroca şi acum s-a găsit s-o facă pe deşteptul cu noi ca mare profesor!”... „Lasă-l în pace, îi ştiu eu pe ăştia ai lui Sfeclă, toţi au lenevit prin şcoli, nici unuia nu i-a plăcut munca...”.

Luni dimineaţa, la prima oră, se prezintă la clasă domnul învăţător Sergiu Sfeclă. Proaspăt ferchezuit, cu un costum gri foarte strâmt pe trupul lui slab şi gălbejit de atâta şcoală la Soroca...

-Începând de astăzi, dragi elevi, veţi învăţa cu mine până la finele anului. Sper să ne înţelegem foarte bine şi să avem cele mai bune rezultate.

Grupul de repetenţi, în frunte cu Senea şi Ştefănică, sărbătorea acum evenimentul, în spatele căpiţei de paie, cu pâine, cu nuci, cu deja obişnuita gură de vin din sticla de jumătate, fumând şi încercând să imite, care cât mai bine, prestaţia domnului Sfeclă.

La o lecţie despre metale, domnul Sfeclă îl întreabă pe Senea ce culoare are aurul..

- Negricios, domnule învăţător, răspunde el în râsetele clasei.

Domnul învăţător pune calm mâna pe nuieluşa de pe catedră şi se îndreaptă, liniştit, către băncile din spate. Senea, care deja văzuse intenţia învăţătorului, se lasă pe spate, evitând lovitura de nuia şi îl izbeşte pe acesta cu piciorul drept în burtă, făcându-l să se întoarcă la catedră ameţit şi descumpănit.

Râsete, chicoteli... Domnul învăţător a întrerupt ora, a relatat cazul la cancelarie şi nimic mai mult. Pedagog subtil, învăţătorul nu a lăsat să se întrevadă nici un fel de dorinţă de răzbunare.

Ecourile evenimentului vor fi făcut înconjurul satului, dar nimeni nu ştia că sentinţa va fi pe măsură!

Tot grupul de repetenţi din clasa a cincea, în frunte cu Senia, continuau să se ţină de şotii, fără să le pese că aveau nota 5 ori 6 la purtare. Se apropia serbarea de sfârşit de an, copiii se pregăteau de zor: cor, dansuri, poezii, teatru şi gimnastică. Senea şi Ştefănică se pregăteau şi ei, în felul lor: ce pocnitori să mai născocească, ce praştii să folosească, făcuseră chiar rost de o cioară moartă pe care s-o arunce pe scenă în timpul serbării şi să se amuze, mai apoi, copios.

Socoteala de acasă nu avea să se potrivească, însă, cu cea din târg, nici de data asta... Cu câteva zile înainte de serbare, cineva de la cancelarie le-a spus băieţilor că sunt pe lista repetenţilor şi că o să audă tot satul când vor fi citiţi, la serbare...

-Ce facem, măi, Ştefănică, ne lăsară ăştia repetenţi!

-Ne lăsară, măi Senea, am rămas tot în clasa a cincea, băga-i-aş în p... mă-sii de învăţători! Eu zic ca mâine dimineaţă să plecăm cu toate vitele la Bălţata. Vom pleca călări, pe cai, în urma vitelor, ca să vadă toţi că nu suntem proşti... Hai să ne facem noi serbarea noastră, că doar nu moare nimeni din repetenţie... Păi, ce? Tu nu vezi că toţi trăiesc în case cu chirie şi cumpără mâncare de la magazin? Ce, se măsoară ei cu noi? Uite ce case avem noi, magazii pline, vaci cu lapte, porci, păsări... Ei arată de parcă mănâncă numai de post. Asta e! Ne-au făcut-o şi gata!

Povestea repetenţiei a fost uitată repede şi uşor... Cei doi au intrat în adolescenţă, care avea să treacă la fel de lipsită de griji şi de necazuri ca şi copilăria. Avea să urmeze recrutarea, care la vremea aceea era o adevărată sărbătoare şi o mare onoare pentru toţi flăcăii satului. Patriotismul în sine era cea mai înaltă şcoală pe care o puteai absolvi...

Şi-au satisfăcut şi stagiul militar, cu laude pentru faptele de vitejie pe care fiecare dintre ei le făcuse la unitatea lui. Timpul nu ştirbise însă nimic din personalitatea lor, rămăseseră aceiaşi doi magneţi care polarizau în jurul lor tineretul. Împreună organizau serate, clăci, şezători, hora satului, jocul de pe pisc, iar toată buna lor dispoziţie şi pofta lor de viaţă era contagioasă, molipsind tot satul.

S-au însurat, au devenit gospodari „prima­ntâia” şi, la rândul lor, au devenit părinţi, cu câte doi băieţi fiecare. La un moment dat, însă, Senea devenise din ce în ce mai abătut şi tot mai îngândurat... Era o idee care nu-i dădea pace şi cu cine ar fi putut s-o împărtăşească decât cu bunul lui văr şi prieten, Ştefănică?

-Măi, zice Senea, copiii noştri au crescut şi în toamna asta trebuie să fie daţi la şcoală. Ce facem, însă, îi lăsăm de izbelişte, necontrolaţi, aşa cum am fost noi?

-Ei, replică Ştefănică, nici vorbă! Vremurile s-au schimbat acum, cine are carte are parte... Îi dăm la şcoală, plătim cât trebuie, trebuie să înveţe cât mai mult, şi 20 de clase dacă e necesar...

-Ai dreptate, nu ne-ar sta nouă bine să avem în familie un preot, un doctor, un învăţător? Uite, ai lui Sfeclă au ajuns cu toţii învăţători...

-Daaa, chiar şi Sergiu, ăla pe care l-ai pocnit tu cu piciorul în burtă...

-Numai noi am rămas repetenţi de două ori, credeam că toată lumea e a noastră... Ei, aşa a fost atunci, e cu totul altfel acum... Fără carte nu poţi face nici un pas. Cum de nu ne era nouă ruşine când rămâneam repetenţi şi, pe deasupra, luam la bătaie învăţătorii şi ne băteam joc de toţi?

-Eu le-am spus copiilor mei să respecte şi să cinstească preotul şi învăţătorul, pentru că sunt trimişi de Dumnezeu.

Greşelile lor i-au ajutat să-şi ferească copiii, nepoţii şi strănepoţii de ruşinea repetenţiei, pentru că un popor care nu iubeşte şi nu preţuieşte cultura poate să-şi facă testamentul...