Iulia - un destin cu lacrimi şi durere

Multe întâmplări tragice au fost scoase la suprafaţă de cel de-al doilea război mondial; istoricii şi scriitorii au redat nenumărate orori şi cruzimi petrcute în acea perioadă. Ca o pagină de dramă umană se înscrie şi destinul Iuliei...

În luna martie a anului 1944, frontul se apropiase periculos de Nistru şi populaţia disperată încerca să se pună la adăpost din faţa puhoiului barbar ce distrugea, ca un tăvălug, totul în calea lui.

Tatăl, învăţător, fusese concentrat pentru a fi trimis pe front. Mama, hotărâtă să-şi salveze familia, pe Iulia adică, decisese să plece în acea noapte cu trenul de refugiaţi către România, “ţara mamă”.

În gară - vacarm infernal, o mare de lume, oameni cu bagaje şi cu copii speriaţi de mână... Se înserase, iar la linie era tras un tren de marfă, care, în condiţii normale transporta animale... În această garnitură urmau să fie îmbarcaţi românii moldoveni, oameni care pierduseră într-o singură zi tot ce agonisiseră o viaţă întreagă şi care acum făceau un efort imens pentru a-şi salva viaţa şi a-şi proteja familiile.

Uşile trenului fuseseră deschise; puhoiul de lume năvălise cu forţă şi fiecare încerca să apuce un loc pe scândurile murdare şi pline de balegă uscată. În câteva clipe vagoanele erau ticsite, pe peron rămăseseră încă destui care nu apucaseă să urce, printre ei şi Iulia cu mama ei...

Într-o clipă de disperare, femeia a luat o decizie nebunească: şi-a rugat un bun prieten şi vecin care se urcase deja în tren să tragă fetiţa înăuntru, pe geam, în timp ce ea încerca, în continuare, să-şi facă loc pe scară. Prietenul, bun creştin, reuşea să prindă fetiţa pe geam şi să o ia în vagon dar, înainte ca mama Iuliei să mai facă vreo încercare, trenul se punea în mişcare spre România, unde mai rămăsese o rază de speranţă pentru fiecare... Era 22 martie 1944.

În urmă, cei rămaşi pe peron alergau alarmaţi către femeia înnebunită de durere, care-şi smulgea părul din cap şi ţipa încontinuu: “Iulia, copilul meu, fetiţa mea!” Se izbise de pereţii gării, se vedeau urmele de sânge şi îşi rupsese hainele de pe ea, implorând oamenii s-o caute pe Iulia, fetiţa ei...

Surd la tragedia ce se petrecea pe peron, trenul pufăia liniştit spre destinaţie. Într-un vagon plin până la refuz, Iulia se juca cu cei doi copii ai familiei care o adoptase pentru această călătorie... Din când în când întreba dacă “nu a venit mami” şi “când vine” şi i se răspundea că “mami va veni şi ea, curând, a rămas să rezolve nişte treburi. Tu să fii cuminte, mami numai pe tine te iubeşte şi va veni numaidecât!”

Trenul ajungea la destinaţie pe data de 9 aprilie 1944, după o călătorie de coşmar în care vagoanele nu fuseseră deschise în nici un moment şi mulţi pieriseră de boală, de sete sau de foame, corpurile lor fiind aruncate din mers. Genul acesta de garnitură de tren avea să fie denumit “tren al morţii”.

Bombardamentul de la 4 aprilie 1944 - episod negru din istoria românilor, cu pierderi imense de vieţi omeneşti şi de bunuri - surprindea trenul de refugiaţi basarabeni în triajul Gării de Nord. Cei care supravieţuiseră călătoriei se împrăştiau, care cum putea, prin Bucureşti şi de aici în cele patru zări ale ţării. Familia care o adoptase temporar pe Iulia avea să o ţină aproape în continuare, în speranţa că într-o bună zi mama Iuliei va reuşi să-i întâlnească şi să-şi recupereze fetiţa. Iulia, la rândul ei, se obişnuise cu noua familie şi era convinsă, în sufletul ei curat de copil, că mami o să vină într-o zi să o ia şi că o să-l aştepte împreună pe tati să se întoarcă de la bătălia cu soldaţii.

Într-un alt colţ de lume, mama Iuliei se pregătea să plece să-şi caute copilul. Din poartă în poartă, din gară în gară, sleită de puteri, femeia se interesa peste tot dacă ştie cineva ceva de copilul ei. Războiul se terminase, nu şi căutările asidue ale mamei; nu-şi pierduse în nici un moment speranţa şi bătea la toate porţile autorităţilor ori organizaţiilor umanitare care ar fi putut să o ajute.

Trecuseră săptămâni fără nici un rezultat şi, ajunsă la capătul puterilor, femeia se oprise să-şi mai tragă răsuflarea lângă un gard, în acel oraş spre care-i călăuzise paşii bunul Dumnezeu. La câţiva paşi de ea, un grup de copii se jucau cu mingea, veseli şi fără griji... La un moment dat Iulia, căci şi ea era acolo, s-a desprins de grupul de copii şi s-a îndreptat către femeia care stătea să se prăbuşească, mânată de instinct, ori poate de vocea sângelui, ori de însuşi Dumnezeu... O privire, o atingere au fost suficiente să se recunoască... Gesturile, îmbrăţişările şi sărutările pot fi descrise de scriitor, dar emoţia copleşitoare, tensiunea lăuntrică şi bucuria regăsirii nu pot fi redate în cuvinte!

Mama şi fiica se reuniseră după multă vreme şi începuseră un nou capitol din viaţa lor. În toamnă, Iulia mergea la şcoală şi în scurt timp câştiga dragostea şi aprecierea colegilor şi învăţătorilor. Lua numai note de zece şi fusese sfătuită ca în viitor să urmeze o carieră în învăţământ. Destinul, însă, o urmărea pe fată pas cu pas...

Într-o dimineaţă învăţătorul intra în clasă trist şi abătut. “Copii, vă rog să rămâneţi în picioare pentru că doresc să vă fac un anunţ...” a spus el şi îndată ce copii se liniştiseră a continuat: “Aici, în prima bancă, o aveţi pe colega voastră Iulia Sârbu, fiica învăţătorului şi căpitanului în rezervă care a murit ca un erou pe câmpul de luptă, apărându-şi ţara! Să păstrăm un moment de reculegere pentru eroul tată al Iuliei!” Un ţipăt, un leşin, condoleanţe, o mamă văduvă şi copila orfană de tată.

Viaţa mergea însă mai departe. Şcoala o motiva pe Iulia să meargă înainte, învăţa foarte bine, îi plăcea să studieze şi obţinuse deja multe premii şi încurajări... Locuia împreună cu mama ei într-o cămăruţă modestă din Haţeg, acolo unde se refugiaseră după multe căutări şi zbucium. Uşor-uşor începuseră să se bucure de linişte, de munca lor şi câştigaseră respectul întregii localităţi.

“Ce se întâmplă, Iulia mamă, de ce latră câinele aşa? Nu vezi că trage să rupă lanţul?” “Nu ştiu, mămico, cred că e din cauza cerşetorului ăluia urât şi plin de bube pe faţă care s-a oprit în faţa porţii!” “Du-te şi închide bine poarta, să nu intre...”

“Eu sunt, Iulia, papa...” a spus cerşetorul blând, ca să nu o sperie pe fată. (în Basarabia, copii de boieri şi intelectuali nu spuneau niciodată tată, foloseau termenul franţuzesc papa, n.a.). Alt şoc, alt cutremur sufletesc. Umbră a omului falnic de odinioară, rănit la un picior şi plin de bube, de râie şi păduchi, căpitanul Sârbu era, în carne şi oase, acolo, în faţa porţii lor. Avea să povestească mai târziu că reuşise să se strecoare plin ploaia de gloanţe şi obuze la o margine de pădure, unde se prăbuşise, epuizat. Nu ştia cât zăcuse acolo inconştient, cert este că atunci când îşi revenise era acoperit cu frunze şi vreascuri şi o căprioară îl lingea pe faţă...

Anii treceau pe nesimţite însă toate întâmplările acestea îşi puseseră amprenta asupra copilăriei şi adolescenţei Iuliei. În timpul liceului fusese sărutată o singură dată de un coleg care o simpatiza.

Venea şi admiterea la facultate şi anii de studiu se împleteau frumos în viaţa Iuliei cu o minunată poveste de dragoste. Romanul lui Rebreanu, “Ion”, o făcuse pe Iulia să se îndrăgostească de bunul ei prieten, Ion. Vise, planuri, speranţe şi poezie, multă poezie în toţi paşii Iuliei alături de Ion. Un cămin liniştit alături de Ion, 2-3 copii frumoşi şi gălăgioşi, asta îşi dorea Iulia, ca o compensare, într-un fel, pentru copilăria ei zbuciumată, pentru “trenul” morţii, pentru refugiu, pentru imaginea mamei sale, stingheră şi disperată pe peronul acelei gări, pentru vestea morţii lui papa pe câmpul de luptă...

Facultatea era pe terminate şi, pe lângă ceremoniile şi pregătirile pentru banchetul de absolvire, cu toţii mai aveau o emoţie în plus: repartiţia. În ziua respectivă, Ion a fost repartizat cu postul la Bucureşti unde a şi plecat deîndată, urmând ca, după ce-şi aranjează treburile, să o cheme pe Iulia la el, aşa cum plănuiseră împreună. Visul fusese în întregime numai al ei, însă, pentru că se dovedise, în cele din urmă, că Ion mai avea o relaţie şi, că de fapt, iubirea lor nu fusese niciodată reciprocă. În ciuda loviturii şi dezamăgirii cumplite, Iulia a continuat să-l aştepte, sperând într-un miracol...

Într-un târziu, obosită de aşteptare şi de speranţe deşarte, Iulia a căzut într-o stare totală de dezinteres faţă de tot ceea ce o înconjura. În ciuda interesului pe care mulţi bărbaţi i-l arătau, pentru Iulia nu putea să existe o a doua dragoste la fel de mare ca cea pentru Ion. La un moment dat, un profesor de la facultate, bărbat mai în vârstă cu 30 de ani decât ea a cerut-o în căsătorie, oferindu-i în schimb o locuinţă şi un post sigur de asistentă medicală...

Terminase, deci, A.S.E.-ul şi fusese repartizată la I.A.S. Dobroteşti, în judeţul Iaşi, unde se hotărâse să îngroape în muncă amintirea lui Ion; timpul şi viaţa aveau să demonstreze, însă, că “marile iubiri se uită cu greu şi lasă urme adânci”. La un moment dat recunoscuse în faţa părinţilor, dacă mai era nevoie, că era foarte marcată de iubirea ei neîmpărtăşită.

Părinţii au încercat să o ajute, dar în zadar; ochii i se umpleau de lacrimi ori de câte ori îşi aducea aminte de Ion. “Iubirea ei era drama ei...” Nu ducea şi nu dusese lipsă de curtezani, dar nimeni nu l-ar fi putut înlocui pe Ion al ei.

La Dobroteşti, Iulia avea un coleg mai în vârstă care imediat a apreciat-o pentru ceea ce era de fapt: o femeie delicată, stilată, cu educaţie aleasă, care se bucura de atenţia şi stima celor din jur. Curând colegul o convingea să se căsătorească cu el şi ea a acceptat să-şi construiască un cămin alături acest om blând şi onest. Rănile lăsate de Ion o urmăreau, însă, şi în ziua nunţii!

Anul 1957 avea să schimbe multe în viaţa şi destinul Iuliei: i se năştea primul copil, Eugen, eveniment binecuvântat cu care viaţa încerca, parcă să o recompenseze. Scăldat cu apă din soare, Eugen creştea parcă pentru a aduce bucurie şi speranţă în sufletul Iuliei. Dragostea, bucuria şi mândria ei de mamă nu reuşiseră se cicatrizeze rana dragostei pentru Ion.

În totul tumultul amintirilor şi rănilor din dragostea neîmpărtăşită pentru Ion, Iulia uitase, însă, o poveste de dragoste nebună, prima ei dragoste din anii adolescenţei. Se numea Mitu, era originar din Polonia şi era fiul unor mari aristocraţi, cu educaţie aleasă. Relaţia durase până ce Mitu fusese luat în armată şi, treptat, îl dăduse uitării. Mai apoi, la facultate, îl cunoscuse pe Ion, un coleg mai mare, care avea să-i marce viaţa întreagă.

Iar dacă nu ar fi uitat povestea de dragoste cu Mitu, Iulia şi-ar fi dat seama că poate Mitu suferise tot atât de mult când ea îl dăduse uitării, aşa cum suferea ea acum din cauza lui Ion şi că acolo unde era el, la cazarmă, poate că era singura care ar fi putut să-l încurajeze şi să-i aline rănile sufleteşti... Să înţelegem că asta fusese o ironie a sorţii, că totul se pedepseşte şi nimic nu rămâne neplătit?

Eugen, băiatul ei, se făcuse mare şi prin munca şi studiul său asiduu aducea multe satisfacţii familiei şi, în special mamei sale. Termina Politehnica cu rezultate foarte bune şi se hotăra, mai apoi, să se stabilească în Canada, unde, prin rezultatele muncii sale a reuşit să facă cinste românilor.

Soţul Iuliei s-a stins în anul 2000. Să fi fost ultima pagină tristă din cartea acestui destin zbuciumat?

După 50 de ani de luptă, de resemnări şi suferinţe, brusc, ca din neant, Ion o sună pe Iulia, dorind să se întâlnească şi să stea de vorbă. Rămăsese văduv şi el, iar Iulia, copleşită de singurătate, a acceptat. Oare cum se vor fi privit în ochi victima cu trădătorul? Oare i-a spus Iulia lui Ion câte relaţii a ignorat, câte cereri în căsătorie a refuzat doar în speranţa că, într-o bună zi, el se va întoarce la ea? De ce nu a găsit Iulia puterea lăuntrică de a-i spune: “Mă scuzaţi, dar nu vă cunosc, sau poate nici nu meritaţi să vă cunosc!” Compromisurile nu trebuie să facă parte în nici un fel din viaţa noastră!

Iulia, gândeşte-te aşa: Dumnezeu a avut grijă de tine; ţi l-a adus pe Eugen, zămislit din cele mai luminoase raze şi scăldat în apă de soare şi prin el ţi-a oferit liniştea şi odihna atât de necesară anilor tăi de pensionare. Înconjurată de dragostea familiei şi a lui Eugen, viaţa îţi mai poate oferi multe bucurii de acum încolo. Ai nevoie, Iulia, să te relaxezi, să fii mângâiată şi preţuită pentru lupta ta cu valurile destinului.Trebuie să învingi singurătatea călătorind, vizitând muzee, vizionând teatre şi ascultând muzică. Nu încerca să-i consolezi tristeţea şi singurătatea lui Ion. Pentru anii ce urmează, deviza ta să fie: Privirea înainte şi cât mai sus! (Platon). Fii pozitivă, cât mai pozitivă, şi gândeşte-te că răsplata ta pe pământ şi dincolo de mormânt este Eugen!

Două logodne cu peripeţii, amintiri şi regrete

Pe la începutul anului 1941, Senea şi Eşuţă se angajaseră ca muncitori, pe bază de contract, la Societatea Română de Telefoane şi, aproape imediat, fuseseră cooptaţi în echipa domnului şef Urmaciu.

“Băieţăli,” le-a spus el, “noi o să avem de lucru la traseele telefonice din sudul Basarabiei; trebuie înlocuit tot ce este vechi cu materiale noi şi moderne. Trebuie să ştiţi, însă, de la bun început, că populaţia de acolo e o amestecătură de români, turci, bulgari, lipoveni şi ruşi, o să-i înţelegeţi foarte greu la vorbă şi încă şi mai greu o să vă fie să vă obişnuiţi cu tradiţiile şi obiceiurile lor, care sunt şi ele amestecate cu cele mahomedane, musulmane şi ortodoxe. Aşa că băgaţi de seamă cum vorbiţi şi cum vă purtaţi, mai ales faţă de femei, pe care trebuie să le trataţi cu cel mai mare respect…”

“Staţi liniştit, domnule Urmaciu,” au răspuns băieţii, “suntem de la poalele cetăţii lui Ştefan cel Mare, nu ne facem noi răzeşii de ruşine!”

“Totul e clar, atunci,” a încuviinţat domnul şef, “hai să trecem la treabă… Prima oprire o facem în satul Giubuşlia, unde o să poposim mai mult; trebuie să înlocuim întreg traseul şi să instalăm telefoane la Primărie şi la postul de jandarmi. Uitaţi aici graficul şi schiţa de lucru.”

Indiferent de anotimp, domnul Urmaciu purta cizme de culoare maron-roşcat, pantaloni bufanţi gris, speciali pentru cizme şi o tunică albastră cu nenumăraţi nasturi galben-strălucitor: la guler, la manşete şi la buzunare, plus însemnele de pe epoleţi, care-i atestau gradul de plutonier-major pe care-l căpătase în timpul serviciului militar. Uniforma, cu totul aparte, a domnului şef, impunea, totuşi, respect şi băieţii, aflaţi într-un mediu cu totul nou pentru ei, nu puteau decât să aprecieze modul în care acest om era văzut, atât la nivel de Centru, cât şi în teritoriu.

În tot satul Giubuşlia nu găseai la vremea aceea nici o familie cu nume românesc, mai toate aveau rezonanţe turceşti. Băieţii reuşeau, însă, să se adapteze rapid la viaţa locală şi în scurt timp începuseră să se lege prietenii… Curând se vedeau invitaţi la şezătoare de către Gherghina, fata lui Chiachir. Se spuneau glume, se cânta, fetele lucrau la broderii sau la gherghefuri, băieţii le ţineau ghemele de aţă, timp în care Senea schimba priviri furişe cu Gherghina.

Idila se înfiripase, a doua zi Senea îşi lua inima-n dinţi şi o invita pe fată la o plimbare, la ceas de seară, în condiţiile în care legea Islamului, în care Gherghina fusese crescută, avea nişte reguli foarte stricte: pe timpul plimbării tinerii trebuiau să păstreze o distanţă de minim 10 centimetri între ei, sărutul era permis numai în ziua cununiei, iar cel mai târziu la orele 8.00 seara domnişoara trebuia adusă acasă, acolo unde cavalerul era tratat cu un pahar de vin, o gustare şi o baclava, după obiceiul locului…

În scurt timp domnul Chiachir realiza că cei doi tineri se plac, aşa că a decis, ca orice tată responsabil, că era momentul să intervină. “Măi cupii,” le-a zis el într-o bună zi, “eu văzut că voi plăcut unul la altul, de aceea eu zic că trebuie făcut logodnă degrabă… Sâmbătă, aşa hotărât eu cu familia!” “Bine, bine,” a îndrăznit Senea, “dar eu nu sunt pregătit cu verighete, cadouri sau ce se mai cuvine pentru logodnică…” “Băieţăli,” a zâmbit domnul Chiachir, “la noi nu facem facem cadouri, nu facem verighete, astea lucruri nu cere Islamul; iubire tu la Gherghina, Gherghina iubirea la tine şi asta tot!” “Am înţeles, domn’ Chiachir,” a insistat Senea, “atunci spuneţi-mi măcar câţi bani trebuie să dau pentru masa de logodnă…” “Logodnă la tine nu costă nimic,” a răspuns omul, “părinţii la fată facem tot…”

“Bune obiceiuri au găgăuzii ăştia din sud,” comenta Eşuţă pe drumul spre casă, “bem, mâncăm şi nu ne costă nimic! Până una-alta, hai să ne pregătim de logodnă, mai sunt trei zile, nunta poate să mai aştepte…”

În Basarabia, atunci când merge în peţit, mirele trebuie să fie însoţit de o rudă sau de un prieten apropiat, care se numeşte staroste şi care are misiunea de a-l descrie şi zugrăvi pe viitorul ginere în cele mai favorabile culori cu putinţă familiei fetei. Un fel de şef de campanie, dacă vreţi… Rolul de staroste căzuse, în cazul băieţilor, în sarcina lui Eşuţă. “Stai liniştit,” a stins el temerile lui Senea, “o să fie bine, nu ai habar ce-mi poate pielea…”

Venea şi ziua de sâmbătă, sosiseră şi invitaţii: Satâr, cumnatul domnului Ciachir, cu soţia; domnul Cadâr, cu soţia şi fata; Ciamur, cu familia; cei doi băieţi ai vărului Catâr, din Ciamurlia, care veniseră să înveselească atmosfera, unul cu balalaica, celălalt cu mandolina… Menu de zile mari, muzică asigurată, totul aranjat ca la carte…

“Oameni buni,” a ridicat Eşuţă cupa cu şampanie, “nici nu ştiţi ce noroc a dat peste Gherghina... În toată Basarabia nu găseşti un băiat mai bun ca Senea. Anul trecut a primit ca moştenire o vilă şi 10 hectare de pădure pe malul fluviului Bahlui, care, după cum bine ştiţi, se varsă în ocean. Şi,” a adăugat el, cuprinzând cu privirea cinstita adunare, “este singur la părinţi, pe care-i va moşteni…Nu bea şi nu fumează!”

S-au ciocnit paharele în cinstea tinerilor şi invitaţii au trecut la ospăţul îmbelşugat: pilaf de orez cu specialităţi din carne de oaie, friptură de miel, baclavale şi sarailii. Balalaica şi mandolina cântau să le meargă la suflet tuturor…

Vestea s-a răspândit repede, a doua zi toată suflarea satului ştia că Gherghina s-a logodit cu un maistru de la telefoane, cu salariu mare, care după căsătorie o să o ducă la vila lui de pe malul fluviului Bahlui. (Bahluiul este un pârâu pe cale de dispariţie, n.a.)

Plimbările nevinovate au continuat şi după logodnă, cu strângeri de mână care le dădeau fiori plăcuţi, mai ales Gherghinei, care credea serios în totă povestea…

Domnul Urmaciu era la curent cu aventurile băieţilor, însă nu se amestecase în nici un fel. “Să nu crezi în femei niciodată!” spunea el, cu amărăciune. Omul era păţit; nevasta îi fugise cu un şofer bulgar şi îi luase toată agoniseala de-o viaţă… “Nu mi-a lăsat nici bani de pâine, nenorocita!” se lamenta el…

  Trecuseră patru zile de la logodnă şi domnul Urmaciu apărea cu o fonogramă în mână. “Băieţăli, strângeţi tot calabalâcul, trebuie să plecăm imediat la Cimişlia… Am cam terminat treaba pe aici…”

Lacrimi, regrete, speranţe, promisiuni de revedere… Băieţii s-au suit în maşina telefoanelor, care transporta şi materiale de construcţii şi duşi au fost!

Popasul următor: Cimişlia! O localitate cu populaţie formată din tot felul de nemotenii pe care istoria le adusese pe aceste meleaguri şi care, de-a lungul timpului, prin căsătorii mixte, îşi împrumutaseră şi îşi adoptaseră unii altora bunele obiceiuri şi tradiţii.

“Măi băieţăli,” le-a zis domnul Urmaciu, chiar de la sosire, “să terminaţi cu fetele, şezătorile şi logodnele, m-aţi înţeles?” “Am înţeles, domnule Urmaciu,” a spus Senea, “dar nu facem nimic rău, nu vedeţi că găgăuzii ăştia nu se sărută decât după nuntă? Ce vină am eu că Gherghina m-a lăsat să-i mângâi mâna şi degetele ei fine?”

“Sfântă tinereţe, plină de naivitate şi prostie!” a exclamat domnul Urmaciu. “Aveţi dreptate,” a intervenit şi Eşuţă, “dar gândiţi-vă că muncim zi-lumină, din zori până-n seară şi, la sfârşitul lucrului, simţim nevoia să ne relaxăm puţin, să dansăm şi să cântăm…” “Gata,” a scurtat domnul Urmaciu discuţia, “mie-mi trebuie lucru, productivitate, nu obrăzniciile voastre!”

“Domnule Urmaciu, avem o veste bună pentru toată echipa noastră! Domnul Caldarâm, patronul magazinului, ne-a invitat poimâine, sâmbătă, la un zaiafet pe care-l face cu ocazia majoratului fetei sale, Zambila! Suntem oaspeţi de onoare, nu trebuie să ducem nimic, toată cheltuiala se face de către familia sărbătoritei!” “Bune obiceiuri,” au zis băieţii, “să dea Domnul să fie mereu aşa!”

Sosea şi ziua de sâmbătă, ziua petrecerii, sosiseră şi invitaţii: naşii Zambilei, domnul Calache cu soţia şi familia Zaharache, veneau şi băieţii cu muzica, meniul, ca de obicei, era specific regiunii, cu pilaf, fripturi de miel şi multe, multe baclavale… Pe lângă obişnuita sticlă de şampanie, domnul Caldarâm adusese de la magazin şi o sticlă de coneac franţuzesc, spre bucuria domnului Urmaciu, care era aşezat la loc de cinste, în capul mesei…

În timp ce oaspeţii se ospătau şi ciocneau în cinstea sărbătoritei, numai două personaje păreau a fi decupate din altă poveste: Zambilica şi Eşuţă, care nu-şi dezlipiseră nici un moment privirile unul de pe celălalt, făcând evident vizibil faptul că ceva magic se înfiripa acolo între ei doi…

Idila continuase, firesc, cu plimbări în fiecare seară, cu declaraţii şi promisiuni… Zambilica mulţumea cerului că bărbatul pe care-l visase şi îl dorise îi fusese adus, providenţial, chiar de ziua ei, în timp Eşuţă era de nerecunoscut; atât era de îndrăgostit!

Trecuseră unsprezece zile, echipa îşi terminase treaba şi trebuia să se deplaseze spre alt punct de lucru din sud, spre marea tristeţe a Zambilicăi. Eşuţă o asigurase, însă, că se va întoarce imediat ce lucrările se vor fi terminat, aşa că familia fetei a hotărât să organizeze un fel de logodnă simbolică, în cinstea celor doi, pentru seara următoare.

Rolurile erau inversate, de data asta: Eşuţă era cel în peţit iar Senea căuta să joace cât mai bine rolul de staroste. “Stimaţi musafiri şi distinsă familie,” a început el, “nu ştiţi ce noroc s-a abătut asupra fetei dumneavoastră atunci când Dumnezeu v-a trimis în dar acest suflet nobil şi curat! Se trage dintr-o familie de bogătaşi de pe malurile fluviului Răut (un alt pârâu neînsemnat, ca şi Bahluiul, n.a.), are o mătuşă în America, foarte bogată, fără copii şi care a promis că va veni la nunta lui Eşuţă cu Zambilica şi le va face cadou o maşină americană şi 1000 de dolari… Este o femeie respectabilă, care se ţine de cuvânt… Pe malul Răutului, care se varsă direct în Dunăre, Eşuţă, pe care suntem onoraţi şi mândri să vi-l prezentăm ca ginere, mai are 20 de hectare de pădure... Şi, ce este mai important, Eşuţă nu pune picătură de băutură în gură şi nu se atinge de ţigară!” a mai adăugat Senea, spre mulţumirea fetei, a familiei ei şi a invitaţilor.

Cuvintele lui Senea erau în mare parte adevărate, Eşuţă nu punea picătură de băutură în gură, prefera damigeana, cât despre ţigări, aici ocolise niţel problema, Eşuţă fuma cam vreun pachet, două pe zi…

A doua zi a urmat, fireşte, despărţirea, cu lacrimi, regrete, promisiuni şi speranţe şi, ca şi în episodul cu Gherghina, echipa s-a suit în maşina de serviciu şi dusă a fost, de data asta cu o destinaţie mai aparte, Mahmudia, undeva în Dobrogea.

Mahmudia era, într-adevăr, deosebită faţă de localităţile pe care le parcurseseră până atunci, prin aceea că populaţia era, preponderent, de etnie turcă. Bucătăria tradiţională era, de asemenea, deosebită, mai ales prin specialităţile de patiserie pe care, se spunea, le găseai numai acolo: plăcinte creţe cu brânză de capră ori de vacă, covrigi şi cornuri, sarailii ori plăcinte creţe cu dovleac.

“Măi băieţăli, voi trebuie ascultat bine la mine…” şi-a început domnul Urmaciu obişnuitul discurs, de data asta cu o voce mult mai serioasă şi mai gravă. “Aici nu trebuie glumit la femei de turci; bărbaţii turci dacă vede, bagă imediat iataganul drept la inima voastră şi imediat muriţi, măi bre! La Mahmudia mult serios trebuie să fiţi!” “Am înţeles, domnule Urmaciu,” au răspuns băieţii, “suntem însă tineri şi poate mai greşim… Nu vedeţi că-n toată Europa miroase a praf de puşcă şi că-n fiecare zi ne aşteptăm să fim mobilizaţi?”

“Bine, bine,” a zis domnul Urmaciu, ceva mai blând, “dar cu fetiţele de la Giumbuşlia şi Cimişlia cum a fost? De ce aţi minţit voi la ei atâta?” “Ei,” a oftat Eşuţă, “să ştiţi că ne-am hotărât aşa: dacă s-o termina războiul şi om scăpa teferi, fără să fim trimişi în linia întâi, ne vom întoarce şi ne vom căsători cu fetele cu care ne-am logodit!”

“Bravo, băieţăli, aşa o hotărâre cinstită place la mine… Dar cu minciunile de escroci şarlatani cum rămâne?” “Ei, domnule Urmaciu, la început ne-am amuzat, dar după aia ne-am dat seama că vom fi cei mai norocoşi oameni cu asemenea soţii…Cât despre averile despre care am spus că le-am avea, o scoatem noi la capăt; le vom zice că le-au distrus nemţii, ori ruşii… Oricum ar fi, suntem siguri că ne vor ierta şi ne vom căsători cu siguranţă!  Iar la nunţile noastre, când vor fi să fie, dumneavoastră veţi fi invitatul de cea mai mare onoare!” “Mari pezevenchi sunteţi”, a zâmbit domnul Urmaciu, “dar tare simpatici la mine!”

Nu trecuseră decât câteva zile de la discuţia cu pricina şi se trezeau cu jandarmul, la primele ore ale dimineţii, cu ordinele de mobilizare. “Poimâine, pe data de 6, trebuie să vă prezentaţi la unităţi!” “Cum să ajungem până pe 6 la unităţi, dom’ caporal,” au protestat ei, inutil, “azi sunt deja 4 ale lunii…” “Ce mă interesează pe mine, măi băieţi?” a ridicat din umeri omul, “eu ştiu atât: dacă nu vă prezentaţi la termen, Curtea Marţială vă mănâncă… Aţi semnat, vă descurcaţi şi gata. V-am salutat!”

Vâltoarea războiului avea să-i arunce pe cei doi logodnici ai povestirii noastre departe de pământul natal: Eşuţă – dincolo de Crimeea, cu chipul Zambilei încă proaspăt în minte, Senea – pe undeva pe lângă Kiev, cu amintirea Gherghinei. Dar, dincolo de pârjol, de moarte şi de tragedii umane, amândoi nutreau speranţa că, atunci când toate aceste orori se vor fi terminat, se vor întoarce la logodnicele lor şi vor putea să-şi întemeieze o familie, în pace…

Târziu, după ce războiul se terminase şi rănile începuseră să se vindece, Eşuţă ne-a relatat un episod edificator pentru sensibilitatea şi grija ostaşilor care luptau alături de el… “Unitatea noastră avea în dotare şi o căruţă, trasă de o iapă, care transporta provizii şi materiale… La un moment dat, în timpul unui transport, iapa a început să sufle greu, a tras pe marginea drumului şi s-a întins, s-a zvârcolit, iară s-a întins şi, într-un minut, făta un mânzişor roşcat cu o stea albă în frunte… Un semn ceresc, un semn de speranţă, care ne-a umplut de optimism pe toţi! Mă uitam la camarazii mei care scoteau din raniţe, din raţia de război, pesmeţi, ori din bidoane un pic de apă, pentru ca noul membru al companiei să nu ducă lipsă de nimic şi mă gândeam că războiul, cu toate ororile lui, nu a reuşit să ne distrugă, dimpotrivă, ne-a apropiat şi ne-a sensibilizat… Chiar în momentul ăla am devenit naşul mânzului, l-am numit pe loc Voinicel şi, după ce ne-am bucurat puţin de minunea unei noi vieţi apărute pe lume, i-am lăsat-o pe Maşca şi pe Voinicel în urmă spre a ne îndrepta, iarăşi, în ghearele morţii…”

La distanţe imense unul faţă de celălalt, Senea şi Eşuţă respingeau atacurile ruseşti, din ce în ce mai dese şi din ce în ce mai puternice, cu credinţă în Dumnezeu, cu fotografiile logodnicelor în buzunarele de la piept şi cu speranţa dătătoare de putere că în curând tot coşmarul se va fi terminat şi că vor putea reveni la viaţa lor de odinioară…

Războiul se încheia în august 1944, nu înainte de a-şi fi reclamat tributul: mulţi flăcăi tineri şi falnici din sat de la noi au rămas ca jertfă, acolo, prin stepele şi coclaurii ruseşti, Eşuţă revenea acasă cu mâna dreaptă zdrobită de un glonte şi cu timpanul spart şi, două săptămâni mai târziu, Senea apărea la poartă fără un picior, sprijinindu-se în baston, dar cu fericirea de a se vedea acasă întipărită pe chip.

Basarabia fusese alipită Rusiei Sovietice, călătoriile între Nord şi Sud limitate, Senea şi Eşuţă începuseră o altă luptă: cea de a trece peste sechelele războiului şi de a-şi reface vieţile… Treptat, cu sprijinul celor iubiţi şi apropiaţi, au reuşit să-şi întemeieze, fiecare, familia lui. Fiecare a fost binecuvântat, la rândul lui, cu câte doi copii, care, la rândul lor, le-au dăruit nepoţi şi strănepoţi…

În amurgul vieţii, în serile de iarnă, la căldura sobei şi lângă un pahar de vin, aveau să rememoreze, ca pe o carte citită de mult, cu plăcere şi cu regret, Basarabia de Sud, pe Domnul Urmaciu, pe care-l imitau când vorbeau despre el şi despre care aflaseră abia după război că fusese concentrat şi rănit mortal, nu departe de Odessa, perioada impetuoasă a tinereţii lor, plină de planuri, nebunia războiului şi camarazii lor, de care se despărţiseră acolo, pe front dar, mai presus decât orice.pe Gherghina şi Zambilica, ale căror chipuri le păstrau bine ferecate, în sufletul lor, ca simbol al altor vremuri, fără griji şi pline de speranţe…

La Şteap

-Bre, Alexandre, ştii la ce m-am gândit?

-La ce te-ai gândit bre, Anică?

-Să facem cum om face şi să plecăm săptămâna asta la Şteap. Luăm şi copiii cu noi, bate iarna la uşă, iar ei nu au nimic gros de îmbrăcat...

- Bine, bine, ne ducem noi la Şteap, dar parale avem? Ştii foarte bine cum merge treaba la târg, nu poţi intra dacă nu ai buzunarele pline...

-Lasă, bre Alexandre, pentru câte un paltonaş şi câte o pereche de ghetuţe au să ne ajungă paralele! Pe deasupra, tot ce le mai trebuie le-oi împleti eu din lână, avem destulă în magazie, e păcat de ea, o mănâncă moliile...

Zis şi făcut. După ce ne-am conformat instrucţiunilor părinţilor să ne spălăm bine pe cap, prin urechi şi pe picioare, şi după ce îi anunţasem pe toţi copiii vecinilor, duminica ne urcam cu toţii în căruţă, cu destinaţia Şteap.

Şteapul era un târg situat pe malul Nistrului, al cărui comerţ înfloritor atrăgea ca un magnet locuitorii satelor şi comunelor din jur, care veneau aici să-şi vândă produsele agricole sau animalele care le prisoseau ori să-şi procure cele de trebuinţă. Negustorii din Şteap ştiau cu precizie ce nevoi aveau ţăranii, indiferent de anotimp, de vârstă sau de gusturi, aşa că găseai acolo practic orice.

Iată-ne, deci, ajunşi la Şteap, după o călătorie fascinantă (în mintea noastră de copii), cu noi aşezaţi în spate, pe nişte fân acoperit cu un covor gros şi cu părinţii în faţă, pe sidenie (un fel de scaun cu spătar). Am coborât din căruţă şi, după ce am tropăit niţel ca să ne dezmorţim picioarele, am pornit să cutreierăm târgul, încântaţi la culme de magazine, de vitrine şi mai ales de mărfurile expuse... Negustorii ne-au reperat imediat, intuind că e loc de afaceri rentabile...

-Da’ de ce vă uitaţi la vitrine şi nu intraţi înăuntru, bade?

-O să intrăm şi pe la dumneavostră, da’ amu ne ducem în recunoaştere să vedem ce mai e prin târgul ista... S-au schimbat multe, au apărut prăvălii care mai de care mai luminoase şi mai atrăgătoare, ateliere de meşteşugari şi tot felul de naţii de oameni, mari specialişti în meseriile lor...

-Aşa este, bade, noi, negustorii din Şteap, ne gândim tot timpul la trebuinţele oamenilor... Nu găseşti în toată ţara mărfuri de calitate şi ieftine ca la noi! Dar, poftiţi de intraţi, nu e nevoie să cumpăraţi nimic... Nu vedeţi ce scrie pe firma magazinului? Universal! Cea mai bogată gamă de mărfuri, la cele mai mici preţuri! Numai Dumnezeu v-a îndreptat paşii către magazinul nostru...

-Hai, Alexandre, zice mama, să intrăm să ne facem şi noi o idee cum e la Universal...

-Ei, acum că aţi intrat, vă putem socoti clienţii noştri. Să facem cunoştinţă: pe mine mă cheamă Mişu, am lucrat în Constanţa cu nişte turci, în Deltă cu nişte lipoveni, în Bucureşti la o moară, iar acum, după cum vedeţi, sunt patron la Universal! E adevărat, soţia mea m-a ridicat mult...Este fata unei lipovence, făcută cu un ovrei bogat, am pus ochii pe ea din Deltă şi nu am mai lăsat-o să-mi scape; uitaţi-vă ce frumuseţe am lângă mine!... Am înţeles că pe dumneata te cheamă Alexandru, de unde sunteţi, bade Alexandre?

-Din Cuhureştii de Sus, să fie cam la vreo 8­-9 kilometri de aici...

-Păi bine, măi omule, de ce nu ai zis aşa de la început? Eu am foarte mulţi prieteni acolo, chiar şi rude; verişorii soţiei mele au un magazin de coloniale şi mărunţişuri chiar la voi în sat! Am auzit de dumneata, că eşti gospodar straşnic, înstărit, cu pământ şi animale... De la bun început mi-am dat seama că între noi se va lega o prietenie strânsă şi că pot să am încredere în dumneata!

-Chiar aşa să ne socotiţi, suntem oameni cinstiţi, muncitori şi cu frica lui Dumnezeu!

-Bade, copiii ăştia sunt ai voştri?

-Da, domnul Mişu, ai noştri sunt!

-Vai de mine şi de mine, aşa nişte oameni frumoşi cu nişte copii aşa urâţei... Ei, ce să facem, aşa ni i-a dat Dumnezeu... Sunt cazuri în care copiii sunt urâţi când sunt mici – aşa, ca ai voştri – şi când cresc se dreg foarte bine!

-Ei, aşa o fi...

-Da’ nevasta dumitale are o prezenţă de adevărată chiabureasă... Să fii sănătoasă, coană Anică!

Momeala fiind aruncată şi terenul pregătit, domnul Mişu a trecut la atac.

-Ei, acum vă poftesc să vă aruncaţi ochii prin umilul meu magazin şi, dacă vă place ceva, vă servesc cu dragă inimă... Ce ziceţi de paltonaşele astea pentru copii? Ce materiale, ce croială, au şi buzunare şi parcă sunt făcute exact pentru ei!

-Dar cât costă, domn’ Mişu?

-Păi vezi, bade, că eşti prost? Am cerut eu vreun ban? Un om deştept ca dumneata ar trebui să ştie că ne înţelegem şi sunt convins că te vei achita onorabil!

-Bine, bine, oftă tata, luăm paltonaşele...

-Parcă v-am auzit pomenind ceva şi de nişte ghetuţe pentru copii...

-Am dori noi şi aşa ceva, numai că ne îndatorăm prea mult şi nu cred că ne putem permite...

-Ţi-a cerut cineva vreun ban, bade Alexandre? Ai destulă vreme să te achiţi şi de hăinuţe, şi de ghetuţe... Omule, nu fi prost, te văd om deştept! Coanei Anica nu-i cumperi nimic? Uite, am un cupon de material – stofă englezească, nu alta – de culoarea aurului, o minune!

-Domn’ Mişu, nu ne îngloda în datorii, poate nu putem să le răzbim...

-Bade Alexandre, ia mata cuponul, nu vorbim de bani decât după treieratul grâului... Până atunci, luaţi-le şi purtaţi-le sănătoşi! Vezi ce fel de negustori suntem noi? Vă lăsăm marfa pe datorie până la vară, unde mai găsiţi aşa ceva? Eeeei, am o surpriză şi pentru dumneata!

-Ce-ai mai născocit, Mişulică?

-Nimic, bade, hai să-ţi arăt ce marfă am primit chiar ieri de la Bucureşti, nişte ciuboţele din piele de Şevro, nu alta... Uite, chiar o singură pereche a mai rămas pentru mărimea dumitale...

-Lasă-le încolo de ciuboţele, văd că ştii şi ce număr port la încălţări...

-Nu ţi-am spus eu, bade Alexandre, că eşti prost? Un om deştept ca dumneata se uită cu atenţie, le măsoară, dacă vrea, le cumpără, dacă nu umblă în galoşi toată iarna... Aşa o minte şi o judecată, mai rar!

-Ei, hai, pune-le şi pe astea la socoteală, le iau, spune tata. Om vedea noi la vară cum ne-om descâlci...

-Zi mersi, bade, că ai găsit un negustor care să vă dea atâta marfă pe datorie, şi încă până la vară! Să mă bată Dumnezeu dacă am mai servit pe cineva cu atâta atenţie şi dragoste ca pe dumneata!

- Te cred, domn’ Mişu...

- Nu vrei dumneata şi câteva kilograme de peşte sărat? Acum au adus la magazinul de peste drum un transport, direct de la Brăila, ar fi păcat să pierzi ocazia, aşa marfă nu a văzut Cuhureştiul vostru niciodată şi, oricum, am văzut că aţi venit cu căruţa...

-Lasă-mă în pace, nu vreau să mă îndatorez şi cu peştele vostru, mai am doar câţiva bănuţi prin buzunar...

-Zău, bade Alexandre, chiar nu te-am crezut aşa de prost! Te-a întrebat cineva ceva de bani? Alege cât peşte vrei, după pofta inimii, eu o să-mi notez la mine în carnet şi le-om socoti pe toate odată!

Am ajuns acasă, cu hăinuţe, cu ghetuţe, cu ciuboţelele de şevro, cu un cupon de stofă englezească (zicea Mişu) – cea mai bună, prima­-ntâia – şi un lighean plin cu peşte sărat, 2 kg sare la 2 kg peşte, 4 kg se plăteşte...

***

Anul acela vara adusese o recoltă foarte bogată. Cu câteva zile înainte de Sfântă Mărie (15 august) avea loc în curtea noastră treieratul grâului, un adevărat ceremonial, o simfonie a sunetelor de motor ale maşinii de treierat ce crea o atmosferă de autentică sărbătoare. Perioada treieratului era dominată de voie bună, de conştiinţa muncii bine făcute şi de mândrie a gospodarului care vedea roadele ogorului adunate în hambare. Sentimentul de sărbătoare, frenezia şi bucuria treieratului îi încercau şi pe părinţii mei, care în zilele acelea păreau mai tineri, mai sănătoşi şi mai înalţi.

În liniştea şi armonia acelei seri, atunci când toate treburile se terminaseră şi viaţa intra, încet­-încet, pe făgaşul ei firesc, eu mă căţărasem pe poartă şi mă dădeam huţa, muşcând cu poftă dintr-un măr imens... Din poziţia mea de stăpân absolut al universului meu de copil, aveam să observ căruţa cu trei oameni în ea, care trăsese lângă poartă şi între ei pe domn’ Mişu, care cobora tacticos şi bătea cu bastonul în stâlpul porţii.

- Bade Alexandre, eşti acasă?

- Acasă, se aude răspunsul tatei, da’ cine-i acolo?

- Dă-te încoace, spre poartă, că ai musafiri!

Tata se îndrepta spre poartă, târşindu-şi picioarele, urmat, la câţiva paşi în spate, de mama, căreia i se citeau pe faţă cele mai sumbre temeri.

- Ce-i bre, ce s-a întâmplat? întreabă ea, îngrijorată.

- Ce să se întâmple, zice tata, iaca, a venit domn’ Mişu, de la Şteap, să-i plătim datoria pentru mărfurile pe care le-am luat astă-iarnă de la dumnealui...

- Alea erau mărfuri? sare mama ca arsă, alea erau nişte terfe ce ne-au fost băgate pe gât de speculantul aista; până la Crăciun s-au rupt şi ghetuţele, şi paltoanele – un fel de vatelină – ucigă-l crucea să-l ucidă de venetic şi de speculant!

- Ce tot bălmăjeşti acolo, coană Anică? Spune mai tare ce ai de spus!

- Alexandre, zice mama, termină mai repede socoteala cu omul ăsta, tu nu vezi că ne-a tumănit pe amândoi?

- Da, bade Alexandre, intervine şi domn’ Mişu, hai să o rezolvăm repede, ca între bărbaţi. Uite aici carneţelul cu mărfurile pe care le-ai luat: două paltonaşe pentru copii, ei, astea costă doi saci de grâu; ghetuţe – astea merg cam la o jumătate de sac de grâu; cuponul de stofă prima-ntâia pentru coana Anica – tot cam un sac jumate’. Mai rămân numai ciubotele dumitale de şevro – pe astea ţi le las la doi saci de grâu, la nimeni atcineva nu le-aş da la un preţ aşa bun. Ţi-am făcut, bade Alexandre, reducere ca pentru propriul meu frate!

- Adică dumneata, domn’ Mişu, vrei să-mi spui că trebuie să-ţi dau aproape o tonă de grâu pentru nişte amărâte de lucruşoare?

- Vezi, bade, cât de prost eşti şi cum judeci? Da’ ce, ai fi vrut să-ţi dau marfa pe gratis? M-ai întrebat dumneata cât costă toate astea atunci când le-ai luat? Nu ştii dumneata ce greu şi cât de scump e transportul de la Bucureşti şi, dacă-mi fac socoteala, eu nu câştig mai nimic la afacerea asta. Măi Iura, măi Colea, se întoarce el către cei doi inşi rămaşi în căruţă, ajutaţi să încărcăm mai repede sacii şi să o luăm din loc.

- Nu te-ar răbda Dumnezeu şi Maica Domnului să mănânci tu pâine din grâuşorul meu şi din sudoarea mea!, răbufneşte mama.

- Coană Anică, ce stai dumneata acolo, la colţul casei, şi-ţi faci cruce, şi blestemi, şi înjuri? Dacă nu ţi-a plăcut marfa, de ce ai luat-o? Ce, ţi-am băgat-o noi pe gât? Te-am silit noi în vreun fel să o cumperi?

- Chiar nu-ţi aduci aminte, şarlatane? Şi tu, şi nevastă-ta, v-aţi ţinut amândoi de capul nostru să vă cumpărăm marfa, corciturilor şi veneticilor...

Cum v-aţi pripăşit voi pe aici, să jecmăniţi şi să jupuiţi oamenii până la piele? Să dea Dumnezeu şi Maica Domnului să sfârşiţi cu capul şi cu căruţa cu saci cu tot drept în Nestru şi să nu ieşiţi de acolo în vecii vecilor! Aşa vă bateţi joc de nişte creştini ca noi? Ce liftă păgână sunteţi de sugeţi şi sângele din noi? Dezertorii dracului, marş de la poarta mea!

- Coană Anică, stau şi mă uit la dumneata, cum poţi să spui aşa cuvinte grele? Sau crezi că Dumnezeu se uită în gura dumitale?

- Da’ tu ce crezi, măi, şarlatane, că Dumnezeu are să rabde faptele tale? Pentru ce ne-ai jupuit, potlogarule, de aproape o tonă de grâu?

În imprecaţiile mamei, Mişu porneşte căruţa, dar, după nici un minut, se iţeşte iarăşi la poartă:

- Coană Anică, zice el, poţi înjura şi blestema cât vrei, dar aţi uitat să-mi achitaţi peştele...

- Care peşte? Vorbeşti de chelea aia mare de peşte uscat, înşirată pe oase şi împănată cu boţuri de sare, pe care am găsit-o împachetată în bucata aia de ziar? Aşa peşte să mănânci tu şi cu mă-ta, şi pe lumea ailaltă tot de peşte din ăsta să aveţi parte, spurcăciunilor! Dacă pun mâna acum pe un par te trăznesc de nu te vezi, eu ajung în puşcărie şi tu nu mai vezi Şteapu în vecii vecilor... Căraţi-vă chiar acum, până nu intru în păcat...

- Hai, măi Colea, hai Iura, cu aşa oameni dobitoci nu scoatem la capăt!

...Şi duşi au fost. În urmă, tata şi mama, loviţi parcă de trăznet, nu găseau puterea să se mişte din loc.

- Bre, cu ce am greşit noi în faţa lui Dumnezeu de am păţit un aşa mare necaz? rupe tata tăcerea într-un târziu.

- Ce s-a ales, Alexandre, de munca şi sudoarea noastră de un an de zile? I-am spus eu mamei, când am fost la Ţepordei, că mi se zbate ochiul stâng de mai bine de o lună... Vezi, Anică, a zis mama, ăsta nu e semn bun, aveţi mare grijă de casă, de animale, şi mai ales de împieliţaţii ăştia de copii, tu nu vezi că de la o vreme nu vă mai ascultă deloc? Joacă mingea, ţurca, vor mâncare cât mai bună, da’ de ajutat nu vă ajută cu nimic...

- Bre, Anică, eu am făcut războiul şi am văzut nenorociri mult mai mari; cu ajutorul lui Dumnezeu, om trece noi şi peste asta...

-Aşa o fi, omule, oftă mama, ce să mai facem...

În tot acest timp eu rămăsesem cocoţată în vârful porţii, martor mut la întâmplările ce se desfăşurau sub ochii mei. Şi, pe măsură ce mama şi tata se urneau cu greu către casă, constatam cu spaimă şi nespusă durere, cum, cu fiecare pas, deveneau din ce în ce mai bătrâni, mai gârboviţi şi mai mici, umbre ale părinţilor mei din perioada treieratului. Încărunţiseră, parcă, în câteva clipe, sub privirile mele şi sub povara durerii şi a şocului.

Am coborât de pe poartă, m-am alăturat lor pe prispă şi i-am privit, într-o apăsătoare tăcere, cum încercau să facă faţă, resemnaţi, durerii şi loviturii la care fuseseră supuşi de către oameni, semeni de ai lor. Aş fi vrut să-i alin, aş fi vrut să-i ajut, aş fi vrut să-i strâng în braţe şi să le redau voioşia şi tinereţea, aş fi vrut să le aduc bogăţii nenumărate, dar nu ştiam ce era potrivit să spun sau să fac în momentul acela – prea mature decizii pentru un copil; tot ce ştiu era revolta sfântă care clocotea în mine la adresa celor care-i supăraseră şi gândul limpede că pentru prima oară în scurta mea existenţă văzusem faţa hâdă şi rea a lumii.

Şi mai ştiu că am adormit în acea noapte flămândă şi îndurerată, dar că somnul zbuciumat m-a condus spre zorii unei dimineţi care mă găsea maturizată. Naivitatea şi zâmbetele copilăriei dispă-ruseră; ceva se rupsese iremediabil în mine şi un gol îşi făcuse cuib în sufletul meu.

Timpul le rezolvă pe toate, însă. Amintiri se estompează, amintiri dispar... Peste toate cele care mai stăruie, însă, imaginea aceea a mamei şi tatei, icoanele sufletului meu, tăcuţi, pe prispă, uniţi în durerea lor...