Iulia - un destin cu lacrimi şi durere

Multe întâmplări tragice au fost scoase la suprafaţă de cel de-al doilea război mondial; istoricii şi scriitorii au redat nenumărate orori şi cruzimi petrcute în acea perioadă. Ca o pagină de dramă umană se înscrie şi destinul Iuliei...

În luna martie a anului 1944, frontul se apropiase periculos de Nistru şi populaţia disperată încerca să se pună la adăpost din faţa puhoiului barbar ce distrugea, ca un tăvălug, totul în calea lui.

Tatăl, învăţător, fusese concentrat pentru a fi trimis pe front. Mama, hotărâtă să-şi salveze familia, pe Iulia adică, decisese să plece în acea noapte cu trenul de refugiaţi către România, “ţara mamă”.

În gară - vacarm infernal, o mare de lume, oameni cu bagaje şi cu copii speriaţi de mână... Se înserase, iar la linie era tras un tren de marfă, care, în condiţii normale transporta animale... În această garnitură urmau să fie îmbarcaţi românii moldoveni, oameni care pierduseră într-o singură zi tot ce agonisiseră o viaţă întreagă şi care acum făceau un efort imens pentru a-şi salva viaţa şi a-şi proteja familiile.

Uşile trenului fuseseră deschise; puhoiul de lume năvălise cu forţă şi fiecare încerca să apuce un loc pe scândurile murdare şi pline de balegă uscată. În câteva clipe vagoanele erau ticsite, pe peron rămăseseră încă destui care nu apucaseă să urce, printre ei şi Iulia cu mama ei...

Într-o clipă de disperare, femeia a luat o decizie nebunească: şi-a rugat un bun prieten şi vecin care se urcase deja în tren să tragă fetiţa înăuntru, pe geam, în timp ce ea încerca, în continuare, să-şi facă loc pe scară. Prietenul, bun creştin, reuşea să prindă fetiţa pe geam şi să o ia în vagon dar, înainte ca mama Iuliei să mai facă vreo încercare, trenul se punea în mişcare spre România, unde mai rămăsese o rază de speranţă pentru fiecare... Era 22 martie 1944.

În urmă, cei rămaşi pe peron alergau alarmaţi către femeia înnebunită de durere, care-şi smulgea părul din cap şi ţipa încontinuu: “Iulia, copilul meu, fetiţa mea!” Se izbise de pereţii gării, se vedeau urmele de sânge şi îşi rupsese hainele de pe ea, implorând oamenii s-o caute pe Iulia, fetiţa ei...

Surd la tragedia ce se petrecea pe peron, trenul pufăia liniştit spre destinaţie. Într-un vagon plin până la refuz, Iulia se juca cu cei doi copii ai familiei care o adoptase pentru această călătorie... Din când în când întreba dacă “nu a venit mami” şi “când vine” şi i se răspundea că “mami va veni şi ea, curând, a rămas să rezolve nişte treburi. Tu să fii cuminte, mami numai pe tine te iubeşte şi va veni numaidecât!”

Trenul ajungea la destinaţie pe data de 9 aprilie 1944, după o călătorie de coşmar în care vagoanele nu fuseseră deschise în nici un moment şi mulţi pieriseră de boală, de sete sau de foame, corpurile lor fiind aruncate din mers. Genul acesta de garnitură de tren avea să fie denumit “tren al morţii”.

Bombardamentul de la 4 aprilie 1944 - episod negru din istoria românilor, cu pierderi imense de vieţi omeneşti şi de bunuri - surprindea trenul de refugiaţi basarabeni în triajul Gării de Nord. Cei care supravieţuiseră călătoriei se împrăştiau, care cum putea, prin Bucureşti şi de aici în cele patru zări ale ţării. Familia care o adoptase temporar pe Iulia avea să o ţină aproape în continuare, în speranţa că într-o bună zi mama Iuliei va reuşi să-i întâlnească şi să-şi recupereze fetiţa. Iulia, la rândul ei, se obişnuise cu noua familie şi era convinsă, în sufletul ei curat de copil, că mami o să vină într-o zi să o ia şi că o să-l aştepte împreună pe tati să se întoarcă de la bătălia cu soldaţii.

Într-un alt colţ de lume, mama Iuliei se pregătea să plece să-şi caute copilul. Din poartă în poartă, din gară în gară, sleită de puteri, femeia se interesa peste tot dacă ştie cineva ceva de copilul ei. Războiul se terminase, nu şi căutările asidue ale mamei; nu-şi pierduse în nici un moment speranţa şi bătea la toate porţile autorităţilor ori organizaţiilor umanitare care ar fi putut să o ajute.

Trecuseră săptămâni fără nici un rezultat şi, ajunsă la capătul puterilor, femeia se oprise să-şi mai tragă răsuflarea lângă un gard, în acel oraş spre care-i călăuzise paşii bunul Dumnezeu. La câţiva paşi de ea, un grup de copii se jucau cu mingea, veseli şi fără griji... La un moment dat Iulia, căci şi ea era acolo, s-a desprins de grupul de copii şi s-a îndreptat către femeia care stătea să se prăbuşească, mânată de instinct, ori poate de vocea sângelui, ori de însuşi Dumnezeu... O privire, o atingere au fost suficiente să se recunoască... Gesturile, îmbrăţişările şi sărutările pot fi descrise de scriitor, dar emoţia copleşitoare, tensiunea lăuntrică şi bucuria regăsirii nu pot fi redate în cuvinte!

Mama şi fiica se reuniseră după multă vreme şi începuseră un nou capitol din viaţa lor. În toamnă, Iulia mergea la şcoală şi în scurt timp câştiga dragostea şi aprecierea colegilor şi învăţătorilor. Lua numai note de zece şi fusese sfătuită ca în viitor să urmeze o carieră în învăţământ. Destinul, însă, o urmărea pe fată pas cu pas...

Într-o dimineaţă învăţătorul intra în clasă trist şi abătut. “Copii, vă rog să rămâneţi în picioare pentru că doresc să vă fac un anunţ...” a spus el şi îndată ce copii se liniştiseră a continuat: “Aici, în prima bancă, o aveţi pe colega voastră Iulia Sârbu, fiica învăţătorului şi căpitanului în rezervă care a murit ca un erou pe câmpul de luptă, apărându-şi ţara! Să păstrăm un moment de reculegere pentru eroul tată al Iuliei!” Un ţipăt, un leşin, condoleanţe, o mamă văduvă şi copila orfană de tată.

Viaţa mergea însă mai departe. Şcoala o motiva pe Iulia să meargă înainte, învăţa foarte bine, îi plăcea să studieze şi obţinuse deja multe premii şi încurajări... Locuia împreună cu mama ei într-o cămăruţă modestă din Haţeg, acolo unde se refugiaseră după multe căutări şi zbucium. Uşor-uşor începuseră să se bucure de linişte, de munca lor şi câştigaseră respectul întregii localităţi.

“Ce se întâmplă, Iulia mamă, de ce latră câinele aşa? Nu vezi că trage să rupă lanţul?” “Nu ştiu, mămico, cred că e din cauza cerşetorului ăluia urât şi plin de bube pe faţă care s-a oprit în faţa porţii!” “Du-te şi închide bine poarta, să nu intre...”

“Eu sunt, Iulia, papa...” a spus cerşetorul blând, ca să nu o sperie pe fată. (în Basarabia, copii de boieri şi intelectuali nu spuneau niciodată tată, foloseau termenul franţuzesc papa, n.a.). Alt şoc, alt cutremur sufletesc. Umbră a omului falnic de odinioară, rănit la un picior şi plin de bube, de râie şi păduchi, căpitanul Sârbu era, în carne şi oase, acolo, în faţa porţii lor. Avea să povestească mai târziu că reuşise să se strecoare plin ploaia de gloanţe şi obuze la o margine de pădure, unde se prăbuşise, epuizat. Nu ştia cât zăcuse acolo inconştient, cert este că atunci când îşi revenise era acoperit cu frunze şi vreascuri şi o căprioară îl lingea pe faţă...

Anii treceau pe nesimţite însă toate întâmplările acestea îşi puseseră amprenta asupra copilăriei şi adolescenţei Iuliei. În timpul liceului fusese sărutată o singură dată de un coleg care o simpatiza.

Venea şi admiterea la facultate şi anii de studiu se împleteau frumos în viaţa Iuliei cu o minunată poveste de dragoste. Romanul lui Rebreanu, “Ion”, o făcuse pe Iulia să se îndrăgostească de bunul ei prieten, Ion. Vise, planuri, speranţe şi poezie, multă poezie în toţi paşii Iuliei alături de Ion. Un cămin liniştit alături de Ion, 2-3 copii frumoşi şi gălăgioşi, asta îşi dorea Iulia, ca o compensare, într-un fel, pentru copilăria ei zbuciumată, pentru “trenul” morţii, pentru refugiu, pentru imaginea mamei sale, stingheră şi disperată pe peronul acelei gări, pentru vestea morţii lui papa pe câmpul de luptă...

Facultatea era pe terminate şi, pe lângă ceremoniile şi pregătirile pentru banchetul de absolvire, cu toţii mai aveau o emoţie în plus: repartiţia. În ziua respectivă, Ion a fost repartizat cu postul la Bucureşti unde a şi plecat deîndată, urmând ca, după ce-şi aranjează treburile, să o cheme pe Iulia la el, aşa cum plănuiseră împreună. Visul fusese în întregime numai al ei, însă, pentru că se dovedise, în cele din urmă, că Ion mai avea o relaţie şi, că de fapt, iubirea lor nu fusese niciodată reciprocă. În ciuda loviturii şi dezamăgirii cumplite, Iulia a continuat să-l aştepte, sperând într-un miracol...

Într-un târziu, obosită de aşteptare şi de speranţe deşarte, Iulia a căzut într-o stare totală de dezinteres faţă de tot ceea ce o înconjura. În ciuda interesului pe care mulţi bărbaţi i-l arătau, pentru Iulia nu putea să existe o a doua dragoste la fel de mare ca cea pentru Ion. La un moment dat, un profesor de la facultate, bărbat mai în vârstă cu 30 de ani decât ea a cerut-o în căsătorie, oferindu-i în schimb o locuinţă şi un post sigur de asistentă medicală...

Terminase, deci, A.S.E.-ul şi fusese repartizată la I.A.S. Dobroteşti, în judeţul Iaşi, unde se hotărâse să îngroape în muncă amintirea lui Ion; timpul şi viaţa aveau să demonstreze, însă, că “marile iubiri se uită cu greu şi lasă urme adânci”. La un moment dat recunoscuse în faţa părinţilor, dacă mai era nevoie, că era foarte marcată de iubirea ei neîmpărtăşită.

Părinţii au încercat să o ajute, dar în zadar; ochii i se umpleau de lacrimi ori de câte ori îşi aducea aminte de Ion. “Iubirea ei era drama ei...” Nu ducea şi nu dusese lipsă de curtezani, dar nimeni nu l-ar fi putut înlocui pe Ion al ei.

La Dobroteşti, Iulia avea un coleg mai în vârstă care imediat a apreciat-o pentru ceea ce era de fapt: o femeie delicată, stilată, cu educaţie aleasă, care se bucura de atenţia şi stima celor din jur. Curând colegul o convingea să se căsătorească cu el şi ea a acceptat să-şi construiască un cămin alături acest om blând şi onest. Rănile lăsate de Ion o urmăreau, însă, şi în ziua nunţii!

Anul 1957 avea să schimbe multe în viaţa şi destinul Iuliei: i se năştea primul copil, Eugen, eveniment binecuvântat cu care viaţa încerca, parcă să o recompenseze. Scăldat cu apă din soare, Eugen creştea parcă pentru a aduce bucurie şi speranţă în sufletul Iuliei. Dragostea, bucuria şi mândria ei de mamă nu reuşiseră se cicatrizeze rana dragostei pentru Ion.

În totul tumultul amintirilor şi rănilor din dragostea neîmpărtăşită pentru Ion, Iulia uitase, însă, o poveste de dragoste nebună, prima ei dragoste din anii adolescenţei. Se numea Mitu, era originar din Polonia şi era fiul unor mari aristocraţi, cu educaţie aleasă. Relaţia durase până ce Mitu fusese luat în armată şi, treptat, îl dăduse uitării. Mai apoi, la facultate, îl cunoscuse pe Ion, un coleg mai mare, care avea să-i marce viaţa întreagă.

Iar dacă nu ar fi uitat povestea de dragoste cu Mitu, Iulia şi-ar fi dat seama că poate Mitu suferise tot atât de mult când ea îl dăduse uitării, aşa cum suferea ea acum din cauza lui Ion şi că acolo unde era el, la cazarmă, poate că era singura care ar fi putut să-l încurajeze şi să-i aline rănile sufleteşti... Să înţelegem că asta fusese o ironie a sorţii, că totul se pedepseşte şi nimic nu rămâne neplătit?

Eugen, băiatul ei, se făcuse mare şi prin munca şi studiul său asiduu aducea multe satisfacţii familiei şi, în special mamei sale. Termina Politehnica cu rezultate foarte bune şi se hotăra, mai apoi, să se stabilească în Canada, unde, prin rezultatele muncii sale a reuşit să facă cinste românilor.

Soţul Iuliei s-a stins în anul 2000. Să fi fost ultima pagină tristă din cartea acestui destin zbuciumat?

După 50 de ani de luptă, de resemnări şi suferinţe, brusc, ca din neant, Ion o sună pe Iulia, dorind să se întâlnească şi să stea de vorbă. Rămăsese văduv şi el, iar Iulia, copleşită de singurătate, a acceptat. Oare cum se vor fi privit în ochi victima cu trădătorul? Oare i-a spus Iulia lui Ion câte relaţii a ignorat, câte cereri în căsătorie a refuzat doar în speranţa că, într-o bună zi, el se va întoarce la ea? De ce nu a găsit Iulia puterea lăuntrică de a-i spune: “Mă scuzaţi, dar nu vă cunosc, sau poate nici nu meritaţi să vă cunosc!” Compromisurile nu trebuie să facă parte în nici un fel din viaţa noastră!

Iulia, gândeşte-te aşa: Dumnezeu a avut grijă de tine; ţi l-a adus pe Eugen, zămislit din cele mai luminoase raze şi scăldat în apă de soare şi prin el ţi-a oferit liniştea şi odihna atât de necesară anilor tăi de pensionare. Înconjurată de dragostea familiei şi a lui Eugen, viaţa îţi mai poate oferi multe bucurii de acum încolo. Ai nevoie, Iulia, să te relaxezi, să fii mângâiată şi preţuită pentru lupta ta cu valurile destinului.Trebuie să învingi singurătatea călătorind, vizitând muzee, vizionând teatre şi ascultând muzică. Nu încerca să-i consolezi tristeţea şi singurătatea lui Ion. Pentru anii ce urmează, deviza ta să fie: Privirea înainte şi cât mai sus! (Platon). Fii pozitivă, cât mai pozitivă, şi gândeşte-te că răsplata ta pe pământ şi dincolo de mormânt este Eugen!

Iţic din Obor

Vizita la verişoara mea, Natalia, în Bucureşti, era aproape pe sfârşite. Îmi terminasem toate treburile şi mă pregăteam de plecare, când propunerea s-a ivit ca din senin: “Ce ar fi dacă mâine am merge prin iarmaroc, în Obor?” a zis ea şi, fără să mă lase să răspund, a continuat: “N-o să-ţi pară rău, crede-mă, mai merită să zăboveşti o zi, două, prin Bucureşti…”

M-am lăsat convinsă şi a doua zi ne trezeam devreme, chiar înainte de răsăritul soarelui. “E departe?” am întrebat, atunci când ne aşterneam la drum. “E cam departe,” mi-a răspuns Natalia, “dar nu te îngrijora, într-o oră vom fi acolo, cu siguranţă!”

Înregistram, din mers, prin colbul stârnit de copite şi de roţile hodorogite ale vehiculelor, fragmente dintr-un univers oarecum exotic: căruţe încărcate cu saci plini de cereale, trase de cai slăbănogi, numai pielea şi osul; femei cu desagi plini de brânză, ouă, sau păsări care iţeau capetele curioase, purtaţi pe umeri; vaci cu viţei; mici turme de oi, cu mieluşei după ele; o colivie cu porumbei voiajori şi o cuşcă cu iepuri albi, de casă.

În perioada 1932-1937, Oborul nu era altceva decât un maidan imens, arid şi dezolant, unde oamenii se întâlneau ca să facă tranzacţii de animale. Uşor-uşor, aveau să apară şi alte forme de negustorie, debutând cu cele două cârciumi deschise în nişte barăci de scândură şi continuând cu prăvălii deschise de negustori de prin împrejurimile Bucureştiului. Startul fusese dat, prăvălii noi se deschideau de la o lună la alta şi în Obor apăreau mărfuri din ce în ce mai variate dar, odată cu toate astea, năvăleau acolo tot felul de minoritari care înţeleseseră că acolo se poate dezvolta orice fel de afacere. Toate aceste amănunte le aflasem de la Natalia.

Iarmarocul se ţinea numai o dată pe săptămână, duminica… O mare de oameni, gălăgie, hărmălaie, trompete şi peste toate strigătele negustorilor care-şi lăudau marfa, care cum ştia mai bine… Animalele erau ţinute separat, într-un ţarc împrejmuit cu sârmă. Blânde, flămânde şi necuvântătoare, nu ştiau, săracele, ce căutau în acea hărmălaie. Am privit peste gard şi am văzut o scenă plină de duioşie; o iapă legată de un par se uita cu blândeţe la mânzişorul ei cum se joacă, apoi cum mai sugea şi iar se juca sărind în jurul ei. În altă parte, un viţel trăgea cu putere din ungerul mamei sale lapte cald şi proaspăt!

Mai la vale de ţarcul animalelor – forfotă şi mare vânzoleală, oameni care se petreceau de-a lungul unui gard foarte înalt şi foarte solid… Un lipovean vindea hamzii şi CVAS (băutură din tărâţe, mălai şi drojdie), un alt lipovean avea un butoi cu vin de prima, întâia calitate, chiar de la Dunăre. “Sugiucuri, confeturi şi bragă aduse chiar de la Ada-Kale!” striga un oltean cu un fes turcesc pe cap. “Hai la polocinte!” striga o ucraineancă stabilită în Crevedia. Nu am reuşit niciodată să fac plăcinte atât de moi şi bune ca această Ludmilă, că aşa o chema. “Haideţi, care vreţi, la polăcinte cu brânzică, cu bostan şi cu curechi, un leu polocinta!”

Ceva mai sus, pe marginea unui şanţ, era un ţarc cu tot felul de păsări. Am poposit lângă acest ţarc privind la varietatea păsărilor expuse; Câtă nevinovăţie, câtă puritate în ochii acestor păsări captive. Un porumbel în colivia lui făcea declaraţii de dragoste unei porumbiţe. Cu unn gângurit cald, blând şi afectuos, elegant, fin, manierat dădea târcoale, porumbiţei gingaşe şi delicate. Alte păsări din rasa galinaceelor se plimbau tacticos prin ţarc cu paşi eleganţi, ciupind câte un fir de iarbă sau nisip şi apoi îşi ridicau capul în sus cu multă demnitate. Un asemenea peisaj nu te lasă să te desparţi uşor de el.

La plecare am fost ocărâtă de un curcan care mă văzuse îmbrăcată cu o bluză roşie! S-a apropiat de gard în dreptul meu şi m-a bălăcărit cu furie şi ură pentru bluza roşie ce o purtam. Cu penele şi coada lui înfoiată nu continea să mă ameninţe. Nu înţelegeam atitudinea plină de ură a curcanului faţă de mine şi, un ţăran de prin partea locului, m-a lămurit. Curcanii se înfurie la vederea culorii roşii; se simt puternic provocaţi de această culoare, drept pentru care trec la atac cu toată furia şi forţa. Omul mi-a mai spus: “Dacă curcanul ar fi fost în libertate, ar fi sărit pe dvs. şi vă rupea carne vie din trup….” Eu am privit numai latura plină de umor. M-a amuzat limbajul curcănesc în care pasărea mă împroşca cu tot felul de suldămi. Cu zâmbetul pe buze, am plecat agale prin iarmaroc.

Terenul era plin de bulgări de care ne împiedicam la tot pasul, după o ploaie care frământase glodul. Am intrat şi în măcelăriile improvizate tot în gherete de scândură, unde negustorul, în halat de măcelar, îţi oferea carnea cu mâini murdare. Asta da igienă! Nătăliţa mi-a spus că aşa este la iarmaroc în Obor; fiecare se descurcă cum poate şi cu ce poate. “Nu cumva vrei să arate ca magazinele de pe Victoriei şi Lipscani?” mi-a zis ea. “Aici în Obor te poţi aproviziona la jumătate de preţ faţă de centrul Bucureştiului...” “Te cred, Nătăliţo,” am zis eu, “nu uita că mi-am rupt încălţămintea cu drumul anevoios şi măsuratul acestui maidan plin de bulgări şi pietroaie la care voi îi ziceţi iarmaroc….”

“Lasă,” mi-a zâmbit Natalia,  “că încălţăminte mai găsim, dar la iarmarocul de la Obor cine ştie când mai putem ajunge…” Vorbind despre una, despre alta, ne trezim în faţa unui magazin cu geamuri late, pline de reclame care mai de care mai haioase. Nicăieri în Bucureşti ca la Iţic nu găseşti, Magazinul vă oferă marfă prima clasă întâia, Dai un leu sau doi şi iei marfă câtă vrei. Citind şi comentând afişele lipite pe geamuri, deodată se aude o voce plină de entuziasm, de mirare şi de bucurie. “Coană Nataliţo! Ce-mi văd ochii, chiar mata eşti? Aşa o bucurie, aşa o onoare de mult n-am mai avut! Când i-ai spune lui Rifchi al meu, tare se va bucura că veţi fi muşteriul nostru. Da, mă rog, coană Nataliţă, să nu fie cu bănat, ce vânt v-a adus la iarmaroc în Obor, tocmai la margine de Bucureşti?” “Ei, măi Iţic, ne-am gândit că e sărbătoare, vreme frumoasă, să ne plimbăm şi să facem câteva cumpărături pentru noi şi pentru băieţel, că peste o lună începe şcoala…”

“Multă lume m-a sfătuit să vin la Obor, că aici găseşti mărfuri bune şi foarte ieftine!” “Să ştiţi, coană Nataliţo, că ai fost bine sfătuită. Iţic, prietenul dvs de o viaţă, o să vă bucure şi o să vă îndestuleze toată familia cu mărfuri aduse din Varşava-Polcea!” “Dragă Iţic, nu mă pot avânta la cantităţi mari, că nu am decât vreo 3-4 sute de lei la mine…” “Oivei, oivei, coană Nataliţo, cine v-a întrebat de bani? Daţi la început cât aveţi şi, la urmă, pe un bileţel, cât mai rămâne pe datorie.” “De, măi Iţic, tare mi-e frică să mă înglodez în aşa ceva. Dacă mă vede Gligore ce-am făcut mă alungă de acasă!” “Cine te înglodează, coană Nataliţo? Alegi ce-ţi place, ne tocmim la preţuri, adică ca eu să-ţi fac reduceri de un leu, doi, pentru onoarea ce v-o port; plătiţi la început cei 3-4 sute de lei, iar pentru rest facem aşa, un bileţel, chitanţă cum îi zice, luaţi marfă şi plătiţi peste o lună, două, când puteţi, toată suma…”

“Rostul nostru, coană Nataliţă,” a respirat el adânc, “este să ajutăm şi să bucurăm pe oamenii care ne calcă în prăvălia noastră! “Numai aşa să fie măi Iţic dragă, să nu mă trezesc cu vreo belea de pe urma afacerii noastre…” a oftat Nataliţa. “Să crape ochii tuturor duşmanilor mei,” s-a jurat Iţic, “dacă nu vă iubesc ca pe o mamă… Se vede că sunteţi din oameni de familie ca lumea, ce bine şi uşor ne-am înţeles, spuneţi, coană, ce să vă pregătesc?”

“Mai întâi aş vrea nişte material gros, să-i fac mamei o fustă pentru iarnă…” “Am pregătit aşa ceva!” sare Iţic şi scoate o bucată de stofă pe care o întinde, o laudă, o măsoară, o scutură şi apoi continuă: “Aşa o calitate prima întâia nici cu o sută de lei nu găseşti la centru. Eu sunt om de cuvânt, am spus că vă fac reduceri, vă fac chiar dacă pierd eu. Uite, v-o las la 50 lei metrul şi gata… “Măi Iţic, mai lasă măcar încă doi lei….” “Bine, bine, să fie şi aşa, că prost negustor ca mine nu ai să găseşti să-ţi vândă marfă sub preţul ei! Dar aşa sunt eu, băiat bun, să nu plecaţi nemulţumiţi din magazinul meu!”

“Ce zici, dragă Iţic, pereche de galoşi nr. 42 putem găsi aici la dvs.?” “Mai şi întrebaţi? încă ce marfă prima întâia; pentru dvs. să fie tot cu reducere. În centru, aşa o pereche costă 180 lei. Eu zic să fie pomană cu 150 lei. Nici să nu spuneţi la nimeni că aţi luat aşa marfă cu 150 lei…”

“Mai doresc nişte hăinuţe pentru băieţelul meu şi gata, altceva nu mai vreau să cumpăr!” “Cum, coană Nataliţă, pentru Culiţă, care merge în clasa a treia, te scumpeşti? Aşa o mândreţe de copil, frumos şi deştept, merită să-i cumpăraţi cele mai frumoase haine! Uitaţi-vă ce frumuseţe de costumaşe are Iţic pentru Culiţă... Ei ce ziceţi?” “Nu zic nimic, doar am spus de la început că nu mă pot îngloda în datorii!” “Cine îţi cere bani acum? Îi trecem pe hârtie şi-i daţi mai târziu, poate să fie şi peste o lună! Raşela dragă, trece tu 200 lei pe hârtia coanei Nataliţa un costumaş pentru Culiţă.”

Priveam şi mă minunam de cele ce se întâmplau chiar în prezenţa mea. Cred că o anumită etnie se naşte cu certificatul de manager în buzunarul de la vestă. Deviza lor este: Nu porneşti o afacere până nu eşti sigur că va fi rentabilă şi profitabilă! Pe vremea copilăriei mele am asistat la o întâmplare asemănătoare. Părinţii mei au dat o căruţă plină cu saci de grâu lui Ştrul, prietenul nostru, pentru nişte haine de cea mai proastă calitate. Am fost marcată de durerea părinţilor mei…

Am ieşit din magazin confuză; să ne bucurăm, să râdem, să plângem sau să ne resemnăm? Mulţimea de oameni, forfota, îţi împrăştiau gândurile şi atenţia. Am intrat, fără să vrem, în vâltoarea iarmarocului. Am mâncat şi noi plăcinte calde, mititei (le zicea pe atunci patricieni), am băut bere şi şi am luat covrigi calzi. O imagine desprinsă din tablourile pictorilor celebri. Cu braţele pline de cumpărături ne făceam loc să ieşim la margine de târg.

Pentru câteva clipe am analizat mulţimea. O parte din oameni se întorceau voioşi şi mulţumiţi de ziua petrecută la iarmarocul din Obor. Alţii se întorceau mai flămânzi, mai gârboviţi şi osteniţi de o zi obositoare, fără să câştige măcar un ban. Ziua aceea m-a ajutat să înţeleg foarte clar, sufletul, preocupările, îndeletnicirile, modestia şi viaţa simplă şi curată a românului. Am văzut, însă, şi alte categorii de oameni, parveniţi şi snobi, care îşi etalau portofelele în faţa negustorilor.

O lecţie completă de istorie, care mi-a marcat toate drumurile vieţii mele. Am înţeles cum se face pânza albă din cânepă, cum se fac stofele din lâna de oaie prin măiestria şi vrednicia româncelor harnice şi iscusite. Am văzut cum ţăranii îşi vindeau produsele muncii lor de o vară, cu trudă şi sudoare, cu preţuri ruşinos de mici! Oamenii aveau nevoie să cumpere o sticlă de lampă, cremă de ghete, sare, un pachet de drojdie şi de un leu, doi, covrigi şi biscuiţi pentru bucuria copiilor care îi aşteptau de la târg. Aceasta era perioada premergătoare anilor ‘38-‘39 pentru o anumită pătură socială din jurul Bucureştiului şi chiar a unor muncitori…

“Într-o zi vine Gligore al meu acasă, foarte abătut şi pleoştit,” avea să-mi povestească Nataliţa, ceva vreme mai târziu. “Măi Gligore, ce-i cu tine, eşti bolnav  sau v-o spălat directorul că nu aţi lucrat cum trebuie?” “Nataliţo, e mult mai albastră situaţia decât crezi tu!” “Vai de mine, Gligore, să nu-mi spui că ţi-o tăiat din salar? Tu ştii că avem datorii de plată la negustorul din Obor şi peste vreo două luni trebuie să-i ducem banii!” “Nataliţo, nu-i vorba de bani, am spus că situaţia este mult mai albastră!”

“Da, spune odată, măi omule şi nu mă mai fierbe atâta! O fi murit vreuna din rudele noastre şi tu îmi ascunzi, măi Gligore?” “Colegii mei au citit la gazetă că pacea se tulbură în Europa… Se zice că neamţu’ şi cu rusu’ nu se înţeleg deloc, au intrat la ceartă mare!” “Ce treabă avem noi, măi omule, că ăştia doi nu se înţeleg? Să se certe cât doresc, noi să ne vedem de treaba noastră! Regele nostru este un om cumsecade şi de treabă,nu se amestică în certurile nimănui!” “Nataliţo, la gazetă mai scria că neamţu’ şi cu rusu’ pot porni chiar un război între ei!” “N-au decât, să ne lase pe noi în pace…”

“Asta-i buba, că nu vom fi lăsaţi în pace! Tot la gazetă scrie că românii se vor unii cu nemţii împotriva ruşilor şi toţi bărbaţii buni de luptă vor fi concentraţi…” “Dacă o fi aşa, să-i concentreze pe soldaţi şi pe ăi tineri, nu pe alde tine, care eşti destul de bătrân; mâine, poimâne faci împlineşti 36 ani. Ehei, ai terminat de mult cu armata, gata!”

“Eu zic, Gligore dragă, să mergem duminica asta la teatrul Cărăbuş. După oboseală şi picioare lovite de bulgări la Obor, plus încălţămintea care am făcut-o praf, măcar duminica asta să mergem la Cărăbuş, unde se râde pe săturate… Se zice că e unu’ Tănase, mare comic, dar urât ca foamea. Aşa urât cum e, râde lumea de se prăpădeşte de snoavele, glumele, şotiile şi ghiduşiile lui!” “Bine, să mergem la Cărăbuş,” a încuviinţat Gligor, “dar când venim spre casă să ne oprim la Nea Bursuc, să ne cinstim cu câte doi-trei patricieni şi câte o halbă dublă de bere….”

Din vânzoleala mulţimii de la iarmarocul din Obor am înţeles că timpul nu stă pe loc. Totul este într-o continuă mişcare! Şi Nataliţa a înţeles acest lucru, mult mai târziu. Se vorbea în tot Bucureştiul şi în gazete că se apropie războiul între nemţi şi ruşi. Gligore a lămurit-o că nemţii vor trece prin ţara noastră spre ruşi. Dar de ce nu-şi caută alt drum, numaidecât să treacă pe la noi?

“De unde vii aşa târziu, vecină?” “De la iarmarocul din Obor, că tare-i departe şi obositor; Mi-am rupt picioarele nu alta!” “Ce noutăţi au mai apărut prin târg, că eu nu am mai fost aproape de 3 luni!” “Ce noutăţi să fie? O parte din gherete şi tarabe s-au dărămat şi au început să se toarne temelii solide pentru case şi magazine. Negustorii ambulanţi au dispărut ca prin minune. Turcii cu acadele, lipovenii cu bragă, peşte şi suc de mere, s-au topit cu toţii. Iţic, care avea un magazin mare cu ferestre late, a dispărut într-o noapte cu toată marfa încărcată în două camioane. Am întrebat-o pe Vera de la chioşcul cu brânză şi mi-a spus aşa: nu ştiu ce pericol au simţit minoritarii ăştia că s-au agitat ca şobolanii toată săptămâna şi într-o bună noapte au plecat cu toţii din Obor. Le-au rămas numai pereţii magazinelor…”

“Fratele lui Iţic, Şmil,” a continuat vecina, “mi-a zis aşa: coană Vero, noi o să plecăm într-un voiaj mai lung, că pe aici miroase de pe acum a praf de puşcă; O să fie jale mare, coană Vero! Eu zic să vă păziţi cât puteţi, Bucureştiul nu este prielnic pentru dvs.”

“Dragă Gligore, toate acestea mi-le-a spus vecina Vera, cuvânt cu cuvânt. În Obor şi pe maidanul unde se desfăşura iarmarocul au apărut grămezi lângă grămezi cu materiale de construcţii. Cine ştie poate cu timpul o să lege târgul Obor de Bucureşti?” “Cine ştie, Nataliţo, poate vreodată o să devină chiar centrul Bucureştiului, cănd nu vom mai fi noi!”

“Am şi eu o veste pentru tine, Nataliţo, dar a mea e mult mai proastă…” “Vai, Gligore, să nu spui că avem de dat bani cuiva? Abia am răsuflat uşurată că am scăpat de Iţic şi nu mai sunt nevoită să-i dau un pumn de bani pentru nişte zdrenţe!” “De, Nataliţo, a fost marea ta afacere, dar te-a ferit Dumnezeu şi trebuie să-i mulţumeşti pentru asta! Vestea mea nu este legată de bani, azi am primit ordin să nu părăsim oraşul fără aprobare de la director. Să fim pregătiţi, că în orice moment ne poate veni ordin de chemare…”

“Unde să vă cheme, Gligore? Ce, tu nu ai casă, nu ai familie, nu ai serviciu? Unde te cheamă şi unde să te duci?” “La concentrare, la armată, la militărie, la regimentul unde am făcut stagiul militar…” “Dacă ai făcut armată o dată, de ce te mai cheamă?” “Tu nu înţelegi, femeie,” a ripostat omul, blând, “că am făcut alianţă cu nemţii şi vom lupta împotriva ruşilor?” “De ce să luptaţi, de ce să vă amestecaţi în bucluc? De ce îl bagă pe regele nostru în cearta lor, omul ăsta e blând, e paşnic şi liniştit… Cum se poate un neamţ şi un rus să ne tulbure liniştea noastră şi să-l bage pe regele nostru în toată neînţelegerea lor murdară?”

“Nevastă, roagă-te să nu mă ia la concentrare, că atunci te vei lămuri tu cu toate!” “Numai să îndrăznească să te ea, că mă duc direct la gheneralul cel mai mare şi-i spun să ia pe toţi bărbaţii care nu au făcut armata, nu pe tine, dragul meu, că ai terminat-o de 10 ani cu cel mai mare grad de fruntaş!”

Aşa cum am spus timpul nu stă pe loc… Războiul a venit ca un cataclism asupra ţărişoarei noastre. Pe Gligore l-au respins la vizita medicală, că avea toată pielea de pe corp plină de băşicuţe roşii. O mâncărime de te scărpinai ore întregi. Doctorii ziceau că are psoriazis. Nu i-au dat voie să se amestece cu ceilalţi soldaţi, că e molipsitor. Gligore a continuat să lucreze în fabrică, fără să se plângă de mâncărimea de piele.

“Eu am învăţat meseria de croitoreasă la tanti Chivuţa…” şi-a reluat Nataliţa povestirea, după o scurtă pauză. “Devenisem mare specialistă în timp foarte scurt. Când îţi coseam eu un costium toată strada te admira. Aşa ne-am ajutat şi ne-am hrănit amândoi pe toată perioada războiului. Cu toate urgiile războiului, am ajuns şi în anii ‘44-’45, la terminarea lui. Un lucru nu l-am înţeles; La început românii s-au înfrâţit cu nemţii, iar la sfârşit, nu ştiu din ce supărare s-au despărţit şi imediat s-au pupat cu ruşii. Păi se poate aşa ceva? Preotul ne-a spus în biserică, despre cinstirea prietenilor ca pe proprii tăi fraţi! Dar noi am făcut aşa ceva? I-am alungat ca pe nişte câini!

“Nataliţo, lasă tu părerile tale, că nimeni nu are nevoie de ele. Vezi-ţi de maşina de cusut…” “A…a…a uite că vine şi Ilie pe la noi… Ce mai faci Ilie, şi de unde vii?” “Vin tocmai din Obor. Am fost să caut nişte balamale şi cârlige că în tot Bucureştiul nu găseşti un magazin ca lumea! Tot în iarmarocul de la Obor mai găsim mărfuri tehnice.” “Bine, bine, dar cum arată toată piaţa?” “Fa, Nataliţo, dacă te duci numai cunoşti nimic. Toate magherniţele au fost dărâmate şi s-au făcut multe case şi magazine noi şi moderne! S-au făcut alei pietruite de la un magazin la altul. S-a înfiinţat şi o farmacie, să fie mai la îndemână cumpărătorilor din împrejurimile Bucureştiului.” “Măi Ilie, nu ai observat dacă magazinul lui Iţic, cel cu ferestre late, s-a deschis nu s-a deschis, o mai vinde cineva?” “Ce Iţic, ce magazin, visezi, fa Nataliţo? Acolo s-a dărâmat tot şi s-au construit două clădiri cu câte patru etaje care sunt ale statului pentru trebuinţele lor. Mi-a spus cineva care lucra la tâmplăria din interior că Iţic şi-a luat tot calabalâcul, rudele, părinţii şi au plecat departe peste munţii noştri, în comuna lor de baştină, Palestina…” “Îmi pare foarte rău că nu m-a ajutat soarta şi destinul să-l mai întâlnesc pe Iţic măcar odată în viaţă; că aveam o mare poliţă de plătit…”

“Ce treabă aveai cu el şi ce poliţă trebuia să-i plăteşti?” întreabă Ilie. “Tu nu ştii cum m-a vrăjit Iţic pe mine, cu un braţ de haine şi materiale de proastă calitate! Mai demult, când am fost în Obor, Iţic m-a poftit în magazinul său şi încet-încet, mi-a băgat pe gât tot felul de mărfuri, recomandate în calitatea lor. Eu i-am spus că nu am bani suficienţi la mine, dar el mi-a deschis un cont pe datorie într-un caiet soios ca să plătesc în rate suma care o trecuse Raşela în câteva fiţuici din acel caiet. Mai târziu, după ce am analizat mărfurile de la Iţic, mi-a venit să mă iau cu mâinile de cap! După o ploaie, hăinuţele lui Culiţă se desfăcuse de la cusături, buzunarele căzuse şi arătau jalnic. Galoşii mamei erau amândoi pe un picior, materialul de fustă bun numai pentru prosoape la bucătărie: Şi pentru toate acestea mă îndatorasem cu un pumn de bani. Mulţumesc lui Dumnezeu că a plecat, iar eu am rămas ca amintire cu zdrenţele lui şi cu cei 400 lei daţi anticipat!”

“Această amăgeală,” a continuat ea,  “a fost cea mai mare cumpănă a vieţii mele. De câte ori vorbeam despre Obor, făceam frisoane puternice gândindu-mă la datoria care o aveam faţă de Iţic. Acum mă simt despovărată şi uşurată de toate necazurile!”

Câteva duminici mai târziu am plecat să vedem cum se mai prezintă iarmarocul de la Obor. Schimbări mari şi aproape nimic nu mai cunoşteam! Piaţa se desfăşura după legile ei nescrise! În locul lui Iţic, Ştrul şi Şmil apăruseră alţi manageri isteţi, veseli şi pricepuţi în ale comerţului. Toţi aceşti manageri erau din părţile Băileştiului, Balşului, Caracal, Crevedia şi Fundulea. Olteni pur sânge: Poftiţi la băiatu’, azi cu bani mâine fără bani, Ia prazu’ neamule, numai un leu legătura, Marfă de la Dăbuleni, Pepeni galbeni, pepeni verzi nicăeri n-o să găseşti, Mărfuri multe minunate pentru fete măritate, hă-hă-hă dacă-s măritate cum sunt şi fete mari, Numai la Mitică se bea vinul la ulcică… Câtă culoare şi ce decor minunat îţi oferă oltenii noştri. Tot la Dăbuleni găseşti usturoi şi ceapă cât doreşti. O lume plină de culoare, care încet, încet parcă dispare!

Comerţul se face în condiţii civilizate. Altă modă, alte obiceiuri, alte vise şi dorinţe! Cei care au fost vreo dată la Obor, nu uită parfumul iarmarocului de atunci. Emblema Bucureştiului de atunci era Oborul. Nu putem uita varietatea produselor culinare, de la sucul de mere, bragă, polocintele lipoveneşti, sugiucurile turceşti şi patricienii româneşti! Cine a trăit în acea perioadă şi nu a vizitat măcar odată sau de două ori Oborul cu siguranţă are ce regreta! Acum în zilele noastre, Oborul face parte din peisajul inedit al Bucureştiului. Acest cartier mai nou, care se modernizează mereu îşi menţine faima de a fi cel mai bine aprovizionat şi cu preţuri pentru toate buzunarele.

Recunosc că nu mai întâlnesc pescarii cu putini mari cu peşte sărat şi proaspăt şi preţuri foarte mici. Recunosc şi oftez cu nostalgie după pescarii din Călăraşi, care veneau adinioară cu icre proaspete, 4 lei strachina plină de 1 kg. Absolut adevărat! Din dragoste pentru oameni şi pentru urmaşii mei, am aşternut aceste rânduri. Cultul meu pentru părinţi, strămoşi şi trecut mă îndeamnă mereu spre ei. Consider o greşeală ca generaţia de azi şi cele care vor veni să nu ştie, să nu cunoască şi să nu înţeleagă cine suntem, de unde venim şi încotro ne îndreptăm! Mi-am propus să mă apropii cât mai mult, de sufletul curat al oamenilor, de unde izvorăşte înţelepciunea şi sănătatea noastră.

Aţi fost vreo dată la Obor? Dacă nu aţi fost, eu vă îndemn să vă duceţi, că nu veţi avea ce regreta…

Cum, nu aţi auzit de "boala lui Calache"?

Un magazin pe strada Lipscani, cu o firmă luminoasă pe care scria cu litere de-o şchioapă: “La Don Calache – Magazin de coloniale”. Pe geamuri şi pe uşa de la intrare tot felul de anunţuri îmbietoare despre mărfurile pe care le puteai găsi în magazin. Dacă nu găseai un articol în marele magazine ale Bucureştiului, se găsea cineva care să te lămurească: “Du-te, măi nene, pe Lipscani, la magazinul lui Calache, că acolo găseşti orice…”

Don Calache era un bărbat la vreo 48 de ani, frumos, şaten, cu părul bogat, uşor ondulat, veşnic cu zâmbetul pe buze, care devenise un adevărat exemplu pentru târgoveţii de pe Lipscani prin felul amabil şi curtenitor în care trata pe oricine i-ar fi călcat pragul prăvăliei. Era în aceeaşi măsură sociabil, dar şi extrem de discret; nimeni nu-i cunoştea viaţa de familie ori viaţa personală.

Clientela lui Don Calache era foarte variată şi acoperea cam toate păturile sociale. Aducea mărfuri din cele mai diverse numai ca să-şi poată mulţumi clienţii obişnuiţi ori să-şi atragă noi clienţi. Ziua şi-o petrecea fie în prăvălie, cu clienţii, fie pe un scaun, în faţa magazinului, atunci când nu avea muşterii. Puţin enigmatic, puţin misterios şi straniu, nimeni nu reuşise să-i pătrundă în intimitatea sufletului şi, dacă păstra vreo taină, o purta cu demnitate, discreţie şi bărbăţie. Ducea o viaţă liniştită, plină de respect şi stimă faţă de vecini, de clienţi şi de colocatarii săi de pe Lipscani, pe care îi considera ca pe o a doua familie. Nu cerea la nimeni nimic şi nu se plânsese niciodată, nimănui, de nimic.

Don Calache avea şi el, ca orice om, un hobby, o pasiune, un viciu sau cum vreţi să-i spuneţi. Când se apropia luna septembrie, luna tulburelului, a strugurilor cu ciorchini mari şi negri, a mititeilor sfârâind pe grătare şi a mustului dulce, îl apuca un dor de ducă irezistibil! Te pomeneai într-o bună dimineaţă cu magazinul închis, cu obloanele trase şi bine zăvorâte cu drugi de fier, deasupra uşii un afiş cu litere mari, mari de tot: ”Magazinul se deschide pe data de 1 Octombrie 1939”. O birjă îl ducea pe Don Calache tocmai la margine de Bucureşti la cârciuma “Trei Coceni” a lui Nea Iorgu Sprâncenatu…

“Bine-aţi venit conaşule! De-o săptămână vă aşteptăm cu odaia pregătită! Tincuţa, nevastă-mea, se uita zilnic cu mâna la ochi să vadă în zare dacă nu coboară pe uliţă birja aducând pe conaş Calache… Mulţumim lui Dumnezeu că aţi ajuns cu bine! De azi încolo nu vom duce lipsă de musafiri. Ne purtaţi mare noroc conaşule!”

Ce toamnă minunată! Ce viaţă arhaică la margine de Bucureşti… Căsuţe mici, grădini şi curţi curate, unele cu prispe, altele cu pridvoare, un pitoresc deosebit acestor locuri. În acest colţ mic de lume, toţi oamenii aveau un zâmbet anume pe feţele lor. Mulţumiţi de viaţă şi de soartă, oamenii se învăţaseră să trăiască simplu, modest şi cinstit. Trăiau prezentul cu intensitate şi nimeni nu părea măcinat de grija zilei de mâine. Prieteniile se legau sincer şi dezinteresat. În acest mediu pitoresc şi rustic, conu Calache se simţea deosebit de bine.

Prima zi s-au depănat amintiri; ce s-a mai întâmplat de anul trecut. Aşa a aflat conaşu Calache că Piranda, soţia lui Ciurdel i-a mai născut un băiat, al nouălea, să-i trăiască. “Paraschiva, soacra lui Ciurdel, s-a stins şi ea la nouăzeci fără doi ani, Dumnezeu s-o odihnească, că tare ştiutoare mai era. Când îţi ghicea coana Chiva în cafea sau îţi dădea în cărţi toate se adevereau întocmai. Dumitra lui Gavrilă nu a făcut nimic pe la doctori, dar, după câteva descântece, s-a pus pe picioare. …E adevărat că a murit cam după o lună, însă din cu totul alte motive: cum venea seara de la o nuntă, trecută binişor cu băutura, s-a împiedicat de o piatră, a căzut în cap şi acolo i-a cântat cucu! Straşnică femeie, nu găseai în tot Bucureştiul una mai specialistă! Numai eu ştiu câte fete a măritat cu nouă noduri, câte artiste mari îşi aduceau iubiţi de peste ţări şi mări la sânul lor. Ehei! veneau domni şi din permelament să-i ajute să fie iubiţi de cântăreţe şi artiste de pe scenă…”

Ca de obicei, telefonul fără fir avea să funcţioneze perfect. Majoritatea prietenelor şi cunoştinţelor aflau de sosirea conaşului Calache. Primii care au ţineau să-l salute erau, ca mai întotdeauna, Ciufu şi Fufu, tată şi fiu, viorişti celebri, veniţi cu ostineală tocmai din îndepărtatul Ferentari! Grupul de cunoştinţe şi prieteni se reconstituia, încetul cu încetul, şi totul prindea viaţă în jurul cârciumei ”3 Coceni”.

În fiecare seară liniştea micului colţ de Bucureşti era străbătută de muzică de petrecere şi cine ar fi crezut că omul paşnic şi liniştit era un petrecăreţ, uneori exuberant, alteori sentimental, plin de nostalgie, melancolie, chiar ursuz în anumite momente…

Don Calache avea însă leac imediat pentru aceste trăiri; îi chema pe Ciufu şi pe Fufu, le lipea câte o hârtie de un sutar pe viorile lor vechi şi le spunea aşa: “Măi, voi ştiţi ce aveţi azi de făcut?” “Ştim, conaşule, cum să nu ştim… Hai, Fufule tată, nu vezi că ce supărat şi îngrijorat e conaşul?” Şi imediat degetele lor dibace ciupeau strunele dând viaţă melodiei “Pe lângă plopii fără soţ”. Cu o sticlă de zaibăr în faţă, cu două lacrămi discrete în colţul ochilor, Don Calache le spunea să treacă la “Pe sub fereastră-ţi curge un râu”. În aburii melancoliei şi după multe pahare de zaibăr, Don Calache îi pupa pe Fufu şi Ciufu şi le spunea: “Măi, voi habar nu aveţi ce rană se ascunde sub buzunarul de la vestă; uite mă, aici, în partea stângă…”

Măcar pentru o seară, muzica şi băutura erau liantul unei efemere, dar sincere prietenii… “Odată am fost la un local unde cântau Ioana Radu şi Maria Tănase. Atunci, în acea seară, a zburat şi nu a mai venit.” “Cine a zburat, conaşule, şi cine nu s-a mai întors?” “Atât, aşa cum v-am spus; habar nu aveţi şi n-o să ştiţi niciodată.” “Aşa-i, conaşule, aveţi dreptate. Chiar nevastă-mea, Piranda, zicea: măi, să nu supăraţi cumva pe boier Calache. Cu banii de la el am îmbrăcat copiii, am cumpărat pentru Zambilica, Argentina şi Rozalia cea mică câte o rochiţă de postav gros iar la cei doi băieţi gemeni izmene şi fesuri de lână pentru cap. Straşnic om e boier Calache; în fiecare toamnă ne ajută ca un părinte adevărat… Dumnezeu să-i dăruiască numai bucurii şi să se bucure de o păsărică sau o vrăbiuţă, ce ziceţi voi că i-a zburat; să se întoarcă din nou la cuibuşor…”

“Voi ştiţi Păsărică, mută-ţi cuibul şi te du?”, schimba vorba Don Calache, “ia să-mi faceţi voi cântarea asta…” A doua zi, după o seară cu lacrămi şi melancolie, toate lucrurile intrau pe făgaşul lor normal: Coana Tincuţa ştia că ciorba de potroace şi învârtita cu brânză de oi îl făceau pe conaşu fericit şi mulţumit de viaţă. Ca din neant apărea şi zburlitu’ cu un acordeon vechi dar, când îl umfla, ziceai că tot văzduhul se bucură…

“De unde ai apărut, măi zburlitule?” îl întreba conaşul. “Ei, am auzit de dumneavoastră şi ne-am hotărât, eu cu prietenii mei, trombonistu’ şi toboşaru’ să cântăm luna asta pentru matale… Mâine venim toţi trei tocmai din Cărămidari, o să vă placă de noi conaşule, ştim nişte cântece de dor şi de inimă albastră de ţi se rupe sufletul!”

Se răspândise vestea în toate cotloanele Bucureştiului despre cârciuma „3 coceni” de la mahalaua nordului. Afacerile înfloreau, zilnic soseau noi muşterii să vadă şi să se convingă de ospitalitatea lui Nea Iorgu Sprâncenatu. Mititei cu muştar şi mujdei de usturoi; o bardacă de zaibăr numai aici găseşti după reţeta coanei Tincuţa.

Duminica localul era neâncăpător. Numai conaş Calache stătea în jiltul său din capul mesei bucurându-se de clipele frumoase. Oamenii veneau la “3 coceni” să se distreze nu să bea ca să se îmbete. Fufu şi Ciufu executau cu cinste şi patos comanda vr-o unui nostalgic, ce-şi depăna amintiri de neuitat. Duminicile şi sărbătorile oamenii mai încingeau şi câte o sârbă sau bătută ca-n Ardeal! Doi ceferişti care făcuse armata la Turda , îi spuneau lui Zburlitu şi celor doi ceteraşi (scripcari, viorişti): să tragă un ciardaş ca-n Ardeal iar ei se dezlănţuiau dansând de se ridica colbul mai înalt de 2m din podelele lui Nea Iorgu.

Dansul, muzica şi glumele erau o necesitate organică, a oamenilor din acea perioadă. După o astfel de seară petrecută la „3 coceni” se declarau mulţumiţi şi cu bateriile încărcate. Glumele şi bancurile făceau parte din meniul serii. Glume cu olteni, cu evrei, cu doctori, cu avocaţi şi mai ales din viaţa militară făceau diliciu petrecerii. Hohotele de râs le dădeau un plus de bucurie, de sănătate şi de bună dispoziţie. –Ce stres, care stres, ce este şi de unde vine? Nimeni nu auzise de boli neorologice.

Viaţa se desfăşura fără complexe care să-i macine pe oameni cu probleme inutile şi nefolositoare. Dintre sărbători ei cunoşteau paştele, crăciunul şi hramul de Sf.Elefterie. Mai sărbătoreau românii odată pe an ziua de „10 mai”. În această zi au venit din Germania nişte domni regi, care să ne conducă ţara. Regii ăştia oameni de treabă şi cu multă învăţătură de carte. Pe ziua de „10 mai” se făceau serbări cu băutură, mâncare, cântece şi poezii. Toată lumea mulţumită: Ei de noi că i-am primit frumos şi noi de ei, că, ne conduc bine. Despre lefuri, şcoli şi impozite către stat să se ocupe guvernul domle, că de aia e guvern; n-o să le purtăm noi de grijă. Avem destule griji în gospodăriile noastre. De ce să ne frământăm creerii cu problemele lor. Dacă le-o plăcut să se bage în politică să se descurce nene; îi priveşte.

Oamenii în discuţiile lor, căutau pretexte de împrietenire, de a se informa unii pe alţii despre experienţe plăcute din viaţă şi activitatea lor. Aceasta era lumea în care Don Calache, se simţea în elementul său. Cobora în mijlocul petrecărăţilor, le gusta glumele, veselia şi exuberanţa lor. Odată au popsit la „3 coceni” doi firfizoni îmbrăcaţi în vestoane vărgate, cu pălării tari care spuneau că au lucrat la teatru ca artişti. Pe noi ne-au dat afară de la teatru de comedie, pe motiv că eram cei mai talentaţi actori. Invidia, Don Calache, egoismul lor conaşule!

Talentul nostru le-a stârnit răutate şi iată că astăzi lucrăm cu trupe ambulante, de comedieni! Noi nu cerşim boier Calache, nici nu ne umilim, dar poate consimţiţi să ajutaţi pe aceste suflete mari de actori măcar cu doi, trei bănuţi! Don Calache înţelegea ce fel de actori sunt ăştia şi totuşi le oferea câte un bănuţ pentru o halbă de bere şi doi, trei mititei. După o astfel de gustare, aceştia se întreceau cu tot felul de lucruri hazlii. Glume cu sare şi piper, întâmplări din viaţa lor de artişti ambulanţi: spontani, glumeţi, ştiau melodii ca nimeni alţii de-ale lui Ion Vasilescu şi Ionel Fernic.

Citeau pe faţa clienţilor ce dor îi frământa şi cei care îşi înecau oftatul într-o jumătate de zăibărel. Astfel aceşti firfizoni reuşeau să mai ciupească câte un bănuţ de la muşterii lui Don Iorgu. În aceste seri buzunarele lui Don Iorgu se umpleau doldora de bani, iar Don Calache se considera cel mai câştigat dintre toţi clienţii. Toate grijele magazinului le lăsase pe Str.Lipscani. La Nea Iorgu gluma, parodia, muzica şi bucatele coanei Tincuţa nu te lăsa în braţele nostalgiei sau melancoliei. Ştia Don Calache că învăţătura de carte de la şcoala, educaţia de la părinţi este foarte preţioasă.

Dar Don Calache a mai învăţat ceva şi anume: Că şcoala vieţii este foarte importantă, pentru cei care vor s-o înţeleagă. Fraze înţelepte şi pline de tâlc, le-a cules din gura unor bătrâni, care emanau din interiorul lor frumuseţe, înălţare şi lumină. La aceste cârciumi de (cartier) de mahala se opreau fel de fel de oameni din toate păturile sociale. Zilele şi săptămânele au tecut cu multe bucurii, fărăgriji cu o toamnă binecuvântată de belşug şi vreme bună. Gata! Au mai rămas două zile şi Don Calache să plece. De pregătiri se ocupa doamna Tincuţa cu Nea Iorgu. Se respecta formula întocmai ca în fiecare an. Nu trebuia sa se lipească nimic de protocolul cunoscut. Toate amănuntele erau respectate cu sfinţenie. Un număr de şase(6) trăsuri se încolonau după cum urmează: În prima trăsură Don Calache cu bastonul argintat şi pălăria de fetru cu boruri tari într-o poziţie relaxantă. În a doua trăsură Fufu şi Ciufu cu viorele parcă gata de atac, în a treia toboşarul cu toba lui, în a patra zburlitul cu acordionul agăţat de gât, în a cincea două geamantane, îmbrăcăminte care-l însoţise pe conaş în timpul vacanţei, în trăsura a şasea se află o damigeană burduhoasă plină cu tulburel, o legătură mare cu tot felul de pârjoale, brânză de oi şi plăcinte care-i plăceau mai mult conaşului.

“Măi, Nea Iorgule, ţi-a plecat chiriaşu’ Calache?” “A plecat, Fane…” “Straşnică dambla mai are şi omu ăsta, nene...” “Ce să-i faci? Asta e boala lui Calache.” “Ce s-aude fraţilor, la ce vă holbaţi aşa, parcă vedeţi vreo minune?” “Cum să nu ne uităm, tu nu vezi că soseşte Don Calache, cu alaiul lui de trăsuri pline de muzicanţi îmbrăcaţi ca la circ?” “Doamne, Maica Domnului, multe boli or fi în lume, dar boală ca damblaua lui Calache, nu cred să fie alta…” “De ce vă închinaţi coană, Aneto?” “Păi cum să nu mă închin, omule? Boala asta a lui Calache e boală grea, dacă vrei să mă-nţelegi…”

“Ei bine, să facem puţină linişte, văd că s-au oprit în faţa magazinului.” Don Calache se coboară tacticos se opreşte şi adună pe toţi muzicanţii cu instrumentele într-o singură trăsură. Pe ceilalţi îi plăteşte cu câte doi poli de parale şi-şi ia rămas bun; oamenii pleacă mulţumiţi, de afacere şi de câştig. Ciufu, Fufu, zburlitul şi toboşarul s-au grupat şi au cântat tot timpul până Don Calache a descuiat magazinul, a ridicat obloanele, a deschis geamurile: I-a plătit onorabil luându-şi rămas bun de la ei. Cu lacrimi în ochi, muzicanţii au încercat din toate puterile să cânte marşul din opera „Trubadurul” de răsuna tot Lipscaniu. Că doar unu-i Don Calache!

Despre această ciudăţenie a lui Don Calache, se auzise în toate colţurile şi cartierele Bucureştiului. “Tu nu vezi, maică, cum se ţine acesta scai după fata lui Dumitrache? De, o fi având boala lui Calache!” Orice viciu, orice pasiune, orice slăbiciune era taxată cu boala lui Calache. Se răspândise aşa de mult această vorbă încât pătrunsese în toate mediile la oraş şi la ţară. Dacă aveai un fix pentru ceva şi te urmărea o idee sigur aveai boala lui Calache. Despre episodul sosirii sale cu şase trăsuri se discutau fel de fel de scenarii.

Liniştit, calm şi imperturbabil Don Calache a început să se organizeze pentru bunul mers al magazinului. Discret, cu poftă de lucru, nu discuta nimic de viaţa sa particulară. Unii din vecini îl încercau să-l ispitească despre dispariţia lui de o lună. Însă Don Calache ocolea totdeauna întrebările şi aborda alte subiecte. Enigmatic şi tăcut îşi trăia viaţa în felul său intim, hrănindu-se cu trecutele amintiri. Nu permitea nimănui să-i pătrundă în teritoriul sfânt şi sacru al inimii sale. Evenimentul domnului Calache se stingea în momentul apariţiei altor noutăţi.

Oamenii, dornici de senzaţii tari, gustau toate zvonurile şi întâmplările care erau proaspete pe piaţă. Totuşi porecla care a prins cel mai bine şi a dăinuit cel mai mult a fost „Boala lui Calache”. Această apreciere adresată, unor persoane, era privită ca o constatare negativă. Şi după război am auzit persoane în vârstă folosind epitetul: “Tu nu-l vezi? Cred că e lovit de boala lui Calache... Umblă teleleu, pleacă lipseşte câte o lună, două, apoi revine acasă, năuc şi buimac. Ăştia cu boala lui Calache vorbesc puţin, sunt retraşi, timizi…”

O pagină de viaţă! Un personaj ciudat şi straniu, care făcea pe oameni să ţese tot felul de glume, snoave şi zâmbete în acea perioadă liniştită de viaţă înainte de începutul celui de al doilea război. Dorinţa de a râde, de a imita, de a face farse şi fel de fel, de şotii pe seama prietenilor era un mod de distracţie şi bucurie.

Această stare a fost întreruptă într-o bună zi de sirenele şi ordinul de mobilizare, care a chemat la datorie pe toţi bărbaţii de la vârsta de 18 şi până la 60 de ani să-şi apere patria şi hotarele ţării. Cursul istoriei s-a schimbat mult, începând cu anii 40-41. Şi Don Calache a plecat cu unitatea sa până dincolo de Sevastopol; iar într-o noapte toată această unitate a fost decimată. Strada Lipscani a fost văduvită de acest personaj plin de culoare şi de pitoresc. Despre conu Iorgu de la „3 coceni”, nu am putut afla nimic, parcă-l înghiţise pământul.

Dar viţaa îţi oferă şi multe surprize. Într-o seară, sorbind o halbă la Carul cu Bere, pe cine credeţi că văd? Ciufu şi Fufu scârţiau din vechile lor viori melodii de jale şi de dor. În jurul lor, bărbaţi care scăpase de pe front. Aceştia îşi vărsau în pahare câte o lacrimă pentru cei pierduţi în vâltoarea frontului şi a bombardamentelor. “Măi, baragladine, toată lumea pe front şi voi staţi aciuaţi la Carul cu Bere?” “Ce să facem conaşule? E oameni mulţi necăjiţi şi au nevoie de noi, să le alinăm durerile!”

“Dar matale, conaşule nu ne poţi avansa cu un pol ca să-ţi cântăm o cântare pentru gagica lu’ matale?” “Bine, măi, luaţi un pol că nu mă pot supăra pe voi. Totuşi îmi sunteţi simpatici!” “Sărutăm mâna, conaşule şi să fie de sufletul lui conaş Calache; straşnic om, să-i fie ţărâna uşoară dacă a murit pe front. Amin.”

“Nea Fane…e…e măi Nea Fane, măi…i…!” “Ho, mă, ce strigi aşa, Fufule, ce arde, ce s-a aprins?” “Dă-te mai la gard, să-ţi spun o veste care să te dea pe spate 3 zile…” “Ce veste aşa straşnică, măi Fufule?” “Nea Fane, să ştii că a venit conaş Calache de pe front din război; l-am văzut cu ochii mei!”

“Taci mă, că nu te cred; parcă s-auzise că a murit. Cum a apărut aşa dintr-o dată? Şi unde anume l-ai văzut? Cum arată şi cu cine mai era?” “Uite cum a fost Nea Fane: eu cu Ciufu ne făceam programul artistic la Caru’ cu Bere. Deodată, cine crezi că apare în local? Conaş Calache cu o damă la braţ. M-am uitat, m-am şters la ochi, să văd dacă nu visez şi, adevărat, era conaşu’ cu dama…” “Măi, Fufule, lămureşte-mă cine era dama şi ce înseamnă damă.” “Păi, Nea Fane, damă înseamnă că nu eşti nici doamnă, nici muncitoare. Un fel de amestecătură între cocoană şi slugă.”

“Bine, bine şi ce au spus, nu i-ai întrebat?” “Conaşu’ a spus că dama este soţia lui, o cheamă Raisa şi este din satul Voroşilovca, nu departe de oraşul Harcov. În acest sat unitatea militară a lui Conaşu fusese cazată pentru refacere în urma unei lupte crâncene. Aici soarta şi destinul i-a scos-o pe Raisa în cale, la gospodarul unde fusese cazat. Focoasă, cu ochi calzi pătrunzători, cu părul blond numai inele, l-a dat gata pe conaşu şi în 3 săptămâni au făcut şi cununia. Borşurile ucrainene, colţunaşii cu brânză, plăcinte moi pufoase şi mângâierile Raisei l-au făcut pe conaşu s-o roage să vină cu el în România. Raisa a consimţit că-l iubea cu adevărat.”

“Au sosit în ţară cu trupele Tudor Vladimirescu. I-am întrebat de magazinul de pe Lipscani!” “Ce să fie,” a răspuns, oftând, conaşu’, “şi Lipscanii a fost pisat de câteva ori de escadrilele de avioane. Totul este şters şi măturat; nimic nu se cunoaşte din ce a fost!” “Şi cum vă gândiţi să vă descurcaţi mai departe conaşule?” l-am întrebat. Cu delicateţe şi blândeţe în glas a intervenit Raisa: “O să ne descurcăm bine. Chiar mâine plecăm la Băileşti, lângă Caracal, în judeţul Olt. Acolo Calache al meu are două pogoane de pămât, le vindem şi încropim un magazine de mărunţişuri chiar în Băileşti. Peste două luni voi da naştere unui fecior ca să aibă Calache al meu şi un moştenitor, apoi câţi vor fi de la Dumnezeu…Eu m-am hotărât să deschid un atelier de croitorie, că nimeni n-o să mă întreacă în toată Oltenia. Am învăţat meserie de la o româncă, măritată cu un căpitan rus. Maestră, domnule, nu altceva! Veneau cocoanele tocmai de la Kiev să-şi coase rochii şi costume fel de fel. De la căpităneasa asta am prins drag de români. Vorbea numai româneşte cu mine şi mă învăţa de toate ca o mamă! Cine ştie pe unde or fi acum, Dumnezeu să-i păzească şi să-i ocrotească de toate relele!”

Harnică, iubitoare şi sufletistă, Raisa a devenit în scurt timp cea mai respectată femeie din Băileşti. Bună gospodină, bună soţie, bună mamă şi mai cu seamă croitoreasă de lux din tot judeţul Olt. Calache a progresat şi a prosperat lângă Raisa, bucurându-se amândoi de respectul tuturor cetăţenilor din Băileşti.

“Ascultă dragule, uite ce mi-a spus o clientă săptămâna trecută. Că la Bucureşti, pe strada Lipscani, era unu’, Calache, care avea un magazin mare de coloniale. Acest Calache avea o boală a lui numită boala lui Calache. Nu cumva tu erai acela şi poate aveai o boală anume da care mie nu mi-ai spus?” “Ba da, Raisa, eu am fost ăla…” Pasiunea, povestită sincer de Calache soţiei sale o fost gustată şi apreciată. “S-a făcut târziu, dar înainte de culcare te rog să-mi promiţi că în vacanţă vom merge şi noi la Bucureşti, să căutăm cârciuma 3 Coceni a lui Nea Iorgu Sprâncenatu…”

În drum spre Slatina vă poftim şi pe la noi, la Băileşti. Croitoreasă de lux ca Raisa lui Calache nu găseşti în tot judeţu. O firmă luminoasă chiar în centru oraşului: La Calache aduce aminte locuitorilor mai în vârstă, pisălogi şi insistenţi, într-o idee de zicală: “Lasă-l maică, o fi având Boala lui Calache”.