Mamă, alung-o de la casa noastră!

    Mândri urmaşi ai răzeşilor lui Ştefan Cel Mare, gospodarii din satele judeţului nostru erau într-o permanentă competiţie: care să-şi construiască o casă mai mare mai mare şi mai frumoasă, care are mai multe vaci în cireadă ori mai multe oi în turmă... Şi pentru că gradul lor de bunăstare contribuia, în cele din urmă, la prestigiul comunităţii în care locuiau, oamenii nu erau dispuşi să accepte compromisuri; dacă apăreau abateri din partea cuiva, comunitatea intervenea imediat, pentru a nu se ştirbi onoarea şi prestigiul satului.

“Oaia neagră” a satului nostru era Chirică. Omul trăia la marginea satului, într-o magherniţă fără uşi şi fără ferestre, împreună cu nevasta sa, Zalinca, sau, cum îi spunea toată lumea, Zăluda. Singurul suflet de pe lângă casa lor era o capră, Mândruţa, la care ţineau ca la ochii din cap şi pe care o iubeau ca pe un copil...

În fiecare zi Zăluda se ducea cu capra la păscut la pădure, în poieniţă şi, între timp, mai culegea niscaiva ciuperci, flori ori diferite buruieni şi aduna vreascuri. La apusul soarelui se întorcea acasă cu Mândruţa sătulă, o mulgeau şi capra le dădea lapte cu generozitate. Când venea ora de culcare, Mândruţa dormea cu ei în aceeaşi încăpere, undeva mai spre tindă.

Mulţi oameni simpli erau convinşi că, datorită botului, coarnelor şi bărbii, ţapii şi caprele erau din sămânţa lui Scaraoţchi şi că aduc tot felul de necazuri şi nenorociri la casa la care sunt ţinute. Alţii considerau că trebuie să fii tare sărac şi prăpădit ca să-ţi cumperi capră, sau vaca dracului, cum o numeau ei. În fine, crescuţi în această credinţă, copiii satului se amuzau aruncând cu pietre, bulgări ori diferite alte obiecte către magherniţa lui Chirică, pentru că, nu-i aşa, ăia beau lapte spurcat.

După terminarea războiului şi instituirea orânduirii socialiste, oamenii au fost nevoiţi să cedeze statului mai toate averile, bunurile gospodăreşti şi animalele. Nici noi nu am scăpat de rechiziţii. “Ce-o fi făcând biata Joiana la cireada colhozului?” ofta mama cu gândul la vaca noastră şi cu dorul unei picături de lapte proaspăt.

Ce-i drept, la unii gospodari cu copii mulţi Hărăluşcă le lăsase câte-o vacă-n bătătură, nouă, însă, nu ne lăsase nimic. “Lăsaţi văicăreala,” a spus el când ne-am plâns, “vă ajunge cât v-aţi ghiftuit… Uite, pentru că băiatul ăsta al vostru e rănit la un picior, o să-l bag vânzător la magazin!” “Sărutăm mâna, tovarăşe Ionică, rămânem tare recunoscători!” “Lasă, mătuşă Anică,” a zis el suficient, “aveţi noroc cu mine că sunt un om aşa bun…” “Sunteţi ca un Dumnezeu pentru noi, tovarăşe Ionică!”

“Ascultaţi ce vă spun,” a reluat Hărăluşcă după ce se scăldase câteva momente în propria-i glorie, “eu îl bag ca vânzător, dar va trebui să mişte din urechi în fiecare săptămână, dacă înţelegeţi ce vă spun… Altfel îl dau afară şi-l bag pe altul…” “Va mişca, va mişca, tovarăşe Ionică,” s-au grăbit ai mei să-l liniştească, “jumătate din salariul lui va fi al dumneavoastră!”

Nimic nu este veşnic pe lume, însă, cu atât mai puţin funcţia lui Hărăluşcă. Potlogăriile lui au începus să iasă la iveală şi, într-o furie generală, oamenii l-au legat, cu capul în jos, de un copac la marginea pădurii şi l-au lăsat acolo…

Senea, fratele meu, a urcat pe scara salariaţilor, devenind responsabilul magazinului. Altă viaţă, alt statut! Din noua poziţie pe care se afla, a început să-şi lărgească cercul de cunoştinţe, începând să se frecventeze cu învăţătorii, cu miliţienii, cu sanitarul şi chiar cu dacălul de la biserică, cu lume bună, deci, fapt care a fost de natură să îl facă respectat şi bine-văzut în comunitate. Purta costum, cravată şi ceas la mână, ce mai, o ţinută demnă de locul pe care-l ocupa şi de cercurile în care era, de acum, inclus…

Mămica, însă, nu se consolase nicidecum cu pierderea Joianei. “Ce-ţi pasă ţie,” s-a plâns ea lui Senea, “tu îţi câştigi bucăţica ta de pâine, dar eu ce mă fac? Nu tu unt, nu tu smântână, nici măcar acolo, o lingură-două de lapte acru… Mă gândeam, Senea dragă, să cumpărăm şi noi o căpriţă; avem un pahar de lapte proaspăr la masă şi, cine ştie, poate în primăvară un ied sau o iediţă! Dacă războiul ne-a adus în starea asta şi statul ne-a luat tot, ce să facem? Va trebui să ne deprindem şi cu sărăcia…” a oftat ea, resemnată.

“Mămico, cu mine să nu faci glume de astea,” a sărit Senea ca ars, “ce, din gospodari de funte am ajuns ca Chirică? Să nu îndrăzneşti să-mi bagi capră în ogradă, astea sunt cu Satana în ele! Nu ai auzit că la Chirică, noaptea, pe acoperişul magherniţei, cântă stoluri întregi de puhăci (bufniţe, n.a.)? Toate nenorocirile şi sărăcia i se trag lui Chirică de la diavolul ăla de capră, mămică! Capra nu e un animal de ţinut pe lângă casa omului, nu vezi că seamănă leit cu Scaraoţchi? Destule nenorociri ne-a adus războiul, o capră ne mai lipsea… Stai liniştită, mămică, nu o să murim noi de doru’ laptelui!”

Mama, însă, era neînduplecată în demersul ei. “Zice el Senea ce zice,” i-a spus ea tatei mai târziu, “dar parcă tot ne-ar prinde bine o capră la gospodărie… Aşa că mi-am făcut un plan şi te rog, Alexandre, să fii alături de mine, că oricum văd că tu nu ai nimic de zis, moale eşti de când te-am luat…”

“Duminică ne ducem la Şteap, la iarmaroc,” a reluat mama, conspirativ, “cumpărăm o căpriţă şi o ţinem ascunsă în poiata de lângă Ştefănache. O hrănim, o îngrijim şi o să ne dea lapte suficient. Dacă Senea ne întreabă de lapte, îi spunem că-l avem de la Nadia lui Manole…”

La Şteap, iarmarocul plin de capre şi ieduţi veseli şi zburdalnici. Au pus ochii pe o frumuseţe de căpriţă roşcată, cu o fundiţă roşie la o ureche şi cu priviri blânde, pe care o chema Maricica, au cumpărat-o şi, conform planului, i-au făcut un culcuş de regină în poiată.

După câteva zile de linişte şi pace, Senea se năpustea pe poartă tunând şi fulgerând, aruncând şi trântind tot ce întâlnea în calea lui.

            “Unde e, mamă?” a zis el, roşu de furie. “Ce mi-ai făcut, mamă? Ce am vorbit noi doi şi ce te-am rugat, mamă? De ce mă faci de ruşinea satului, mamă? Unde ai ascuns-o, mamă, c-o omor chiar acum!” Şi, după ce-şi mai trăgea sufletul: “Alung-o, mamă, de la casa noastră, deschide larg poarta, mamă, şi alungă pe Satana din ograda noastră!”

           

            Cu greu s-au liniştit spiritele… A doua zi, după plecarea lui Senea, mămica a luat-o pe Maricica de curmei şi s-a dus la Costan, peste râpă.

            “Ce-i cu matale, nănaşă,” s-a mirat acela, “încotro târâi capra asta de curmei?” “Am venit la tine, Costane,” a zis mama, “să ţi-o dăruiesc, le-ar prinde bine ălor cinci copii ai tăi câte-o lingură de lapte proaspăt…” “Da’ de când te-ai făcut aşa darnică, nănaşă, te ştiam zgârcită de mama focului!”

            Omul pricepuse, însă, motivul pentru care mama îi dăruise capra şi a acceptat darul, obligându-se ca, o dată pe săptămână, să-i ducă şi nănaşei un litru de lapte.

            În scurt timp, Maricica devenea partenera de joacă a celor cinci copii ai lui Costan iar mama avea asigurat, săptămânal, litrul de lapte proaspăt. “De unde e laptele ăsta, mamă?” a întrebat Senea la un moment dat. “Păi nu ţi-am zis,” a răspuns mama, “că ne mai trimite Nadia lui Manole, din când în când?”

            Trecuse ceva vreme de la momentul în care Maricica îi fusese dăruită lui Costan, mămica îşi primea dividentu’, Senea nu bănuia nimic, tăticul nu se amesteca, deci lucrurile intraseră pe făgaşul lor normal.

            Într-o zi Senea venea de la magazin cu febră mare şi tuse, în fine, semne ale unei viroze sau gripe care l-a şi trântit la pat. A încercat mămica să-l dreagă cu frecţii, dar în zadar; boala îl scutura puternic! În disperare de cauză, mămica a apelat la mătuşa Catinca, pentru că numai ea ştia cum să-l vindece.

            “Anică,” i-a zis ea mamei, “să faci iute o strachină cu mujdei de usturoi şi cât timp eu îl fricţionez cu mujdei pe tot corpul, tu du-te prin sat şi caută nişte lapte de capră, să-l bea fierbinte cu unt şi miere de albine… Nu vezi că tuşeşte de e gata să-şi verse plămânele şi rărunchii?”

            După o săptămână de urmat tratamentul prescris de mătuşa Catinca, Senea s-a înzdrăvenit. În perioada în care Senea zăcuse la pat, satul fusese cuprins, însă, de o epidemie de gripă, cei mai afectaţi fiind copiii şi tineretul. Ştrul şi Avrum au venit disperaţi la mama, să se intereseze ce leac a folosit de Senea s-a pus aşa repede pe picioare.

            “Coană Anică,” a început Ştrul, “la mini Rifchi este tare bolnav, iar la cumnată-meu, Avrum, Şmilică cel mic zace, geme şi arde cu 40° fierbinţeală… Oi-vei, oi-vei, coană Anică, scoate-ne din necaz că ne mor copiii şi dacă-i pierdem, ne aruncăm şi noi pe Nestru!” “Eu vă spun leacu’,” a încuviinţat mama, “dar vor suporta copii voştri să fie frecţionaţi cu mujdei de usturoi sau cu gaz? Mergeţi pe la oameni şi faceţi rost de nişte lapte de capră, pe care să-l bea fierbinte, cu unt şi cu miere…” “Oi-vei, coană Anică, fetiţa mea, Rifchişor, o să plângă la aşa miros şi aşa leac cum spui dumneata!” “Treaba voastră,” a zis mama, “faceţi cum doriţi!”

            Zvonul despre leac se răspândise la toate casele şi familiile care aveau bolnavi de gripa spaniolă, cum îi ziceau unii şi curând tot satul mirosea a mujdei de usturoi şi a gaz. Un miros atât de urât şi de înţepător nu mai găseai decât la Ghindeşti, la fabrica de spirt, la groapa aia unde aruncau borhotu’… Treptat-treptat, însă, leacul îşi făcea efectul simţit şi toţi cei bolnavi, inclusiv Rifchi şi Şmilică, îşi reveniseră şi se înzdrăveneau.

            Trecuse ceva vreme de la epidemie când, într-o zi, Ştrul şi Avrum au trecut pe la magazin pe la Senea să vadă ce mărfuri noi a mai adus… Din vorbă-n vorbă, Ştrul zice: “Straşnică femeie e coana Anica, măi Senea, măi! Tot satul o respectă şi-i roagă de sănătate, că mult bine le-a făcut la toţi cei bolnavi de gripă cu leacul dânsei, mai cu seamă laptele de capră cu unt şi cu miere de albine!” “Ce tot vorbiţi, măi,” a spus Senea, nedumerit, “ce lapte de capră, eu m-am tratat cu lapte de vacă de la Nadia, de sub pădure!” “Ehei,” a zâmbit Ştrul, “să fii tu sănătos de când nu mai are Nadia vacă! Coana Anica te-o fi amăgit, că tare sclifosit mai erai; dar să ştii că cu lapte de capră te-ai vindecat…” “Ei, lasă că ajung eu acasă şi o să mă lămuresc!”

            Nici nu intra bine pe uşă că, furios şi dezamăgit, Senea o şi lua pe mama la întrebări, cum de îl spurcase cu lapte de capră… După lămuriri peste lămuriri şi explicaţii, mama a reuşit să-l convingă, într-un târziu, că laptele de capră fusese motivul principal pentru care se însănătoşise!

            Anii trecuseră, Senea se căsătorise, era un bun familist şi gospodar şi Dumnezeu îl binecuvântase cu doi copii, doi băieţi frumoşi şi sănătoşi.

            Chiar în toamna în care băieţii trebuiau să plece la şcoală, o nouă epidemie de gripă avea să măture satul şi cei doi copii s-au îmbolnăvit grav, cu mari complicaţii la plămâni. Sanitara din sat nu le dădea nici o şansă de scăpare şi, disperat, Senea a ajuns la mama. “Mamă, mămico, nu mă lăsa, ajută-mă!”

            A fost adusă degrabă mătuşa Catinca, cu toată trusa ei de medicamente şi verdictul a fost dat pe loc: “Oţet, usturoi şi gaz pentru frecţii, lapte de capră fierbinte de băut.” “Mamă, nu mă lăsa,” s-a rugat Senea, “hai să căutăm prin sat lapte de capră, ori hai să cumpărăm de îndată o capră, orice numai să salvăm copiii!” “Păi bine, măi băiete,” a zis mama, “când am avut capră ai tunat şi ai fulgerat s-o alungăm din ogradă, că e sămânţa lui Scaraoţchi… Nu spuneai tu că laptele de capră e spurcat?” “Iartă-mă, mamă, ajută-mă degrabă cu o capră, să-mi salvez copiii şi promit că o voi îngriji şi o voi ocroti toată viaţa!” “Aşa să fie,” s-a înduplecat mama, “dar să nu te aud că strigi iar la mine s-o alung din ogradă că-ţi strică ţie onoarea!”

            Cititorul trebuie să ştie că nu am nici o intenţie să laud laptele de capră. În acea perioadă, însă, după 1944, antibiotice nu se găseau, vacile fuseseră luate la colhoz şi poate unica sursă de lapte erau caprele, care ajunseseră la mare căutare. Mătuşa Catinca moşise 97 de copii şi nu-i murise nici unul. Tratamentele erau cu toate obţinute pe cale naturală, că era vorba de hrană, frecţii, ceaiuri, comprese, ventuze, lipitori, etc. Nu vedeai oameni cu handicapuri mari, iar doctorii existau numai la nivel de judeţ şi se ocupau numai de cazuri extreme.

            Sfânta Natură oferea, deci, tot ce le trebuia oamenilor ca hrană şi ca leacuri pentru boli. Laptele şi brânza de capră ocupau primul loc în rezolvarea celor mai multe trebuinţe (boli) şi Senea, la rândul lui, a devenit unul dintre cei mai înfocaţi apărători ai caprelor şi a produselor lactate din capră. De departe, însă, cei mai receptivi la binefacerile laptelui de capră au fost evreii, care, unul câte unul, şi-au cumpărat propria căpriţă pentru nevoile familiei.

            Uşor-uşor mentalităţile se schimbau şi curând satul răsuna de behăitul vesel al căpriţelor, ca un fel de simfonie căprească. Primăvara, prin mai toate curţile, ieduţii săreau şi se jucau precum nişte copii zburdalnici.

            Mamă, mămico, să n-o alungi de la casa noastră, că vor veni în curând nepoţii şi vor avea nevoie de doctoria miraculoasă în caz de trebuinţă!

            …Dacă războiul nu-şi lăsa urmele adânci în viaţa şi traiul oamenilor, aceste amintiri nu ar fi existat. Regimul ce a urmat, fără proprietate privată, a determinat oamenii să caute şi să descopere tot ce le oferea natura pentru a supravieţui.

            Numai citind aceste rânduri contemporanii vor aprecia ştiinţa şi cultura de care beneficiază astăzi. Acum, în faţa diverselor mărci de maşini din curtea omului, se poate striga cu dreaptă justificare: “Mamă… mămico… alung-o mamă de la casa noastră!”

Moş Onofrei

            În capătul uliţei noastre se afla locuinţa lui moş Onofrei: o căsuţă cu două camere, în care trăia cu soţia sa, mătuşa Catinca. Curate şi îngrijite, precum chiliile de mânăstire, cele două camere răspândeau mirosuri aparte, uneori distincte, alteori amestecate: pâine coaptă, busuioc, mentă, gutui...

Nimic nu tulbura liniştea şi armonia căsuţei lui moş Onofrei. Mătuşa Catinca se ocupa cu muncile pământului şi cu moşitul; era, la acea vreme, singura moaşă din sat, singura care ştia să aducă pe lume copii frumoşi şi sănătoşi. Moş Onofrei nu participa la muncile câmpului, dar îngrijea şi întreţinea gospodăria ca pe o farmacie.

Figură impunătoare, cu barbă, mustăţi şi păr argintii, îmbrăcat cu cămaşă şi izmene din pânză albă, moş Onofrei aducea mai degrabă a patriarh. După ce se convingea că păsăretul şi purcelul s-au săturat, obişnuia să ia câte o pauză pe banca din faţa porţii, spre satisfacţia şi plăcerea trecătorilor, care nu se mai săturau de discuţiile cu moş Onofrei. Glumeţ, ironic şi cu o filozofie sănătoasă a vieţii, moş Onofrei trecea drept înţeleptul satului.

         - Ce mai faceţi, ce mai ziceţi?, întreba trecătorul.

       - Ce să fac, răspundea moş Onofrei blând, iaca, mă gândesc şi eu la lumea asta... Toate semnele care mi se arată nu prevestesc nimic de bine! Au apărut un fel de cutii pline de sârme şi becuri, de la care poţi vorbi cu altă persoană, din alt sat, minune mare, oameni buni! În primul război mondial, spunea el unui alt trecător, parcă şi pe front era mai multă omenie; luptele se dădeau corp la corp, dar, când aveai inamicul în faţă, nu-i băgai baioneta în inimă, i-o băgai într-un picior sau într-o mână, ca omul să mai poată trăi...

Se aude că vor zbura nişte avioane deasupra satelor şi oraşelor; un avion e făcut de nemţi, altul de americani...

- Şi cu ce ne deranjează pe noi avioanele astea, moş Onofrei?

- Cum, cu ce? Dacă nu le place o ţară, vine încetişor, bâzâind, aruncă o bombă şi te scufundă drept în fundul iadului! Voi nu aţi auzit că în anul 2000 n-o să mai rămână nici un om pe faţa pământului? Am visat într-o noapte că venise la mine trei militari, îmbrăcaţi în haine negre şi cu nişte chipiuri pe care erau desenate o seceră, un ciocan, şi numărul 40... După cum înţeleg eu visele, cred că în anul ’40 o să fie o mare vărsare de sânge pe locurile astea… La urmă, dincoace de Nestru se aşezase o dihanie roşie şi fioroasă peste Basarabia noastră! Eu, dragii moşului, n-o să apuc, că sunt bătrân, dar voi să ţineţi minte, în anul ’40 Satana o să se pornească şi o să încaiere multe naţii. Scaraoţchi cel mare o să-i bage şi pe ai noştri în această încâlceală. La sfârşit, vor rămâne mame şi văduve îndoliate, copii orfani, lacrimi şi durere. Vor urma mulţi ani de secetă, pârjol, sărăcie, foamete şi boli fel de fel… Ăstea sunt semne de la Dumnezeu şi vestesc sfârşitul lumii!

Tot Satana îi îndeamnă pe oameni să construiască maşinării şi aparate pentru a se ucide unii pe alţii. Am auzit că în America firele de sârmă sunt băgate în nişte cutii şi că atunci când vorbeşte cineva în ele, li se arată şi chipul! E luptă mare între Dumnezeu şi Satana! Ar trebui să zidim mai multe biserici, mânăstiri, troiţe şi cruci, pentru binele omului. Toate astea sunt de la Dumnezeu! Cele de la Satana să le aruncăm pe pustii…

Moş Onofrei ştia şi cum va fi vremea, după cum luna se aşeza pe cer. Ştia sărbătorile religioase, vieţile sfinţilor şi cele 10 porunci, şi le împărtăşea cu drag tuturor celor care-l ascultau. Iubea sincer copiii şi de multe ori îi oprea şi le dăruia bomboane sau fructe din grădina lui plină de pomi.

Cel mai frumos cadou pe care l-am primit în copilăria mea a fost o puicuţă cu gâtul golaş şi cu un penaj roşcat-auriu pe cap, asemenea unei coroniţe, pe care moş Onofrei mi l-a dăruit cu dragoste şi prietenie.

 Ce puţin le trebuie oamenilor să fie fericiţi! Câtă mulţumire, câtă linişte şi înţelegere între moş Onofrei şi mătuşa Catinca! Niciodată nu i-a auzit nimeni să se plângă de ceva… Seara, pe prispa casei, pe un prosop curat, se răsturna mămăliguţa, în aburi parfumaţi, de porumb. Alături de mămăliguţă – scrob de ouă de raţă, stropit cu mujdei de usturoi, într-o străchinuţă de lut…

De când se ştia, mătuşa Catinca dusese greul gospodăriei, dar făcuse toată munca şi toate activităţile ei obşteşti cu plăcere şi cu neasemuită dragoste pentru soţul ei, pentru mica ei familie şi pentru oamenii din jurul ei. Scundă, slăbuţă şi un pic încovoiată, era însă plină de energie, răspândind peste tot bunătate, optimism şi blândeţe. Fiecare suflet al Cuhureştiului avusese de învăţat câte ceva de la mătuşa Catinca, sau, aşa cum fusese numită, “albinuţa” sau “furnicuţa”.

La acea vreme, în Cuhureşti nu erau nici doctor, nici moaşă comunală, aşa că mătuşa Catinca era cea care asista toate naşterile, cu blândeţe şi cu pricepere, numai ea ştia cum să taie buricul pruncului cu adevărată măiestrie… “Am 81 de ani şi toţi copiii moşiţi de mine trăiesc, sunt frumoşi şi sănătoşi, au crescut ca brazii, au familii şi sunt pe la casele lor, aşa să ştiţi!”.

Mătuşa Catinca ştia şi să descânte de deochi, de bubă neagră şi de sperietură. Cunoştea ca nimeni alta plantele şi buruienile bune să vindece multe boli şi, mai ales, ştia ce ierburi se pun în scăldătoarea femeilor care născuseră. Spunea ea că, după o aşa scăldătoare, femeile se vor întări şi vor avea lapte bun la sân pentru pruncul nou-născut. Fetele de măritat o căutau în ajunul unor sărbători pentru a afla sfaturi despre soarta lor şi, odată cu sfatul, primeau şi câte o buruiană descântată, cu care să doarmă sub pernă, trei nopţi la rând.

Nu obosea alergând de la un capăt al satului pentru descântece, pentru scăldători, pentru naşteri. Îi împăca pe cei certaţi, vorbindu-le despre iertare. Celor supăraţi le vorbea despre pildele pe care le ştia pe de rost din Sfânta Evanghelie, despre cele 10 porunci şi Sfânta Scriptură. Era generos răsplătită pentru truda ei şi se întorcea acasă seara încărcată de bunătăţi şi, mai ales, cu câte o sticluţă de rachiu…

Ca orice om, moş Onofrei avea şi el o meteahnă a lui: îi plăcea ca la fiecare masă să aibă alături litruţa de rachiu, pentru poftă de mâncare. Şi, ca să nu-i lipsească sticluţa de o litră, recurgea la fel de fel de şiretlicuri.

În cele din urmă, moş Onofrei a găsit trucul salvator: vătămătura, sau altfel spus, ulcerul la stomac. Cum toată lumea ştia că vătămătura se tratează, se ameliorează şi chiar se vindecă numai cu rachiu, lucrurile au devenit limpezi…

- Nu-i nimic, Onofrei dragă, m-oi strădui să avem la îndemână pârdalnica de sticluţă, ca să nu suferi când te-or apuca crizele… Cred că sunt tare dureroase, aşa-i?

- Dureroase, tare dureroase, dragă Catincuţă, răspundea moş Onofrei, cu voce alintată.

 La adăpostul vătămăturii, moş Onofrei era scutit de toate muncile dificile. Îngrijit, menajat, ocrotit şi răsfăţat, moş Onofrei descoperise liniştea şi pacea! Dacă se întâmpla să-i pronunţi numele în sat, erai întrebat pe dată: “Care Onofrei? Moş Onofrei, care se preface bolnav de vătămătură? Nu are nici o boală, dar aşa-i place lui să trăiască… Catincuţa îl ţine pe mâncărică şi băuturică şi nici o muncă nu e grea pentru ea atâta timp cât îl vede pe Onofrei voios şi sănătos… Bărbat frumos, deştept şi înţelept, nici la curtea lui ţaru’ Niculae nu găseşti!”

Dacă aduceai vorba de mătuşa Catinca, erai întrebat: “Care? Baba, doftoreasa satului? Săraca, s-a cocoşat de tot, dar merge neobosită din casă în casă, acolo unde e nevoie de ea…Tot satul ştie ce femeie vrednică a fost. Se trudeşte şi ea cum poate, iar seara vine cu aceleaşi bucurii la soţul ei… El o aşteaptă în poartă, ori pe băncuţa de lângă fântână, intră alături în curte şi se apucă să pregătească cina pe prispă, la lumina lunii ori la lampa cu gaz. Şi atunci când masa-i gata, cu un gest şugubăţ, mătuşa scoate din traistă o sticlă cu rachiu…”. Nu exista bogăţie pe lume care să recompenseze acele momente de bucurie, de linişte, de fericire şi de armonie sufletească între cei doi soţi.

O altă lume, o lume minunată în care oamenii se împrieteneau numai de dragul lărgirii relaţiilor şi a comunicării. Nimeni nu auzise de stres, necazurile erau privite ca încercări de la Dumnezeu, supărările treceau în resemnare şi mai toate evenimentele din comunitate erau legate de credinţă. Oamenii îl aveau pe Dumnezeu aproape în toate activităţile pe care le desfăşurau.

 Cu moş Onofrei ca model, nu este greu să-ţi construieşti propria fericire. O fericire după care alergăm cu toţii, dar pe care puţini văd cât de aproape este de ei.

- Ce-i fericirea, moşule, l-am întrebat, odată, că văd că mereu ne pomeneşti de ea.

- Ce să fie, mi-a răspuns, să nu fii lacom şi să nu aduni lucruri nefolositoare… Astea sunt fleacuri! V-am mai spus de câteva ori: cumpătare în toate! Prevăd că va veni o vreme când oamenii se vor judeca între ei pentru bogăţie. Nimeni nu se gaândeşte că pleacă sărac la cele veşnice…

Aveam să revin, peste câţiva ani, în satul meu natal, Cuhureşti. Moş Onofrei şi mătuşa Catinca trecuseră la cele veşnice iar uliţa îşi pierduse farmecul şi culoarea de odinioară… Căsuţa lor, altă dată îngrijită ca o chilie de mânăstire, era acum năpădită de buruieni şi marcată de semnul vremurilor ce trecuseră peste ea. Am plecat capul în faţa porţii, în semn de trist şi pios omagiu şi m-am îndreptat spre cimitir, pentru a le aprinde o lumânare…

Suntem grăbiţi, alergăm să prindem, să ne cunoaştem, să ne hrănim din binefacerile civilizaţiei, dar uităm cât de puţin ne trebuie ca să fim fericiţi!

Să fi avut Diogene dreptate?