Moş Onofrei

            În capătul uliţei noastre se afla locuinţa lui moş Onofrei: o căsuţă cu două camere, în care trăia cu soţia sa, mătuşa Catinca. Curate şi îngrijite, precum chiliile de mânăstire, cele două camere răspândeau mirosuri aparte, uneori distincte, alteori amestecate: pâine coaptă, busuioc, mentă, gutui...

Nimic nu tulbura liniştea şi armonia căsuţei lui moş Onofrei. Mătuşa Catinca se ocupa cu muncile pământului şi cu moşitul; era, la acea vreme, singura moaşă din sat, singura care ştia să aducă pe lume copii frumoşi şi sănătoşi. Moş Onofrei nu participa la muncile câmpului, dar îngrijea şi întreţinea gospodăria ca pe o farmacie.

Figură impunătoare, cu barbă, mustăţi şi păr argintii, îmbrăcat cu cămaşă şi izmene din pânză albă, moş Onofrei aducea mai degrabă a patriarh. După ce se convingea că păsăretul şi purcelul s-au săturat, obişnuia să ia câte o pauză pe banca din faţa porţii, spre satisfacţia şi plăcerea trecătorilor, care nu se mai săturau de discuţiile cu moş Onofrei. Glumeţ, ironic şi cu o filozofie sănătoasă a vieţii, moş Onofrei trecea drept înţeleptul satului.

         - Ce mai faceţi, ce mai ziceţi?, întreba trecătorul.

       - Ce să fac, răspundea moş Onofrei blând, iaca, mă gândesc şi eu la lumea asta... Toate semnele care mi se arată nu prevestesc nimic de bine! Au apărut un fel de cutii pline de sârme şi becuri, de la care poţi vorbi cu altă persoană, din alt sat, minune mare, oameni buni! În primul război mondial, spunea el unui alt trecător, parcă şi pe front era mai multă omenie; luptele se dădeau corp la corp, dar, când aveai inamicul în faţă, nu-i băgai baioneta în inimă, i-o băgai într-un picior sau într-o mână, ca omul să mai poată trăi...

Se aude că vor zbura nişte avioane deasupra satelor şi oraşelor; un avion e făcut de nemţi, altul de americani...

- Şi cu ce ne deranjează pe noi avioanele astea, moş Onofrei?

- Cum, cu ce? Dacă nu le place o ţară, vine încetişor, bâzâind, aruncă o bombă şi te scufundă drept în fundul iadului! Voi nu aţi auzit că în anul 2000 n-o să mai rămână nici un om pe faţa pământului? Am visat într-o noapte că venise la mine trei militari, îmbrăcaţi în haine negre şi cu nişte chipiuri pe care erau desenate o seceră, un ciocan, şi numărul 40... După cum înţeleg eu visele, cred că în anul ’40 o să fie o mare vărsare de sânge pe locurile astea… La urmă, dincoace de Nestru se aşezase o dihanie roşie şi fioroasă peste Basarabia noastră! Eu, dragii moşului, n-o să apuc, că sunt bătrân, dar voi să ţineţi minte, în anul ’40 Satana o să se pornească şi o să încaiere multe naţii. Scaraoţchi cel mare o să-i bage şi pe ai noştri în această încâlceală. La sfârşit, vor rămâne mame şi văduve îndoliate, copii orfani, lacrimi şi durere. Vor urma mulţi ani de secetă, pârjol, sărăcie, foamete şi boli fel de fel… Ăstea sunt semne de la Dumnezeu şi vestesc sfârşitul lumii!

Tot Satana îi îndeamnă pe oameni să construiască maşinării şi aparate pentru a se ucide unii pe alţii. Am auzit că în America firele de sârmă sunt băgate în nişte cutii şi că atunci când vorbeşte cineva în ele, li se arată şi chipul! E luptă mare între Dumnezeu şi Satana! Ar trebui să zidim mai multe biserici, mânăstiri, troiţe şi cruci, pentru binele omului. Toate astea sunt de la Dumnezeu! Cele de la Satana să le aruncăm pe pustii…

Moş Onofrei ştia şi cum va fi vremea, după cum luna se aşeza pe cer. Ştia sărbătorile religioase, vieţile sfinţilor şi cele 10 porunci, şi le împărtăşea cu drag tuturor celor care-l ascultau. Iubea sincer copiii şi de multe ori îi oprea şi le dăruia bomboane sau fructe din grădina lui plină de pomi.

Cel mai frumos cadou pe care l-am primit în copilăria mea a fost o puicuţă cu gâtul golaş şi cu un penaj roşcat-auriu pe cap, asemenea unei coroniţe, pe care moş Onofrei mi l-a dăruit cu dragoste şi prietenie.

 Ce puţin le trebuie oamenilor să fie fericiţi! Câtă mulţumire, câtă linişte şi înţelegere între moş Onofrei şi mătuşa Catinca! Niciodată nu i-a auzit nimeni să se plângă de ceva… Seara, pe prispa casei, pe un prosop curat, se răsturna mămăliguţa, în aburi parfumaţi, de porumb. Alături de mămăliguţă – scrob de ouă de raţă, stropit cu mujdei de usturoi, într-o străchinuţă de lut…

De când se ştia, mătuşa Catinca dusese greul gospodăriei, dar făcuse toată munca şi toate activităţile ei obşteşti cu plăcere şi cu neasemuită dragoste pentru soţul ei, pentru mica ei familie şi pentru oamenii din jurul ei. Scundă, slăbuţă şi un pic încovoiată, era însă plină de energie, răspândind peste tot bunătate, optimism şi blândeţe. Fiecare suflet al Cuhureştiului avusese de învăţat câte ceva de la mătuşa Catinca, sau, aşa cum fusese numită, “albinuţa” sau “furnicuţa”.

La acea vreme, în Cuhureşti nu erau nici doctor, nici moaşă comunală, aşa că mătuşa Catinca era cea care asista toate naşterile, cu blândeţe şi cu pricepere, numai ea ştia cum să taie buricul pruncului cu adevărată măiestrie… “Am 81 de ani şi toţi copiii moşiţi de mine trăiesc, sunt frumoşi şi sănătoşi, au crescut ca brazii, au familii şi sunt pe la casele lor, aşa să ştiţi!”.

Mătuşa Catinca ştia şi să descânte de deochi, de bubă neagră şi de sperietură. Cunoştea ca nimeni alta plantele şi buruienile bune să vindece multe boli şi, mai ales, ştia ce ierburi se pun în scăldătoarea femeilor care născuseră. Spunea ea că, după o aşa scăldătoare, femeile se vor întări şi vor avea lapte bun la sân pentru pruncul nou-născut. Fetele de măritat o căutau în ajunul unor sărbători pentru a afla sfaturi despre soarta lor şi, odată cu sfatul, primeau şi câte o buruiană descântată, cu care să doarmă sub pernă, trei nopţi la rând.

Nu obosea alergând de la un capăt al satului pentru descântece, pentru scăldători, pentru naşteri. Îi împăca pe cei certaţi, vorbindu-le despre iertare. Celor supăraţi le vorbea despre pildele pe care le ştia pe de rost din Sfânta Evanghelie, despre cele 10 porunci şi Sfânta Scriptură. Era generos răsplătită pentru truda ei şi se întorcea acasă seara încărcată de bunătăţi şi, mai ales, cu câte o sticluţă de rachiu…

Ca orice om, moş Onofrei avea şi el o meteahnă a lui: îi plăcea ca la fiecare masă să aibă alături litruţa de rachiu, pentru poftă de mâncare. Şi, ca să nu-i lipsească sticluţa de o litră, recurgea la fel de fel de şiretlicuri.

În cele din urmă, moş Onofrei a găsit trucul salvator: vătămătura, sau altfel spus, ulcerul la stomac. Cum toată lumea ştia că vătămătura se tratează, se ameliorează şi chiar se vindecă numai cu rachiu, lucrurile au devenit limpezi…

- Nu-i nimic, Onofrei dragă, m-oi strădui să avem la îndemână pârdalnica de sticluţă, ca să nu suferi când te-or apuca crizele… Cred că sunt tare dureroase, aşa-i?

- Dureroase, tare dureroase, dragă Catincuţă, răspundea moş Onofrei, cu voce alintată.

 La adăpostul vătămăturii, moş Onofrei era scutit de toate muncile dificile. Îngrijit, menajat, ocrotit şi răsfăţat, moş Onofrei descoperise liniştea şi pacea! Dacă se întâmpla să-i pronunţi numele în sat, erai întrebat pe dată: “Care Onofrei? Moş Onofrei, care se preface bolnav de vătămătură? Nu are nici o boală, dar aşa-i place lui să trăiască… Catincuţa îl ţine pe mâncărică şi băuturică şi nici o muncă nu e grea pentru ea atâta timp cât îl vede pe Onofrei voios şi sănătos… Bărbat frumos, deştept şi înţelept, nici la curtea lui ţaru’ Niculae nu găseşti!”

Dacă aduceai vorba de mătuşa Catinca, erai întrebat: “Care? Baba, doftoreasa satului? Săraca, s-a cocoşat de tot, dar merge neobosită din casă în casă, acolo unde e nevoie de ea…Tot satul ştie ce femeie vrednică a fost. Se trudeşte şi ea cum poate, iar seara vine cu aceleaşi bucurii la soţul ei… El o aşteaptă în poartă, ori pe băncuţa de lângă fântână, intră alături în curte şi se apucă să pregătească cina pe prispă, la lumina lunii ori la lampa cu gaz. Şi atunci când masa-i gata, cu un gest şugubăţ, mătuşa scoate din traistă o sticlă cu rachiu…”. Nu exista bogăţie pe lume care să recompenseze acele momente de bucurie, de linişte, de fericire şi de armonie sufletească între cei doi soţi.

O altă lume, o lume minunată în care oamenii se împrieteneau numai de dragul lărgirii relaţiilor şi a comunicării. Nimeni nu auzise de stres, necazurile erau privite ca încercări de la Dumnezeu, supărările treceau în resemnare şi mai toate evenimentele din comunitate erau legate de credinţă. Oamenii îl aveau pe Dumnezeu aproape în toate activităţile pe care le desfăşurau.

 Cu moş Onofrei ca model, nu este greu să-ţi construieşti propria fericire. O fericire după care alergăm cu toţii, dar pe care puţini văd cât de aproape este de ei.

- Ce-i fericirea, moşule, l-am întrebat, odată, că văd că mereu ne pomeneşti de ea.

- Ce să fie, mi-a răspuns, să nu fii lacom şi să nu aduni lucruri nefolositoare… Astea sunt fleacuri! V-am mai spus de câteva ori: cumpătare în toate! Prevăd că va veni o vreme când oamenii se vor judeca între ei pentru bogăţie. Nimeni nu se gaândeşte că pleacă sărac la cele veşnice…

Aveam să revin, peste câţiva ani, în satul meu natal, Cuhureşti. Moş Onofrei şi mătuşa Catinca trecuseră la cele veşnice iar uliţa îşi pierduse farmecul şi culoarea de odinioară… Căsuţa lor, altă dată îngrijită ca o chilie de mânăstire, era acum năpădită de buruieni şi marcată de semnul vremurilor ce trecuseră peste ea. Am plecat capul în faţa porţii, în semn de trist şi pios omagiu şi m-am îndreptat spre cimitir, pentru a le aprinde o lumânare…

Suntem grăbiţi, alergăm să prindem, să ne cunoaştem, să ne hrănim din binefacerile civilizaţiei, dar uităm cât de puţin ne trebuie ca să fim fericiţi!

Să fi avut Diogene dreptate?

La Iaşi, sigur te pricopseşti!

            Aşa cum e obiceiul pe la noi, în zilele de sărbătoare mai stăm de vorbă cu vecinii, cu rudele, ori cu prietenii şi uite-aşa, dintr-o vorbă într-alta, am ajuns să ne văităm că nu se găsesc perdele în magazinele noastre. Se apropie sărbătorile de Paşti, am terminat cu zugrăvitu’ dar nu găsim perdele pentru ferestre şi pentru uşi.

„De ce nu aţi făcut şi voi cum a făcut Tecla lui Costache?”, zice cumătra Frăsâna.

„Da’ ce a făcut Tecla, cumătră?”, întreb eu, curioasă.

„Ce să facă, a adunat marfă de la noi, s-a dus la Iaşi şi a vândut-o ca pe pâinea caldă. Într-o singură zi s-a umplut de bani, nu alta! Şi-a cumpărat, mai apoi, două viguri de perdele de Paşcani, calitatea prima-ntâia, îmbrăcăminte şi încălţăminte pentru toată familia, iar când a ajuns acasă, tot îi mai rămăsese un pumn de bani! Zicea Tecla că Iaşiul este târg mare, şi că orice produs alimentar e la mare căutare, a fost un an secetos...”

Valentina ascultase cu multă atenţie toată discuţia şi, în cele din urmă, s-a hotărât să plece şi ea cu marfă la Iaşi. S-a sfătuit cu soţul să adune cât mai multă marfă: zeci de kilograme de miez de nucă, fasole, prune uscate, usturoi, seminţe de bostan, hrean, gutui, câte şi mai câte!

„Ioane”, îi zise ea soţului atunci când pregătirile fuseseră făcute, „cred că am să dau lovitura cu marfa asta!”

„Deh, măi, femeie”, clătină el din cap, „după cum te ştiu eu pe tine împrăştiată şi încrezătoare în poveşti, m-aş mira să nu faci tu vreo boacănă, să râdă şi curcile de tine...”

„Vai, Ioane, de ce mă descurajezi? O să vezi câţi bani o să luăm...”

Marţea următoare, Valentina pleca la Iaşi, unde avea să ajungă, zgribulită şi obosită, abia miercuri dimineaţa, pe la orele 6.00. S-a apucat să descarce marfa care-i rupsese şalele şi mâinile, şi, în scurtă vreme, avea cea mai frumoasă şi mai încărcată masă din tot târgul, cu grămezi cochete de produse care-şi aşteptau muşterii să le guste şi să le cumpere.

La oraş, oamenii se scoală mai târziu şi ajung la piaţă... hăt... după orele 9 sau10. În aşteptarea muşteriilor, Valentina privea cu un oarecare aer de superioritate masa de lângă ea, pe care o femeie îşi etalase preţioasa ei marfă: măceşe uscate, corcoduşe, porumbele, porumb fiert şi două legături de praz. Orele treceau, clienţii nu mai veneau, şi, de voie, de nevoie, cele două femei începuseră să discute între ele, împrietenindu-se întrucâtva. Valentinei chiar începea să o vadă pe vecina ei de târg ca pe o femeie cumsecade şi demnă de încredere.

„Ei, vecină”, zice Valentina la un moment dat, „după ce ne vindem marfa merită să bem şi noi un adălmaş!”

„De’... nu prea ştiu ce să zic, la noi, în Iaşi, băutura e cam scumpă...”

„Nu e nevoie să zici nimic, am adus eu de acasă tot ce ne trebuie ca să ne cinstim: plăcinte cu brânză învârtită cu nuci şi cu mac, cum se face pe la noi, vreo 10 ouă fierte şi o sticlă mare de ţuică...”

„Dacă doriţi şi aveţi cu ce, eu nu mă împotrivesc”, se învoi femeia, „să terminăm mai întâi cu negoţul nostru! Şi mie îmi par cam lungi orele până se scoală boierii ăştia de la oraş... La noi, la ţară, de cum se crapă de ziuă, toată suflarea e plecată la muncă, fiecare pe unde are treburi de făcut!”

„Vecină”, zice Valentina, „mi-a venit o idee dar nu ştiu dacă să îndrăznesc să ţi-o spun, mi-e cam ruşine...”

„Îndrăzniţi, nu e nici o supărare...”

„Eu m-aş repezi o oră până-n târg, să văd cam pe unde sunt magazinele care vând perdele. Pentru asta am şi venit la Iaşi, să-mi vând marfa şi să-mi cumpăr nişte perdele pe gustul meu. Aşa că te rog, ai grijă şi de marfa mea, să nu mi-o fure careva! Poţi să şi vinzi, preţurile sunt afişate...”

„Mergi sănătoasă şi stai fără grijă; ai destulă vreme să umbli prin magazine, să vezi ce şi cum...”

„Ce noroc am avut cu dumneata, vecină! Ia spune-mi, sunt departe magazinele alea?”

„Nici vorbă, mergi cam o jumătate de orăşi ajungi pe Lipscanii Iaşiului. Acolo ai ce vedea: marfă de tot felul, dar mai ales perdele cum cauţi dumneata, făcute la Paşcani, parcă sunt lucrate cu fir de aur, nu alta!”

„Gata, am plecat! Ne vedem într-un ceas!”

„Poţi să zăboveşti şi mai mult, că marfa nu o să ţi-o clintească nimeni... Peste un sfert de oră trece şi soru-mea pe aici, o să o opresc dacă am nevoie de ajutor!”

„Încă o dată mulţumesc şi toată viaţa te voi iubi ca pe o soră”, mai zise Valentina şi plecă în căutarea mult doritelor perdele.

Ce clădiri! Ce lumini! Cât de multe maşini! Valentina mergea cu paşi repezi ca să ajungă pe strada cu magazine multe.

„Vă rog, domne’, unde găsesc eu perdelele?”, îl întreabă ea pe un trecător.

„De unde să ştiu eu”, răspunse acesta, „acolo unde le-ai lăsat, femeie!”

Ăsta nu m-a înţeles, las’ că-l întreb pe altul...

„Sunt departe Paşcanii cu perdelele, domnilor?”, i se adresă ea unei perechi de tineri, puţin mai târziu.

„Păi ce cauţi dumneata la Iaşi, dacă te-ai pornit la Paşcani?”

„Nu, nu m-aţi înţeles, umblu de vreun ceas şi nu găsesc perdelele...”

„Femeie, nu-ţi mai aduci aminte pe ce stradă le-ai pierdut? Cred că ce cauţi dumneata e sus, pe dealul Copoului, în clădirea aia mare, cu zăbrele la ferestre şi cu paznici mulţi, acolo unde se internează oamenii cu fixuri! Eşti obsedată, se vede, de cuvântul perdele... Acolo te vor întreba de ce anume suferi şi de ce interesează atât de mult perdelele... Când şi uite le-ai pierdut?”

„Nu am pierdut nimic, oameni buni; vreau doar să-mi cumpăr nişte perdele pentru acasă, la ţară, şi tot caut strada şi magazinul unde le pot găsi!”

„Păi de ce nu ai spus aşa de la început? Uite cum faci: mergi pe strada asta până la capăt şi acolo o să dai de o fântână arteziană. De acolo, faci stânga şi dai de o străduţă plină de magazine cu tot felul de mărfuri, acolo o să găseşti şi perdelele dumitale”

„Nu era nici o fântână la capătul străzii”, avea să povestească Valentina mai târziu, „dar ceva mai jos, între două blocuri, era o băltoacă mare, cu nişte pietre aruncate în ea... Când m-am uitat mai îndeaproape, din băltoacă ţâşneau săgeţi de apă, din cinci găuri diferite, groase ca gurile unor balauri, cam la vreo 5-6 metri înălţime, apoi apa cădea înapoi în băltoacă; apoi balaurii scoteau alte săgeţi de apă, şi tot aşa... M-am gândit: ce să fie cu oamenii ăia care treceau nepăsători pe lângă ţâşnitoarea aia, de ce nu astupă găurile alea prin care ieşea apa cu o furie ca de fiară sălbatică? Mă rog, poate aşa ceva le place la orăşeni...

M-am uitat încă o dată, de jur-împrejur: nici o fântână! Sfântă Fecioară, cum am reuşit să mă încâlcesc printre clădirile astea înalte ca nişte palate? Cum am putut să-mi las marfa în piaţă în grija bietei femei? Pe unde să apuc acum ca să ajung mai repede înapoi în piaţă?

Dom’le, l-am întrebat pe unul, mai e mult de mers până la piaţa mare? Femeie, mi-a răspuns acela, eşti cam la vreun kilometru de piaţă, întoarce-te şi ţine-o pe dreapta până ajungi la o alee cu plopi; la capătul aleii sunt nişte muncitori care lucrează la o casă, te vor îndruma dânşii te acolo şi în mai puţin de un ceas o să ajungi la piaţă...

Oare ce-i cu mine, ce mi s-o fi întâmplat? Am început să mă clatin, parcă nu mai aveam nici un spor la mers, mi se părea că stau pe loc şi pământul îmi fugea de sub picioare. M-a cuprins o presimţire stranie, ochiul stâng începuse să mi se zbată... Nu mâncasem nimic de aproape două zile...

Între toate, mai aveam însă şi momente de speranţă: banii pe marfă, sacoşa cu mâncare...

Dar dacă vecina pe care am lăsat-o să-mi vadă de marfă o fi vândut-o şi acum mă caută prin târg să-mi dea banii? Cuprinsă de gânduri negre, cu sufletul la gură, cu gol în stomac şi cu plumb în picioare am ajuns, aproape prăbuşită, în piaţă. Masa mea era goală, iar blânda mea vecină şi sora ei – nicăieri!

Ce să fac? Să urlu? Să mor? Plângând, îmi smulgeam părul din cap şi întrebam în stânga şi-n dreapta dacă cineva a văzut ceva ori dacă cineva le cunoaşte pe cele două femei... Ce să vedem, femeie, mi-au răspuns oamenii, după ce ai plecat dumneata, femeile alea două au strâns binişor toată marfa, au luat sacoşa cu mâncare şi duse au fost, în dulcele târg al Ieşiului...”

Unii au taxat-o destul de aspru şi fără milă: naivă şi cu o doagă lipsă.

„Bine, măi femeie”, au zis ei, „cum ai putut avea încredere în nişte femei străine? Ălea erau escroace de meserie... De ce nu ai stat să-ţi vinzi marfa şi apoi să mergi să vezi de perdele? Satana te-a împins, fiţi-ar perdelele să-ţi fie! Dumneata crezi că toţi proştii ştiu să facă comerţ?”

„Aşa-i”, s-a băgat în vorbă şi unul, destul de cherchelit, „ea nu s-a uitat în oglindă, să vadă că e proastă ca o cizmă?”

„Şi mai e şi urâtă pe deasupra”, a intervenit un altul.

Oamenii, în faţa bolii sau mai cu seamă a loviturilor dramatice ale sorţii, devin mici, urâţi, neştiutori şi slabi. Bunurile, împlinirile sufleteşti şi banii te fac mai deştept, mai frumos, mai puternic şi mult mai sănătos...

În culmea disperării, încovoiată de ploaia de reproşuri şi de ironiile celor din jur, fără nici un ban în buzunar, Valentina a căzut la pământ, şi-a ridicat privirea în sus şi a mai găsit forţa să-l implore pe bunul Dumnezeu.

Doamne, dacă ajung acasă, nu-l lăsa pe Ion să mă taie cu toporul bucăţele-bucăţele şi să mă arunce la câini, că aşa se jură de câte ori se îmbată... Doamne, voi merge în fiecare duminică la biserică să dau un acatist! Scoate-mă, Doamne, din năpasta în care am căzut! Nu mă lăsa, Doamne, să ajung paralizată, din bătăile lui Ion o să mă vindec, din paralizie rămân oloagă toată viaţa!

Şi chiar atunci, în mijlocul rugăminţilor ei fierbinţi şi disperate, din mulţime s-a desprins un bătrânel care o măsura cu interes.

„Fa, Valentino, tu eşti? Ce-i cu tine în halul ăsta? Unde dracu’ ai băut de te-ai îmbătat aşa?”

„Moş Doroftei, tu eşti, măi?”, a întrebat ea cu voce stinsă.

„Eu sunt, fa, am venit la Eşi să-mi cumpăr materiale pentru atelierul meu de ciobotărie, ştii doar, unu-i Doroftei, meşter ca mine nu mai găseşti în tot judeţul! Am cumpărat marfa şi mă pregăteam să iau primul trin spre casă... Nu înţeleg, ce cauţi tu, femeie serioasă şi gospodină, aici, în halul ăsta! Dacă te mai apucă buimăceli din astea, du-te, fa, la preot, să-ţi citească, o să te linişteşti!”

Sleită de puteri şi prin aburul lacrimilor, Valentina i-a povestit, pe scurt, ce s-a întâmplat şi cum a fost prădată.

„Doroftei dragă, tu eşti salvarea mea, numai bunul Dumnezeu putea să mi te trimită! Ajută-mă cu nişte bani să-mi iau bilet de trin până acasă, vei fi răsplătit înzecit!”

„Bine, pregăteşte-te atunci să mergem acasă, trinul pleacă la 4!”

Valentina ajungea aşadar acasă obosită, ruptă de durere, flămândă şi fără nici un ban în buzunar.

„Bate-mă, omoară-mă”, i-a spus ea lui Ion, căzând în genunchi, „dar nu mă alunga din casă... Ucide-mă, jupoaie-mă de vie, dar ce să fac? Şi moartă, tot pe tine am să te iubesc, Ioane!”

          „De ce să te mai bat şi eu, fa?”, a răspuns el blând. „Nu vezi că te-a bătut Dumnezeu destul? Intră în casă, prăpădito, spală-te, schimbă-te, mănâncă şi mergi de te culcă! Arăţi ca o curcă plouată, parca te-au fugărit toţi câinii...”

          Valentina s-a supus şi s-a ospătat pe săturate cu pârjoalele moldoveneşti, calde şi pufoase, puse cu grijă după sobă, într-un castron.

          Doamne, nimeni pe lume nu are un bărbat mai bun, mai blând şi mai înţelegător ca mine! Cum să nu-l iubesc şi cum să nu-i îndeplinesc toate dorinţele? Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunile!

          Povestea Valentinei, pe care am auzit-o cu vreo 10 ani întârziere, m-a făcut să constat, încă o dată, că lumea nu este altceva decât o mare scenă de teatru, iar teatrul însuşi nu este decât o lume fictivă, dar inspirată din realitate, acolo unde actorii dau viaţă dramelor, tragediilor ori comediilor...

          Mulţi dintre noi ne vom regăsi în istorisirea Valentinei, cu o condiţie: să fim sinceri şi oneşti...