O
seară liniștită de vară. Soții Chevici se îndreptau către casă, după o zi de
muncă la depoul CFR Caracal. Soarta îi coborâse din trenul morții, al
refugiaților, chiar pe peronul acestei gări. Mergeau agale pe o potecă,
făcându-și planuri cu ziua de mâine în gând dar, mai cu seamă, cu gândul la
soarta lor crudă de refugiați.
Deodată,
auzeau un del de chirăit, parcă strigătul unei păsări, parcă scâncetul unui
cățel, parcă plânsul unui copil.
“Ascultă Tolea,” a zis femeia, “ăsta e plânset de copil și vine chiar din tufele alea de
măceș!” “Ei, așa fac ele când vine noaptea
și de obicei prevestesc ploaie și vreme rea...”
Scântecele se intensificau, însă
și Anita reușea să-l convingă pe Tolea să intre în tufișuri ca să vadă ce se
întâmpla acolo. “O fi vreo pasăre rănită sau poate
chiar un copil, o fetiță!” a zis ea. “He, he, mai știi? Poate Dumnezeu ne-a trimis un copil, dacă
noi nu am fost binecuvântați să avem unul al nostru...” “Dacă este copil, îl luăm acasă și-l
îngrijim cu sfințenie de părinți!”
Așa a fost. Au găsit un copil
care plângea. “Tolea, va fi pe veci al nostru! Hai cât mai repede
acasă!”
Câtă lumină, câtă fericire, câtă
lumină, câtă dragoste avea să intre în casa lor din acea clipă! “E fetiță, Tolea dragă! Uite cât este de frumoasă și-și suge
degețelele... Să trimitem la vecină după o cană cu lapte... Suntem atât de
bogați de acum încât nu mai au nici o importanță bunurile pe care le-am lăsat
la Bălți, atunci când am plecat în refugiu, în mijlocul nopții, din cauza
armatelor rusești, de frica de a nu fi omorâți sau trimiși în Siberia! Acest
copil ne-a apărut în cale pentru a ne schimba viața, să ne facă să uităm
teroarea, bunurile pierdute și gloanțele prin care a trebuit să ne strecurăm ca
să ajungem în patria mamă, România, în Caracal, unde viața noastră, iată, s-a
schimbat!”
Un nou sens dat vieții, alte dorințe și
speranțe de viitor. Toate și totul din jurul lor căpătau o altă valoare. Aveau
să treacă peste formalități fără nici un fel de piedici birocratice – după
război procedurile nu erau clarificate pe deplin. Mai mult decât atât, cei din
Primărie îi felicitau călduros pentru că trecuseră copilul pe numele lor și, în
acest fel, scutiseră autoritățile de o grijă.
Urma
botezul și cumetria, eveniment care le aducea în casă multă bucurie și ajutor
de la cumetri pentru Lucica (așa îi dăduseră numele). În casa lor parcă creștea
belșugul și bunăstarea și nu mai duceau lipsă de nimic. Tolea avea un salariu
bun, Anița se ocupa de gospodărie și de fetița pe care o adorau.
Timpul
trecea pe nesimțite, Lucica împlinise trei anișori. Anita nu mai prididea
povestindu-i lui Tolea ce năzdrăvănii mai făcuse fetița în timpul zilei, ce
cuvinte mai învățase și cum fura dulciuri din farfurie, arătând înspre cățel
cum că el ar fi fost împricinatul. Când spărgea ori rupea ceva, dădea vina pe
pisică.
4
ani și jumătate, atât avea Lucica atunci când le spunea părinților cum va merge
ea anul viitor la școală și se va juca cu toți copiii. Își iubea părinții și
spunea că sunt ființe trimise de Doamne Doamne.
Anita
începuse să aibă momente de apăsare și de îndoială de când auzise, la hramul de
Sfântul Ilie, două femei care vorbeau în șoaptă: “Auzi,
țață Floareo, o vezi pe bruneta aia aia care stă lângă Gheorghița?” “O văd, ce-i cu ea?” “E fata sobarului din
chetrărie și umblă vorba cum că și-ar fi aruncat copilul acum vreo 3-4 ani prin
mărăcini. Până la urmă, cică l-au găsit niște refugiați, l-au luat și au plecat
cu el prin lume.” “Nu cred, soro, așa-i lumea,
bârfitoare!”
Altă dată, tot la biserică, cineva
o întrebase pe Lina lui Manole dacă știe cine găsise copilul aruncat în spini.
Aceste discuții, fie ele și gura lumii, o speriaseră pe Anița și trăia cu
spaima ca nu cumva femeia care își aruncase copilul să se trezească la
sentimente materne, să-i găsească și să le-o ia pe Lucica. Ce era de făcut?
Trebuia să-i spună lui Tolea. Și trebuia să-i spună urgent, ca să poată,
împreună, să întocmească un plan. Se gândise la ceva: Tolea urma să-și caute de
serviciu în alt oraș și, de îndată ce obținea un alt serviciu, plecau în miez
de noapte într-acolo, ca să li se piardă urma.
Aveau
să plece, cu multă discreție, către Râmnicu Vâlcea, acolo unde Tolea găsise un
post la C.F.R., ca acar. Curând, însă, zvonurile aveau să-i prindă din urmă și
Tolea era întrebat dacă nu auzise de niște basarabeni care răpiseră un copil și
care au dispărut, cu copil cu tot. Trebuia să schimbe serviciul, așa că s-a
mutat la Poștă, pe post de casier. De frică, venea cu fetița de mână la
serviciu și o lăsa acolo, în casierie, să se joace, până la terminarea orelor
de program.
Sătulă
de permanenta teroare cum că o femeie care-și abandonase copilul le va bate la
ușă într-o bună zi să-l reclame, Anita se trezea, într-o dimineață, cu o
soluție salvatoare: “Plecăm înapoi, în Basarabia,
unde avem o căsuță și ne vom crește fetița în dragostea noastră părintească!” Zis și făcut: zbucium, alergătură, declarații peste
declarații, acte, adverințe, minciuni și justificări. “Cum, oameni buni,” se mirau autoritățile, “abia ce ați scăpat de ruși și vreți să vă întoarceți
înapoi?” “Să vedeți, părinții sunt grav bolnavi, pe patul de moarte...” “Mai aduceți atunci o adeverință de acolo cum că părinții
sunt grav bolnavi. Ori poate aveți ceva de ascuns...”
Alte
alergături, alte atenții, alte plocoane... Într-un final – direcția către
Basarabia, acolo unde aveau căsuța lor.
Erau
la Bălți, la căsuța lor și liniștea și armonia se așternuse peste ei. Lucica
devenise, între timp, elevă la o școală în limba rusă, Anita și Tolea munceau
la o fabrică de confecții. Sperau să o vadă studentă, mai apoi căsătorită și
fericită, la casa ei, cu copii frumoși și sănătoși. Se străduiau, care mai de
care, să-i atragă fetiței dragostea și atașamentul cu diverse cadouri și
surprize. “Mie îmi pare că pe mine mă
iubește mai mult!”, zicea Anita. “Ba pe mine mă iubește
mai mult!” răspundea Tolea, argumentând că
de când e lumea lume, fetele sunt mai lipicioase și mai afectuoase cu tații
lor. În toiul ciondănelii, o chemau și pe Lucica pe post de arbitru. Fetița se
șmecherise și aplica tactica: “Eu iubesc cel mai mult
și mai mult la fel pe amândoi...”
Trecea ceva vreme și Anita începuse să fie
încercată, din nou, de presimțiri negre. “În ultimul timp am niște
vise urâte, care nu prevestesc nimic bun...” “Lasă, tu, superstițiile și nu te mai lua după ele...” o liniștea, cu blândețe, Tolea. “Aș vrea eu,” răspundea femeia,
îngândurată, “dar nu mă lasă inima. Mă visez
mereu la Caracal, prinsă într-o horă mare, bem, mâncăm, chiuim și dansăm de
rupem podelele...” “Mai lasă-le în plata
Domnului de vise! Ce treabă mai avem noi cu Caracalul? Lasă-i și mai bine fă-ți
cruce!”
Visele Anitei aveau, însă să prevestească lucruri ce
se vor fi întâmplat la Caracal, în viitor. Plutonierul Gheorghe, de la U.M.
Caracal, se însurase cu una, Maria, din Vâlcea și o făcuse cucoană. O dusese la el acasă, într-o gospodărie plină cu de toate.
Se înțelegeau bine, trăiau frumos, dar nu aveau copii.
Gheorghe își dorea copii și toată
ziua numai subiectul ăsta îl discutau. Tratamente, doctori, preoți, rugăciuni,
toate cu nici un rezultat; minunea nu se întâmpla! Maria purta păcatul în suflet
și în inimă și-l simțea ca pe o povară.
Într-o zi s-a hotărât să se
spovedească. “Când eram tânără, am greșit cu sobarul de la Chetreni și am rămas
însărcinată. Sobarul nu m-a mai băgat în seamă, iar eu, tânără fără minte, am
născut o fetiță și, cum nu știam ce să fac, pentru că nu aveam de nici unele,
am aruncat-o în niște tufe de măceș. Peste câteva zile vorbea lumea că o
familie de refugiați basarabeni au găsit-o și de aici încolo nu mai știu ce s-a
întâmplat. Eu cred că au găsit copilul, l-au botezat și l-au dus în țara lor,
pe unde o mai fi și Basarabia asta.”
“Păi
dacă așa stau lucrurile, Mărioară, pregătește-te de drum și de luptă. Cutreieri
țara în lung și-n lat și afli unde au plecat basarabenii cu copilul nostru,
pentru că este al nostru, chiar dacă tu l-ai născut. Mie să-mi aduci copilul,
ai înțeles?”
După luni întregi de căutări și
investigații, Maria se informase în legătură cu toate etapele și cu modul în
care avea să procedeze. Se stabilise că basarabeanul plecase definitiv în
Basarabia, împreună cu soția și copilul, care ar fi trebuit să aibă, de acum,
vreo 12 ani.
La
vremea aceea drumurile către U.R.S.S. și către Basarabia se făceau cu mare
greutate, dar, cu Gheorghe, militar de profesie, nu exista loc de întors.
Ordinele se execută fără crâcneală. Drumuri și intervenții, audiențe, zbucium,
oboseală și multe eșecuri, dar lupta trebuia dusă mai departe. În viață este
nevoie de multă perseverență. În final, Maria s-a văzut în vama Ungheni,
trecând, cu acte în regulă, în Basarabia, spațiu sovietic.
“Ce te uiți așa speriată, femeie, ce cauți, pe cine cauți?” “Caut orașul Bălți...”
“Hă, hă,” a râs acela, “și tu crezi că Bălți e
în gara Ungheni? Trebuie să iei trenul care pleacă la ora două de aici și
ajunge în Bălți pe la nouă...”
Întrebând în stânga și-n
dreapta, Maria a fost sfătuită să se intereseze la Primărie, la Starea Civilă,
la Poliție, oriunde putea să primească informațiile necesare. Și așa avea să
găsească Maria strada Artoma, unde, la adresa respectivă, era o căsuță văruită
în alb, în al cărei cerdac se vedeau o grămadă de jucării ale Lucicăi, pe care
fetița le abandonase, fiind de acum elevă, cu uniformă și număr matricol.
După multe șovăieli și priviri
aruncate împrejur, Maria și-a luat inima-n dinți, a respirat adânc și a bătut,
cu emoție, la poartă.
“Cine e acolo?”
“Maria!” “Care Maria? Și ce dorești?” “Sunt mama naturală a
fetiței...” “Fugi, femeie, de la poarta noastră! Noi
suntem părinții fetei și tu, cară-te de unde ai venit!”
După replici dure și jigniri pe
care Maria le primea cu stoicism, ea tot nu se dădea dusă de la poartă, cu
riscul de a fi lovită. Abia târziu, în miez de noapte, după insistențe, lacrimi
și rugăminți, avea să fie primită și lăsată să-și spună povestea ei dureroasă.
“Vedeți,” a început ea, timid, “eu nu vreau vi-o iau. Vreau numai să mă lăsați să
trăiesc în apropierea ei.”
A urmat o altă serie de insulte și de reproșuri pline de venin,
dar, spre ziuă, se trecea la un ton mai omenesc, ce prevestea o înțelegere
între cele două familii. Maria s-a jurat și a dat tot felul de garanții, numai
ca să i se permită să viziteze fata și să contribuie la binele și fericirea ei.
Încet-încet spiritele se calmau.
Cele două familii au ajuns la pace, întru binele și viitorul Lucicăi. În final,
au chemat și fata, care a fost informată că mai are o mamă, anume mama ei
naturală, care, din cauza vârstei fragede, fricii, rușinii, lipsei de ajutor și
sprijin, fusese nevoită să o abandoneze.
La auzul celor întâmplate cu ea,
de la naștere și până în acel moment, Lucica a făcut un șoc puternic, care-i
răpea zâmbetul de pe buze. Nu mai vroia să mănânce, nu mai putea să doarmă, iar
în puținele momente în care reușea să adoarmă visa urât, se trezea și se ridica
din pat ca să iasă din cameră.
După multe explicații, date cu
blândețe, Lucica avea să accepte să-și petreacă vacanța mare în România, la
Caracal. Fetița, doritoare de călătorii și plimbări și cunoaștere, abia aștepta
să se termine școala ca să ajungă la Maria și Gheorghe acasă.
Gheorghe avea să povestească, la
toată lumea, cum că are o fetiță și că bătrânețile lui sunt, de acum încolo,
liniștite și asigurate, că va avea sprijin și ajutor în momentele de
slăbiciune. Lucica visa că acolo, la Caracal, va găsi numai lapte și miere și
număra zilele care mai rămăseseră până va ajunge în România, unde o aștepta o
viață princiară și huzur cât cuprinde.
Venea și ziua mult așteptată
pentru Lucica. Gheorghe și Maria o așteptau pe peronul din Caracal, ca să o
ajute cu bagajul cu care – presupuneau ei – fata venea de la Bălți. În afară de
haine, Lucica nu avea nimic în bagaj și, odată ajunși acasă – unde frigiderul
era gol, masa era goală – așteptau să mănânce unii de la alții.
“Cum adică, Lucica, nu ai adus nimic de mâncare? Noi știam
că acolo mâncarea e multă și ieftină... Ți-am trimis o scrisoare în care te
rugam să-mi aduci o drujbă, un fierăstrău electric și o combină muzicală... Cum
ai putut să vii cu mâna goală? Toți care vin de acasă vin încărcați, numai tu
vii cu mâinile goale...” “Nu te mai supăra,
Gheorghe, lasă, data viitoare ne vom interesa din timp și vedem noi cum facem. Hai
mai bine să mâncăm ceva, că sunt tare flămândă!”
“Nici eu n-am mâncat nimic de când am plecat din Bălți...” a îndrăznit Lucica. “Ce să mâncăm,” s-a stropșit Gheorghe, “nu
avem nimic de mâncare, noi te așteptam să ne aduci de toate!” “La
noi în familie,” a intervenit și Maria, “de bucătărie se ocupă Gheorghe. Azi a fost la serviciu, mâine o
să gătească.” “Cum adică, Mario, tu nu gătești?” s-a interesat fata. “Nu, avem o regulă: eu –
curățenie, el – gătit. Scurt și cuprinzător, ca la armată!”
Pentru Lucica, lucrurile deveneau, pe zi ce trecea, din ce în ce mai
limpezi și făcea tot timpul comparații între cele două familii. Gheorghe trăise
cu impresia că Lucica și familia ei din Basarabia vor constitui o sursă de
pricopseală. Ce se petrecea, oare, în sufletul tânăr și curat al Lucicăi? După
atâtea visuri și speranțe pe care și le făurise în legătură cu mama ei
naturală, se alesese cu dezamăgiri, decepții și promisiuni care se legau de
sprijinul pe care l-ar fi putut da familia ei din Bălți.
Gheorghe și Maria nu încetau să
se laude cu fata lor frumoasă, pe care o recuperaseră, cu greutate, de la
părinții vitregi. De acum, însă, Lucica era lângă mama ei adevărată.
Tinerețea, naivitatea și lipsa
de experiență a Lucicăi nu o ajutau prea mult să priceapă mare lucru în
legătură cu ceea ce se întâmpla în jurul ei. În plus, în Caracal, zvonul
numărul unu era legat de rusoaica lui
Gheorghe și a Mariei. Unii jurau că e fata Mariei, făcută cu un ofițer rus în
timpul războiului, alții ar fi băgat mâna-n foc că e fata lui Gheorghe, făcută
cu o rusoaică, tot în timpul războiului, când lupta pe front prin regiunea
Țiganca. Gheorghe ar fi promis că o va lua de nevastă, însă s-au închis granițele
și... gata! Caracalenii aveau să se hrănească luni de zile din și cu aceste
mici bârfe.
După tradițiile și obiceiurile
locului, la Caracal căsătoriile se aranjează între cele două familii, părinții
fetei și părinții băiatului.Un rol special îl joacă mamele celor doi tineri,
care, de cele mai multe ori, nici nu se cunosc. Soarta nu avea să o ferească
nici pe Lucica de această experiență...
După nenumărate discuții și
aranjamente între cele două viitoare cuscre, avea să se stabilească și ziua
marii întâlniri dintre cei doi tineri. Băiatul era muncitor la Mila 23 Tulcea
și se afla în concediu la părinți, la Caracal și
mama lui se gândise că era momentul perfect pentru a-l însura cu Lucica,
despre care mersese zvonul că este foarte bogată.
Maria o lua pe Lucica de mână și
plecau în vizită la mama lui Fănel. Lucica nu bănuia nimic. Cum s-a înserat,
cele două mame le-au anunțat tinerilor hotărârea la care ajunseseră și i-au
lăsat în casă singuri, ca să facă tot ce se cuvine pentru a-și uni viețile și
destinele.
Dimineață, au fost binecuvântați
și a urmat o masă împreună cu cele două familii, după noaptea de logodnă. După încă o săptămână de lună de miere, Fănel avea
să-și facă bagajele și pleca la Tulcea, la serviciu. Lucica rămânea în
urmă, oftând după Fănel.
“Fănele, dacă ai acceptat seara logodnei, trebuie să vii să
o iei pe Lucica. Este gravidă și are grețuri. nu întârzia, Fănele, dacă nu vii
urgent, Maria s-a jurat că ne dă foc la toți. Și o cred, femeia a trecut
Prutul, la ruși, ce ar opri-o să ne orăvească și să ne dea foc aici, la noi
acasă?”
Insistențele repetate ale mamei l-au convins pe Fănel, care se
întorcea la Caracal ca s-o ia pe Maria cu el și să se cunune la Tulcea.
Răsuflau ușurați după toate
planurile făcute de socri în legătură cu nunta și cu botezul. Fănel rezolvase
și cu locuința în Tulcea, unde aveau să locuiască și unde, curând, va fi sosit
și primul lor născut, fructul primei lor iubiri.
Acum, când toate păreau aranjate
și la locul lor, Lucica a considerat că era momentul să-i informeze și pe
părinții ei din Bălți în legătură cu adevărul. La aflarea a celor întâmplate în
Caracal cu fata lor, Anita și Tolea au făcut diabet (500 unități glicemia).
Criză Anita, criză Tolea. Reproșuri: de ce am lăsat fata să plece? Tu ai zis!
Ba tu ai zis! “Nu ți-am spus eu, Tolișor, că
Maria o să ia comanda și că o să facă așa cum vrea ea?” “Nu mai are importanță, trebuie să ajungem cât mai degrabă
în România și să ne salvăm fata cât nu e prea târziu...”
Ajungeau la ambasadă și, exact așa cum își imaginaseră,
așa reacționa și ambasadorul: “Să înțeleg că
dumneavoastră ați plecat în România, ați revenit și acum vreți să vă întoarceți
înapoi?” “Domnule ambasador,” a spus
Tolea, “stăm
aici și facem greva foamei până ne acordați aprobarea...”
Memoriul pe care-l depuseseră la ambasadă a fost de natură
să-l impresioneze pe ambasador. “Din
acest copil, găsit în mărăcini, ne-am făcut un scop și un ideal în viață.” scriau ei. “Am investit în ea totul:
energie, sănătate, muncă, bani și dragoste.”
Într-un final, ambasada le
acorda viza și, conform înțelegerii, Anita a plecat la drum, în timp ce Tolea
rămânea acasă, să aibă grijă de gospodărie, cu promisiunea că va fi informat de
mersul lucrurilor.
Anita sosea la Caracal și este
greu de imaginat reacția violentă a celor două cuscre. Dacă ar fi avut gheare,
ar fi sfâșiat-o în bucăți. Dar nici Anita nu a dat înapoi: “Când a fost mică ai aruncat-o în mărăcini,” i-a spus ea Mariei, “iar acum ai aruncat-o în brațele unui bărbat
străin, căruia i s-a dăruit, naivă, conform obiceiurilor voastre de oameni
înapoiați și superstițioși. Ce ai vrut să demonstrezi, Maria? Ce ați avut de
demonstrat, voi, caracalenilor? Că ai fată de măritat și că faci așa cum vrei
tu?”
Spiritele se încinseseră și
situația amenința să denatureze, când, după câteva momente de tăcere
tensionată, Anita a zis: “Uite care e propunerea
mea, Maria... Eu rămân aici, nu mai merg înapoi la Bălți, voi rămâne alături de
Lucica până la sfârșitul vieții mele, alături de ea și de Fănel, care va deveni
tată în două-trei zile. Între timp tu o să dispari din ochii mei și nu mai
vreau să aud de tine în vecii-vecilor. Și acum, ia-ți avânt!”
Urmau explicații și fel de fel de planuri legate de viitorul
Lucicăi. Fata își anunțase sosirea în câteva zile și, peste alte câteva zile,
avea să nască un băiețel frumos și sănătos.
Fănel venea și el, de urgență, de la Mila 23, să-și vadă feciorul.
Între timp, Maria și Gheorghe
încercau să găsească o soluție prin care să rămână în viața Lucicăi, mai ales
acum, că aveau și un nepot. În comunitatea din Caracal – zarvă mare și bucluc
între cuscri. “Cine te-a pus, Maria, să-i bagi
pe gât lui Fănel pe fiică-ta? Nu-i ardea de însurătoare... Credeai că-ți rămâne
fata nemăritată? Sau ai vrut să te fălești că ești soacră? Lasă-ne-n pace și nu
mai tulbura apele! Basarabenii nu te vor ierta ușor... Oamenii ăia și-au
investit toată viața în fata asta și vii tu, de la voi din Chetrari, să o vinzi
ca pe o capră?” “Ce să zic, cuscră Lino, că nici
Gheorghe al meu nu a fost de acord cu felul în care am procedat. Fata e tânără
și trebuia să o las să-și aleagă ea ce-i place. Zice Gheorghe că diseară o
să-mi tragă o mamă de bătaie și că o să trimită de unde am venit... Cuscră,
ajută-mă să ies din daravela asta cu obrazul curat!”
“Nu trebuia să te amesteci și să iei hotărâri de una
singură, Marie! Dar voi ați urmărit numai averea bietei fete, așa am înțeles
eu... Las’ că vin basarabenii ți or să-ți
dea o lecție de o s-o ții minte toată viața! Oamenii ăștia au fost creștini de
bună credință!”
De la Bălți – numai vești rele; Tolea era internat în spital, cu
glicemia, tensiunea și pulsul ridicate, toate pe fondul supărărilor din ultima
vreme. Anita încerca să-ți împartă timpul între Ionuț nepoțelul ei, un înger de
copil și încurajările pe care i le putea trimite lui Tolea, aflat pe patul de
spital, acasă, la Bălți. Dar, cum un necaz nu vine niciodată singur, într-o
dimineață liniștită de vară, cu cer senin, Tolea se stingea din viață cu buzele
întredeschise, de parcă ar fi strigat-o, cu ultimele puteri, pe Lucica.
Alte alergături, formalități și
zbucium pentru a trece din nou Prutul, ca să-ți îngropi soțul, mult prea
devreme... Singură, de acum, printre străini, Anita lua hotărârea supremă: să-și
ia câteva lucruri de valoare și să se întoarcă la Tulcea, lângă Lucica.
O dată ajunsă acolo, avea să
afle că Lucica aștepta un al doilea copil. “Nu-i
nimic, Lucica, să faci câți îți dă Dumnezeu, eu am să-i cresc cu aceeași
dragoste și grijă cu care te-am crescut pe tine!”
Ușor-ușor, fiecare a înțeles că nimic nu este veșnic pe
acest pământ și că trebuie să ne bucurăm de viață, în pace și bună înțelegere.
toate sunt rânduite de o forță nevăzută, mai presus de noi. liniștea și pacea
se instauraseră între cele două familii, iar Lucica îi bucura pe toți cu încă o
fetiță.
Tot într-o zi de vară, Anita
pleca întru cele veșnice în urma unei congestii cerebrale care nu cedase la
tratament și a mers să se odihnească lângă soțul său, Tolea. Doi ani mai
târziu, Maria nu făcea față unui atac de cord.
Singur și izolat, Gheorghe o
ruga pe Lucica să-i lase fetița lângă el, să-i țină de urât. S-au înțeles,
fetița avea să crească în preajma lui tataie Gheorghe, fiecare dintre ei
bucurându-se de apropierea și afecțiunea celuilalt. Tataie Gheorghe a făcut și
act de moștenire pentru fetiță, în semn de răsplată pentru bunătatea ei și a
celor doi frățiori.
La nici doi ani, erau chemați la
cele veșnice și părinții lui Fănel, cuscrii Mariei.
Cinstea și munca a fost deviza
de o viață a celor trei copii, după ce l-au pierdut și pe tatăl lor, Fănel, din
cauza unei complicații la un picior. Rămasă văduvă, cu trei copii mari, frumoși
ți foarte harnici, Lucica a înțeles că nu e singură, căci copiii ei îi umplu
casa și viața cu tinerețea, exuberanța și veselia lor, dar mai cu seamă cu
dragostea lor.
De ce copilăria și tinerețea ei
au fost cu totul altfel? De ce ură, vrajbă și încrâncenare între cele două
perechi de părinți? De ce se foloseau metode atât de greșite și de ieftine de a
atrage dragostea copilului, cu jucării și dulciuri? Ce exemple putea lua acest
copil de la oamenii care se pretindeau părinți și o hrăneau cu vise și speranțe
false, sau minciuni? De ce au căsătorit-o prin negociere, marcând-o pentru
toată viața?
Lucica nu a avut parte de o
declarație de dragoste cu fraze frumoase și pline de poezie, nu a cunoscut
gingășia sau tandrețea. Copiii aveau să vină mult prea devreme în viața ei
fragedă și i-au împărțit existenâa în două: creșterea lor și gâlceava continuă
dintre părinții ei.
Dar dacă ei i-a fost mutilat
sufletul, s-a hotărât să clădească în sufletul copiiilor ei un comportament
demn de o societate nouă. A reușit să-și construiască o familie închegată și,
prin cinste, muncă și credință, cei trei copii și-au întemeiat, la rândul lor,
familii.
Soacră de trei ori, Lucica a
devenit un exemplu de înțelepciune și toleranță pentru toată familia, care s-a
mărit, între timp, prin căsniciile celor trei copii.
Să fie soartă? Să fie destin? Un
copil aruncat în tufișuri, motiv de dispută între două familii vreme mai bine
de 20 de ani, Lucica a trăit o viață închisă. Și totuși, a răzbit peste toate
greutățile și a devenit mai deschisă și mai volubilă, gustând bucuriile oferite
de viață și de cei trei copii ai săi.
Un lucru este sigur: este prea
scurtă viața ca s-o irosim cu lucruri care nu-i plac lui Dumnezeu!
No comments:
Post a Comment