Căsătoria părinților mei

Primul Război Mondial se terminase şi prizonierii începuseră să se întoarcă pe la casele şi familiile lor.

Alexandru, un flăcău chipeş, înalt, cu privirea dârză şi pasul hotărât, privea cu tristeţe la casa părintească, părăsită de părinţii care plecaseră să doarmă somnul de veci, fără să apuce să-şi vadă feciorul venind întreg de la război. În raniţă nu avea mai nimic, în afară de nişte ziare vechi şi o decoraţie din aur, de cel mai înalt grad, pentru că reuşise să salveze drapelul unităţii în timpul luptei, cu preţul rănii de la piciorul stâng. Şi, constatase el, cu amărăciune, bănuţul acela de aur din raniţă nu prea îi era de nici un folos.

Frământat de cum ar fi putut să redreseze gospodăria părintească, Alexandru se hotăra să cosească toată iarba de prin curte şi de la Bălţata, să facă o căpiţă mare, s-o încarce în căruţa lui Profir şi să plece, joi, la iarmaroc.

“Voi vinde fânu’ şi, cu banii pe care o să îi iau voi începe reparaţiile la casă” şi-a spus el. “Şobolanii şi-au făcut cuib peste tot: în casă, în acareturi, în magazie, în pivniţă şi în toate podurile… Sfântă casă părintească, cum aş putea să te las aşa?”

Târgul de joi, destinat numai pentru tranzacțiile de cereale și animale, picase, în acea săptămână, pe o vreme extrem de vitregă, pe o burniță și într-un frig care te pătrundeau până la oase. O femeie de vreo 30 de ani, îmbrăcată modest și purtând o broboadă neagră pe cap, se îndrepta către căruța lui Alexandru. “Cu ce preț dai dumneata fânul aista, bade?” “Dar ce vrei să faci cu fânul, la ce-ți trebuie?” s-a interesat Alexandru. “Vreau să hrănesc oile astea,” a răspuns femeia, “pentru că ori fac rost de mâncare pentru ele, ori le vând și mă scap de o grijă. Nu e vorba,” a continuat ea, “dacă aș face rost de fân nu le-aș vinde pentru nimic în lume, pentru că îmi mai dau săracele, din când în când, câte o lingură de lapte; dar așa, flămânde, de unde să dea, bietele de ele lapte?”

“Da’ câte oi ai dumneata?” s-a interesat Alexandru. “Păi numai ăstea cinci mi-au mai rămas...” “Uite ce e,” i-a spus flăcăul, după câteva momente de gândire, “eu pun fânul, dumneata vii cu oile, ne punem laolaltă și ne facem o familie…” “Vai de mine,”  a pus femeia ochii în pământ, “dragă domnule, eu sunt văduvă, cu doi copii mari...” “Nu-i nimic,” a zâmbit Alexandru, “mie îmi place de dumneata, te iau cu cei doi copii cu tot. Mergem chiar acum la mine acasă, în Cuhureștii de Sus și ne punem pe gospodărit.”

“Ce vorbe sunt astea,” s-a împotrivit femeia, “ferească Dumnezeu să te audă socrii mei, sunt cu cei doi copii acasă și mă așteaptă să vin de la iarmaroc cu un rezultat...” “Nu-ți face griji,” a liniștit-o flăcăul, “trebuie să-ți refaci familia și, în cele din urmă, acolo, la mine în sat, o să mă ai pe mine aproape și nu o să-ți pară rău...” “Dar ce o să zică lumea la mine în sat că o să fac una din asta, nemaiauzită?”

“Uite,” a zis Alexandru, “vom intra în rândul lumii chiar de mâine, dacă vrei, însă eu nu te mai scap din mână.” “Dacă dumneata promiți că ne vom cununa mâine,” a spus femeia, “hai să mergem!” “Încă ceva,” a mai spus ea, stânjenită, “nici măcar nu știu cum îți spune...” “Alexandru mă cheamă,” a răspuns flăcăul, “dar pe dumneata?” “Anica!”

Aveau să ajungă acasă la Alexandru după ce străbătuseră tot purgatoriul de întrebări, venite din toate părțile, în timp ce traversau iarmarocul. Acolo, acasă, îi așteptau portița de lemn, veche, sprijinită de poarta mare și cei doi carpeni bătrâni și credincioși. Și, inexplicabil, un cățel mic, alb și pufos, care alerga de la unul la altul dând din coadă, lătrând a bucurie, parcă ar fi vrut să le ureze “bun venit”. Nici până în acest moment nu am putut să explicăm apariția acelui câine în curtea noastră; am pus-o pe seama voinței lui Dumnezeu.

“Alexandre,” s-a ițit de după gardul dinspre grădină capul vecinei Marghioala, “îmi pare mie sau ți-ai adus soție și gospodină la casă? Dacă-i așa, să fie într-un ceas bun și să vă binecuvânteze bunul Dumnezeu, că iată, nu a trecut nici o săptămână de când ai venit din prizonierat și ți-ai și găsit perechea...” “Ce să fac, vecină, e greu de unul singur și știi și matale: femeia la casa omului e ca sarea-n bucate... Dar,” a continuat el, “dacă tot m-ați întrebat de vorbă, am și eu o rugăminte: vreți să veniți cu noi la preot, să ne fiți nănași?” “Cu plăcere, Alexandre,” s-a învoit femeia, bucuroasă, “o să vorbesc cu Profir al meu și vă cununăm cu cea mai mare bucurie... Până una-alta, pentru că e târziu și nu aveți nimic pregătit, primiți de la noi un urcior de chișleag și niște mămăligă, încă călduță...”

Surpriza cățelului, trimis parcă de pronia cerească și ulciorul cu chișleag – mană cerească la foamea pe care o aveau. Nimic nu poate descrie farmecul acelei cine – chișleag cu mămăligă caldă și o singură lingură, de lemn, veche, pe care o foloseau cu poezie și gingășie: “Una ție, una mie, una ție, una mie...”

Doamne, cât de puțin îi trebuie omului ca să fie fericit! Nici la 88 de ani acele clipe nu-și pierduseră farmecul, la fel cum nu-și pierduseră farmecul nici peripețiile care aveau să urmeze, cu socrii, cu rudele și bârfa? Cum ai putea să oprești din drumul vieții două suflete care s-au reunit în cinste, credință și adevăr?

Timpul le rezolvă pe toate, dragostea și înțelegerea ajută mult, dar este nevoie și de pâine pe masă... Alexandru și Anica se obișnuiseră să se răsfețe reciproc cu un cuvânt provenit din limba turcă, bre, care nu era altceva decât o formă de alint, după părerea lor.

“Bre, Alexandre, tu ce ai de gând cu banu’ ăla de aur pe care ți l-a dat împăratu’ ăla pentru că ai apărat drapelul?” “Bre, Anică, eu m-am gândit să-l vând cui o vrea să-l cumpere și să luăm pe el un sac de grâu, să semănăm în Bălțata pământul ăla care stă pârloagă și să ne facem gospodărie ca lumea!” Zis și făcut. Cu sacul de grâu luat pe banul de aur (care era, de fapt, o decorație în cel mai înalt grad) au semănat cele 2 hectare de pârloagă din Bălțata, care nu mai fuseseră semănate și lucrate de ani buni.

Dar niciodată, în toată istoria satului, nu avea să se pomenească de o recoltă atât de bogată cum au obținut Alexandru și Anica pe cele 2 hectare. “Pădure, nu alta!”, ziceau oamenii. Când a venit timpul treieratului, umpleau magazia de grâu și, din acea zi, gospodăria lor începea să înflorească. Au prăsit la casa lor porci, păsări și alte animale și drumul alături de gospodarii satului a devenit din ce în ce mai drept și mai neted.

“Bine, bine,” am zis noi, “am înțeles, dar am vrea să auzim mai multe din perioada de început, din primele săptămâni după iarmarocul care v-a purtat noroc în căsnicie...” “Ce să vă mai povestesc, măi copii” a zâmbit tata, “am avut și momente bune, și momente rele, am trecut prin întâmplări hazlii dar și prin întâmplări care i-ar fi speriat pe cei mai slabi de înger. Într-o noapte,” și-a dres el vocea, “un șobolan și-a făcut de-a dreptul drum peste noi, către văgăuna lui. Anica a simțit pe cineva deasupra, a tresărit, s-a speriat, a tras un țipăt asurzitor, m-a luat în brațe și m-a ținut strâns, rugându-mă s-o țin și eu tot așa de strâns, că uite, se-ntoarce șobolanu’ înapoi! Și am stat așa, lipiți strâns unul de altul, cu urechile ciulite la fiecare zgomot... Nu că m-ar fi deranjat să mai apară câte un șobolan din când în când; cum era Anica nițel cam nevricoasă din fire, m-ar fi ținut cu plăcere în brațe toată noaptea!”

“Tăticule, dar Senea și cu mine cum și când am venit aici, în casă, să ne fii dumneata tătic și mama Anica mămică?” “S-a întâmplat în anul în care copiii Anicăi își rezolvaseră treburile lor și hop! și voi... Întâi a venit Senea, într-o noapte, apoi doi ani mai târziu ai apărut și tu, mică, neagră și zburlită. Dumnezeu ne-a binecuvântat cu voi doi; toate ar fi bune dacă nu ați fi așa de răi, neastâmpărați și obraznici! Mama voastră se plânge tot timpul cât de tare o supărați! Era mai bine, Alexandre, să nu te fi cunoscut la iarmarocul cela de la Cuhureștii de Jos, dacă știam că o să-mi dăruiești niște copii atât de răi și obraznici!”

“Dar, tăticule, am auzit ce i-ai spus matale mămicăi: Lasă-i, Anică dragă, că sunt copii... Mai bine obraznici și sănătoși decât cuminți și bolnavi! Așa o fi, bre, dar mare noroc au că-mi trece repede supărarea! Pentru că ești o mamă bună, bre Anică... Așa o fi, bre Alexandre, să ne rugăm să fie sănătoși și să trăiască fără griji și fără nevoi! Noapte bună, bre! Noapte bună, bre!”