Grupul
nostru, constituit din oameni de prin toată ţara,
era prezent in corpore la Gara de
Nord cu vreo două ore înainte de plecarea la aeroport. Făceam cunoştinţă cu
tovarăşul Vasile, conducătorul grupului şi cu tovarăşul Şmilovici, ghidul, cel
care avea să ne însoţească, în calitate de traducător, pe tot parcursul
excursiei noastre de 7 zile. Înainte de plecare eram invitaţi într-o sală în
care, pe rând, tovarăşul Vasile şi tovarăşul Şmilovici, ne-au explicat, în
termeni repetitivi şi aproape ameninţători, modul în care ar fi trebuit să ne
comportăm în excursia care avea să urmeze: “Nu vorbiţi neîntrebaţi, nu puneţi
întrebări în timpul expunerilor, fie că vă veţi afla în muzeu, la expoziţii, la
teatru, ori la bibliotecă… Conştientizaţi că sunteţi în Marea Uniune Sovietică,
bastionul păcii şi al omenirii…”
Aveam
să aterizăm la Moscova în condiţii foarte bune şi, în jurul orelor 16.00, eram
cazaţi la hotelul “Belgrad”. Seara, după cină, am fost informaţi în legătură cu
programul de a doua zi, după care tovarăşul Vasile şi tovarăşul Şmilovici s-au
simţit datori să ne facă încă un instructaj referitor la modul în care ar fi
trebuit să ne comportăm în timpul periplului nostru prin Moscova.
De
ceva zile aveam o stare de nelinişte, mi se zbătea ochiul drept şi aveam vise
care mai de care pline de semnificaţii, aşa că a doua zi dimineaţă, atunci când
ne deplasam în grup compact către Kremlin, nici eu, nici buna mea prietenă, cu
care fusesem cazată, nu ştiam la ce să ne aşteptăm. Traversam, deci, râul
Moscova şi ajungeam în curtea Kremlinului, acolo unde, în ciuda sălilor
încărcate de cultură, de istorie şi de ştiinţă, temerile nu aveau să mă
părăsească... “În câteva minute să fiţi cu toţii în curte, adunaţi lângă
clopotul de aramă...”, ne-a şoptit rece tovarăşul Vasile, drept pentru care
ne-am îndreptat, disciplinaţi, către punctul de întâlnire.
Traversam,
iarăşi, râul Moscovei, înspre hotel, eu cu prietena mea; ne aflam la vreo 10-20
de metri în spatele grupului, atunci când ea mi-a propus să intrăm într-un
magazin oarecare, să întrebe dacă nu cumva aveau cercei de chihlimbar. “Să nu
zăbovim prea mult,” am zis eu, “ne pierdem de grup!” “Fii serioasă, dragă,”
mi-a replicat ea, “nu durează mai mult de un minut…”
Ne
pierduserăm binişor, se vede, în raiul de aur şi bijuterii din magazin, pentru
că, atunci când ieşeam pe uşă,
constatam că depăşisem cu mult minutul anticipat… Grupul nostru nu era de
găsit, nu ne aşteptaseră ori nu băgaseră de seamă lipsa noastră… “Nu mai pot de
picioare,” s-a plâns Cilica, prietena mea, “hai să luăm un taxi, plătim câte o
rublă de căciulă şi în cinci minute suntem la hotel!” Zis şi făcut, ne-am
aşezat pe trotuar, exact acolo unde nu trebuia să ne aşezăm şi am început să
facem semne disperate către taximetrişti.
După
nenumărate înjurături şi semne obscene, unul s-a prins că suntem străine, a
oprit şi ne-a întrebat ce dorim. “Vrem să ajungem la hotel Leningrad”, am spus
eu, în rusa mea stâlcită, drept pentru care, odată intrate în maşină, şoferul
m-a felicitat pentru dialectul meu dulce. De aici încolo, am intrat în cursa
groazei.
După
vreun sfert de oră de mers, atât eu, cât şi Cilica, realizam că nu aveam habar
încotro ne duce domnul cu pricina. “Chiar atât de departe este hotelul nostru?”
am îndrăznit să întreb. Şoferul s-a mulţumit să mormăie ceva în barbă şi a
apăsat pedala de acceleraţie. Vedeam pe vitezometru că depăşisem 100 de
kilometri la oră şi în minţile noastre concepeam, în acele momente, cele mai
sumbre scenarii… Ne imaginam deja aruncate în catacombele Moscovei, acolo unde
nu te găseşte nimeni…
Maşina
încetinea. Un viraj la stânga, unul scurt la dreapta şi stop. Şoferul s-a
coborât, plin de curtoazie, ne-a deschis portiera şi ne-a poftit afară: “Bine
aţi ajuns la hotelul Leningrad!”
Absolut siderată de imaginea ce se desfăşura în faţa mea, am articulat: “Greşeala
mea, tovarăşe şofer, am vrut să zic hotel Belgrad, nu Leningrad… Puteţi să ne duceţi la hotelul
nostru?”
Şoferul
a tăcut pentru o clipă, a intrat în maşină, a pus mâna pe ceva, s-a răzgândit,
s-a înroşit, s-a înnegrit, după care a lansat asupra noastră toată pleiada de
înjurături posibile şi imposibile. Şi acum sunt convinsă că multe dintre ele
erau confecţionate ad-hoc, cinste dânsului, cândva, argoul limbii ruse va fi
îmbogăţit cu expresiile dumnealui, pline de referinţe folclorice.
I-am
oferit cele 2 ruble pe care le aveam asupră-ne; ni le-a aruncat în faţă, ne-a
scuipat pe geam, ne-a indicat gura de metrou şi a demarat în trombă, lăsându-ne
dezorientate, într-un furnicar de oameni şi maşini. “Doamne,” a exclamat
Cilica, “cum or putea trăi oamenii ăştia în lumea asta zbuciumată, unde
aleargă, cine-i fugăreşte şi unde se adăpostesc cu toţii?” “Da’ tu ce crezi,
Cilico, că viaţa din Moscova e la fel ca la voi, la Ciorogârla?” am replicat eu,
amar. “Hai să mergem către metrou, să vedem despre ce e vorba şi cum ne urcăm
în el… Ştii bine cum ne-au instruit tovarăşii Vasile şi Şmilovici: dacă cineva
se rătăceşte, ori are vreo trebuinţă, să se adreseze imediat primului miliţian
întâlnit…”
Am
purces, deci, către gura de metrou şi, odată ajunse acolo, aveam să ne petrecem
minute bune privind, înlemnite de frică, treptele ce conduceau spre adâncul
pământului, unde probabil se afla cazanul cu smoală clocotită al lui
Scaraoţchi. Ne-a scos din încremenire un miliţian sovietic, pe care l-am rugat,
cu lacrimi în ochi, să ne îndrume către hotel “Belgrad”. Omul a înţeles, a
apăsat un buton, scara spre iad s-a luminat şi la capătul ei – staţia de
metrou…
“Luaţi
acest tren până la staţia Drapelul Roşu,”
ne-a spus dânsul, “acolo vă va ajuta un alt tovarăş miliţian!” Aşa am făcut, şi
episodul avea să se repete din staţie în staţie, până la destinaţie. Eram
flămânde, obosite şi transpirate, iar eu, personal, epuizată de efortul pe
care-l depusesem căutând cuvinte şi fraze din limba rusă cu care să mă pot face
înţeleasă… Constatasem, însă, că rusa mea, vorbită cu greşeli, cu poticneli şi
cu accent evident străin îmi atrăgea simpatie…
Micile
mele victorii de ordin lingvistic fuseseră umbrite, însă, de hopurile întâlnite
pe parcurs… Nu mai aveam nici un ban în buzunar, aşa că atunci când eram
abordate de către controlor, în metrou, mă prefăceam că nu înţeleg ce vrea…
“Noi… România, Ceauşescu, turişti!” îi explicam, şi omul se depărta, dându-ne
dracului şi pufnind cu dispreţ şi dezgust. Cilica, pe de altă parte, învăţase
un singur cuvânt în limba rusă, Haraşo,
cu care avea să-mi macine nervii pe toată perioada excursiei…
Ajungeam,
într-un final, la hotelul nostru, dar temerile nu mă părăsiseră, ochiul mi se
zbătea cu putere şi simţeam, literalmente, tensiunea plutind în aer. Nici nu
apucam, însă, să răsuflăm uşurate în liniştea şi siguranţa camerei noastre,
când, după bătăi puternice în uşă, ne trezeam faţă în faţă cu tovarăşii Vasile
şi Şmilovici, spumegând de furie…
“Va
să zică,” a început tovarăşul Vasile precipitat, “v-aţi încheiat misiunea şi
v-aţi întors?” “Tovarăşe Vasile,” am zis eu, “luaţi un loc, staţi să vă spunem
prin ce am trecut şi câte am pătimit…” “Neruşinatelor,” a explodat el, “mai
aveţi curaj să vorbiţi? Să ne umpleţi capul cu minciuni? Aţi venit în excursie
sau aţi venit după afaceri, ori alte lucruri necurate?” Şi, după ce îşi mai
recăpătase suflul, a continuat, ameninţător: “Las’ că vedem noi diseară! După
cină, tot grupul este convocat să rămână pentru a discuta acest caz de
indisciplină… Problema este atât de gravă, încât nu suportă amânare! Scurt!”
...
După cină, aşa cum fuseserăm avertizate, eu şi Cilica eram ridicate în picioare
în faţa grupului, spre a da socoteală asupra faptelor noastre şi a fi judecate
şi condamnate. După o sumară trecere în revistă a actelor noastre, tovarăşii
Vasile şi Şmilovici au decis să fim făcute pachet şi trimise a doua zi, cu
primul avion, în ţară, spre a fi judecate de către organizaţiile de partid de
care aparţineam. “Nu avem nici o vină,” am protestat eu, “daţi-ne cuvântul, să
ne explicăm!” “Ce cuvânt mai vreţi, tovarăşă,” mi-a tăiat-o, scurt, tovarăşul
Vasile, “pe deasupra mai sunteţi şi obraznice şi neruşinate în faţa colectivului?”
Liniştea
stânjenitoare şi umilitoare (pentru noi) era întreruptă, brusc, de vocea
tovarăşului Petrescu, secretar de partid şi membru al Comitetului Central al
P.C.R.: “De ce nu le lăsaţi să vorbească, tovarăşi? Uniunea Sovietică este cea
mai liberă ţară din lume, aici omul este valoarea
supremă şi se bucură de toate drepturile şi
libertăţile…” După care s-a întors către noi: “Liniştiţi-vă, tovarăşelor
şi povestiţi-ne ce vi s-a întâmplat şi pe unde aţi umblat, cât mai simplu şi
cât mai sincer…”
Printre
şiroaie de lacrimi şi sughiţuri, am început să explicăm. “Suntem epuizate şi
flămânde şi am ajuns în halul ăsta din cauza unei simple confuzii… Leningrad
în loc de Belgrad! Şi, dacă nu era
suficient că ne-am pierdut în furnicarul din Moscova, tovarăşii Vasile şi
Şmilovici ne-au ameninţat că vor da scris la directorii instituţiilor la care
lucrăm să ne dea afară şi că se pregăteau să anunţe ambasada şi miliţia despre
dispariţia noastră…” “Voi ar trebui să fiţi sancţionaţi, tovarăşi,” ne-a
întrerupt tovarăşul Petrescu, adresându-se celor doi, “datoria dumneavoastră
era să analizaţi la rece ce s-a întâmplat şi să înţelegeţi momentele grele prin
care au trecut tovarăşele, dintr-o simplă greşeală, care i se putea întâmpla
oricui… Sarcina dumneavoastră, în calitate de conducător de grup şi ghid, era
să aveţi grijă de membrii grupului, aproape ca nişte părinţi… În schimb,
dumneavoastră aţi înţeles să vă purtaţi tiranic, adresând cuvinte grele unor
femei…”
Intervenţia
tovarăşului Petrescu fusese salutară, lucrurile se limpeziseră şi, a doua zi,
nu mai pridideam ajutându-i pe colegii mei de grup la cumpărături…Cunoştinţele
mele de limbă rusă se dovedeau a fi preţioase, până la urmă, iar cota mea de
încredere şi respect creştea văzând cu ochii.
Presentimentele
rele nu mă părăsiseră dar eram decisă să fiu foarte atentă la ceea ce aveam de făcut, în gestică, în comportament ori în fapte,
purtând, totuşi, în gând zicala că dacă
ţi-e scris s-o păţeşti, o
păţeşti şi gata… Ziua următoare, după ce vizitasem catedrala Sfântul Vasile
Blajenîi, ne-am îndreptat spre Borodino, acolo unde tovarăşul Vasile ne-a făcut
un scurt istoric al celebrei bătălii, amestecând evenimentul istoric cu
referinţe la vajnica şi invincibila armată sovietică, deşi nu aveau nici o
legătură. Tobă de istorie, am intrat într-o sală imensă, construită sub formă
de amfiteatru şi, bineînţeles, eu şi Cilica am ocupat locuri în primele
rânduri.
Fuseserăm
informaţi încă de la intrare că acest tip de cinematograf nu este unul obişnuit
şi că imaginea şi sunetul sunt bazate pe o tehnică revoluţionară, care cu
siguranţă o să ne impresioneze. (ecran panoramic, precursorul proiecţiilor 3d,
n.a.)
Se
făcuse întuneric în sală, ecranul se luminase şi ni se înfăţişau câmpia,
colinele şi dealurile de la Borodino, când, în mijlocul scenelor descriptive,
apăreau, ca din senin, din părţi opuse, părţile combatante, pregătite de luptă
pe viaţă şi pe moarte… Unităţile de cavalerie, tropotul cailor ce cădeau,
seceraţi ca snopii pe câmpie, gemetele răniţilor, şuieratul gloanţelor,
zăngănitul armelor şi figurile încrâncenate ale soldaţilor, toate astea parcă
se petreceau atunci, în acel moment, la doi paşi de noi… Brusc, din masa amorfă
a beligeranţilor, se desprinde un călăreţ pe un superb cal alb, urmărit
îndeaproape de un cazac, tot călare, care-l ajunge din urmă şi străpunge cu
suliţa cal şi călăreţ, deopotrivă. Şuvoiul de sânge ţâşnea cu putere,
împrăştiindu-se pe ecran şi, prinsă în tensiunea momentului, i-am atras atenţia
Cilicăi: “Dă-te mai la dreapta, nu vezi că sare sângele încoace?”
Evident
că toţi cei din jurul nostru au auzit remarca şi zile întregi s-au amuzat pe
seama experienţei mele cinematografice. Era
clar, nu puteam să trec ziua fără să dau, cumva, cu oiştea-n gard… Şi abia
depăşisem momentul Belgrad/Leningrad!
După
şapte zile petrecute, cu bune ori cu rele, în metropola Rusiei, aterizam la
Bucureşti. Câţiva dintre noi stabiliserăm să ne regrupăm, după aterizare, în
sala de aşteptare a Gării de Nord. Pe rând, grupul se dispersa către
localităţile de baştină, rămăsesem numai eu, Cilica şi tovarăşul Petrescu,
secretar de partid la Ploieşti,
căruia i se anunţase sosirea trenului în 40 de minute. Timp suficient să mai
schimbăm o vorbă ori o întâmplare hazlie…
Cele
40 de minute se scurseseră pe nesimţite, îl conduceam pe tovarăşul Petrescu,
care îşi savura, tacticos, ţigarea, către ieşirea din sala de aşteptare, când
gândul m-a lovit, mişeleşte. “Cilico, unde e samovarul?” “Aici era,” a zis
Cilica imperturbabilă, arătând spre scaunele pe care stăteam cu zece minute mai
devreme, “cutia era aici, pe scaun…” “Doamne-Dumnezeule, oameni buni, aţi văzut
cumva o cutie mare, cu samovarul meu?” am întrebat pe cei din jur, disperată.
“Fii serioasă, femeie,” a zis unul, “avem noi bagajele noastre de care să avem
grijă, cine crezi că are vreme să se uite după ale dumitale?” “Miliţia,” am
strigat, “să vină Miliţia, unde e Miliţia!?” “Miliţia e la locul ei,” a zis un
altul, ironic şi oarecum compătimitor, “nu oi fi vrând să-ţi păzească dumitale
samovarul…”
“Am
văzut că aţi stat mai bine de zece minute de vorbă cu un domn care fuma şi se
tot uita la ceas,” a continuat acela, “hoţului nu i-a trebuit mai mult de un
minut ca să umfle cutia şi să dispară…” Am înregistrat remarca lui în treacăt,
simţeam că înnebunesc şi, în nebunia mea, am început să opresc varii trecători,
întrebându-i dacă nu cumva au văzut cutia cu samovarul meu. Neputinţa şi
disperarea mea nu rămâneau neobservate, oamenii începuseră să comenteze: “Ce-i
cu femeia asta? De ce articulează numai un singur cuvânt, samovar?” “Cine ştie,” li se răspundea, “poate are vreo ţiglă lipsă
pe acoperiş şi a rămas fixată pe cuvântul samovar!”
“Şi nu a văzut-o până acum nimeni din cei însărcinaţi cu ordinea? Să facă ceva,
s-o potolească, tulbură liniştea publică!”
În
culmea tulburării şi dezorientării mele, cineva mă bătea, delicat, pe umăr.
Erau finii mei, Silvioara şi Georgel, pe care-i cununasem cu trei luni în urmă
şi care, cu blândeţe şi înţelepciune, reuşeau, într-un final, să mă calmeze.
“Naşu’ nu trebuie să afle că o excursie plină de cultură, de istorie şi ştiinţă
a fost umbrită de furtul unui samovar… Samovare găsiţi pe toate drumurile,
naşă, mergeţi pe Lipscani şi găsiţi pe alese,” m-au încurajat ei, “nu uitaţi,
însă, sub nici o formă, că aţi venit mult mai bogată de la Moscova! Muzeele,
Palatul Kremlinului, expoziţiile, arhitectura, tablourile semnate de pictori
celebri, metroul (în gândul meu, da, pe ăsta l-am gustat din plin) unic prin
comparaţie cu celelalte capitale…”
Mi s-a făcut ruşine, brusc, de momentul meu de panică şi,
ulterior, la sosirea mea acasă, după ce-i
povestisem soţului meu despre frumuseţile pe care le-am văzut la Moscova şi
despre concertul susţinut de Yehudi Menuhin
şi David Oistrakh la Palatul Congreselor, am realizat că, într-adevăr,
venisem mult mai bogată decât plecasem. Soţul meu, mult mai în temă decât mine
în ceea ce privea celebrităţile mondiale din cultură, s-a bucurat ca un copil
când a auzit de concert şi mi-a cerut să-i relatez tot evenimentul, cu lux de
amănunte. “Nu-ţi dai seama ce şansă unică ai avut, draga mea,” mi-a zis el,
“dacă făceai tot drumul până la Moscova şi înapoi numai ca să asişti la acest
eveniment muzical şi tot merita efortul, pentru că, de acum încolo, poţi să te
socoteşti printre cei câţiva muritori care au avut privilegiul de a-i vedea, la
un loc, pe doi iluştri muzicieni ai omenirii…”
Pe
parcursul excursiei la Moscova am mai comis o gafă, însă, dar am preferat să o
păstrez pentru finalul acestei povestiri. Eram cu întreg grupul de vizitatori
la mausoleu, priveam sicriul de pe catafalc, cu un Lenin îmbrăcat ca un ginere,
cravată şi insignă la butonieră, roşu în obraji, păr negru şi mâini bine
îngrijite, netede şi frumoase… “E făcut din plastic,” am exclamat, uitând
pentru o clipă unde mă aflam, “nimeni mort de atâta amar de vreme nu are cum să
fie atât de roşu în obraji!”
Nimeni
din grupul meu nu a comentat; poate că toţi gândeau la fel, însă nimeni nu avea
curajul de a exprima ceea ce gândea în momentul acela. Militarii ruşi din Gardă
nu au reacţionat în nici un fel, poate că nu au înţeles ce am spus, ori poate
că protocolul solemn al tăcerii din mausoleu nu le permitea…
“Toate
călătoriile sunt grele, numai amintirea lor este plăcută.” spunea Damian
Stănoiu şi, depănând firul acelei excursii la Moscova am ajuns la concluzia că
ce m-a marcat cel mai mult este furtul acelui samovar… Ştiu că la înapoiere
i-am oferit soţului meu un braţ de ziare, reclame şi fotografii. A fost mai
mult decât încântat, mi-a mulţumit din suflet, însă eu am rămas cu povara de a
nu fi avut nici o amărâtă de rublă rămasă ca să-i cumpăr soţului meu ceva de
acolo, ceva simbolic, măcar.
Şi
pentru că de multe ori mă imaginez la masa mea de scris, aplecată asupra
filelor în şuierul vesel al unui samovar, m-am hotărât să caut pe la vreun
anticariat din Bucureşti o piesă din asta care să-mi decoreze şi să-mi
înveselească atmosfera de lucru.
Călătoriile
au fost şi au rămas, însă, marea mea pasiune. Promit să revin cu alte relatări,
mai ales din zona Asiei Centrale, cu minunatele şi ciudatele obiceiuri de nuntă
din Kazahstan, din Alma Ata şi cu obiceiurile de înmormântare din Samarkand.
Într-un viitor apropiat…
No comments:
Post a Comment