În atenția Domnului Ministru al Educației și Învățământului

În numele unui grup de părinți și cetățeni din oraşul Râmnicu Vâlcea vă supun atenției un aspect - pe care noi îl socotim important - și anume școala românească, așa cum a creat-o Spiru Haret, un omolog al dumneavoastră de acum mai bine de un secol.

Și noi am fost la școală când eram copii, dar parcă atunci toate păreau mult mai frumoase, școala reprezentând doar un alt mod de a ne bucura de viață. Ceea ce nu mai putem spune despre copiii din zilele noastre, care par tot mai triști și mai puțin bucuroși când îi intrebi despre școală.

Observațiile noastre pleacă de la programa școlară tot mai încărcată, de parcă am dori să-i facem pe acești copii direct savanți, uitând că ei, la această vârstă, trebuie să se bucure de partea frumoasă a vieții de copil și că școala este, de fapt, un al mod de a percepe bucuriile și frumusetile vieții, ale naturii înconjurătoare.

Fiindcă cei mai mulți părinți sunt nevoiți, din păcate, să-și caute slujbe în țări străine, copiii rămân în grija bunicilor, care trebuie să-i ducă la școală, să facă cu ei lecțiile și, nu în ultimul rând, să se joace cu nepoții lor. Așa am observat cât de grele sunt ghiozdanele școlarilor, câte cărți, caiete și alte materiale didactice trebuie ei să care în fiecare zi cu spatele lor fraged. Nu este rău să vrem mai mult pentru copiii noștri, dar oare uităm că am fost și noi copii, că am avut parte de dragoste și atenție din partea dascălilor care ne-au învățat abecedarul?

Acum copiii trebuie să meargă în clasa 0, unde învață mai întâi să scrie și să citească și abia apoi urmează clasele primare. Față de noi, care am mers la școală la varsta de 7 ani, vârsta la care și psihologii recunosc o maturitate a copilului, copiii zilelor noastre încep școala când ei ar trebui sa se bucure încă de jocurile copilăriei.

Unde sunt vacanțele de altă dată, când copiii plecau în tabere școlare, unde desfășurau și activități instructiv-educative? Mulți copii ai căror părinți nu-și permiteau vacanțe sau concedii, mergeau în astfel de tabere, bucurându-se de toate facilitățile unei vacanțe. Astăzi, multe din acestea au fost lăsate în paragină sau terenurile pe care erau construite au fost retrocedate. Am uitat sa mai punem ceva în locul lor sau nu ne-a păsat.

În altă ordine de idei, unde au dispărut școlile de meserii, care formau tineri cu pregătire atât teoretică, cât și practică pentru viață? Poate că nu este prea târziu să le reînființăm și astfel să punem și noi temelia sănătoasă a unei economii naționale.

Nu vrem, domnule ministru, să vă plictisim cu teme pe care le cunoașteți dar sperăm ca demersul nostru sa fie doar o aducere-aminte a copilăriei pe care și dumneavoastră ați trăit-o și astfel să nu uităm că cea mai mare investiție și, totodată, speranță a unei nații rămân copiii și educația sănătoasă pe care aceștia o primesc.

Cu stimă, 

Anastasia Stroescu

Situația câinilor vagabonzi

Domnule Primar, 

Vă supun din nou atenţiei problema câinilor vagabonzi din oraşul nostru, cu rugămintea de a face demersurile necesare pentru găsirea unor soluţii pentru aceste patrupede. Cu toţii iubim animalele şi le vrem binele, numai că sunt şi stăpâni de animale, mai ales în mediul rural, care aleg soluţia de a le abandona la oraş, mai ales atunci când acestea se înmulţesc. Este o lege a firii şi pentru animale ca acestea să se înmulţească, numai că noi putem să stopăm acest lucru apelând la serviciile unui medic veterinar. Este mult mai simplu, însă, ca buni creştini să le aducem la oraş şi să le lăsăm la mila celorlalţi cetăţeni, decât să facem un mic efort şi să rezolvăm această problemă civilizat. Un alt aspect îl reprezintă câinii de oraş, care au stăpân, dar acesta nu este suficient de responsabil ca atunci când iese la plimbare cu animalul de companie să facă şi curăţenia de rigoare după acesta. Mai mult, aceştia folosesc pentru nevoile patrupedelor spaţiile verzi destinate pentru recreere sau cele pentru joaca copiilor. În sensul celor de mai sus, va rugăm să analizaţi posibilitatea creării unor spaţii numai pentru animale, gen ţarcuri (aşa cum sunt în capitală), astfel încât şi acestea, dar şi noi ceilalţi iubitori de aer, de plimbare în locurile verzi ale oraşului special amenajate, să ne putem bucura cu adevărat de acestea. 

Cu stimă, 
Anastasia Stroescu

Sănătatea Azi, interviu la VTV, partea a II-a

Interviu VTV 'Sănătatea azi' -partea I

NU NE PLACE!

Suntem un grup de pensionari octogenari, vă rugăm, ascultați-ne!

Nu suntem de acord ca mamele cu serviciu bun, cu situație materială deosebită, cu mașini scumpe în curte, să fie plătite ca să nască un copil. Nu suntem de acord ca părinții ce au procreat să beneficieze de un concediu de 2 ani de zile. Cu banii pe care-i primesc mamele pe această perioadă și cu indemnizațiile copiilor se pot face și concedii în stațiuni.

În ce țară se mai bucură mamele de aceste privilegii?

Nu suntem de acord să se plătească însoțitorii. Dacă copiii primesc bani de la stat pentru a-și îngriji părinții, atunci care mai este rostul familiei?

Indemnizațiile de tot felul - handicap, boală, pensie socială etc - reprezintă, în opinia noastră, bani necuveniți. Ne-am specializat în procurarea actelor și a dovezilor că suntem inapți pentru muncă, doar ca să putem beneficia de aceste foloase necuvenite.

Părinții ce primesc bani din indemnizații au ajutoare care să aibă grijă de copii sau să dea o cană de apă bătrânilor și celor bolnavi. Unde sunt mamele care, chiar și cu prțul jertfei soților lor pe câmpul de luptă, și-au îngrijit copiii cu dragoste și devotament, fără nici un fel de sprijin?

Ne întâlnim, din ce în ce mai des, cu cei care refuză locurile de muncă sau muncesc pentru o perioadă scurtă pentru a putea primi, mai apoi, ajutorul de șomaj. Pentru cei care refuză să muncească, propunem să nu mai primească nici un fel de ajutor.

La țară, acolo unde îți asiguri traiul zilnic din munca brațelor, majoritatea primesc indemnizații pentru cine știe ce handicap sau în baza unor pensii sociale. Mai rar întâlnești pensionari cu drepturi depline ori veterani. De aceea, propunem ca măcar de acum încolo guvernanții noștri să nu mai încurajeze nemunca și cerșetoria.

Am scris aceste câteva considerații în speranța că bunul simț natural al românului, dragostea sa de muncă și de țară, grija și respectul pentru sine și pentru cei din jur nu au fost uitate.Simțul patriotic, pe care de multe ori îl apreciem la popoarele din jurul nostru, se manifestă în primul rând prin cultul muncii și respectul pentru valorile și frumusețile lăsate nouă de Creator.

Cu aleasă stimă și respect,
Anastasia Stroescu

Domnului Prim-Ministru al României

Subsemnata, Anastasia Stroescu, în numele unui grup de cetățeni pensionari din Râmnicu Vâlcea, vă rog respectuos să aveți bunăvoința de a vă apleca și asupra unor probleme pe care noi le considerăm importante pentru bunul mers al țării.

Deși se tot bate monedă pe economisirea resurselor, constatăm zi de zi că pentru corespondența facturilor și a altor taxe se consumă exagerat hârtie.Eu, spre exemplu, am primit luna trecută de la furnizorul de energie electrică o factură de patru pagini, suma datorată pentru serviciile prestate fiind una 'record', respectiv 2,18 lei. Pe noi, cei care la tinerețe am participat cu entuziasm și dragoste de țară la diverse munci patriotice ce au inclus și plantarea de arbori, ne doare inima să vedem risipa de acum, mai ales că suprafața împădurită a scăzut dramatic în multe zone din țara noastră.

Noi, pensionarii, credem, domnule Prim-Ministru, că dumneavoastră puteți contribui într-o măsură mult mai mare la derularea unor programe educaționale, prin care tinerii să poată participa la activități de plantare a arborilor, de îngrijire și curățire a zonelor și spațiilor verzi.Astfel, copiii și nepoții noștri vor învăța de la o vârstă cât mai fragedă că dragostea de țară, respectul față de înaintași și de natură, se pot manifesta și prin grija permanentă de a nu polua și murdări mediul înconjurător.

Domnule Prim-Ministru, birocrația este un alt rău care macină societatea noastră. Și noi am fost funcționari sau am lucrat cu publicul, dar parcă acum insolența și lipsa de respect din partea unor funcționari au atins un prag pe care eu nu mi-l imaginam. Putem înțelege că în aceste timpuri, în care totul parcă se mișcă amețitor, când hârtiile ne-au invadat viața, funcționarii sunt tot mai solicitați. Ce nu înțelegem, însă, este faptul că noi, pensionarii, merităm gratitudine și respect, căci, așa cum suntem, bolnavi și de multe ori singuri, am fost totuși cei care au contribuit, unii chiar cu prețul vieții, la ridicarea economică, socială și culturală a țării noastre. Dacă România este acum o țară respectată și apreciată în întreaga lume, să știți că este și contribuția noastră.

Nu vrem, domnule Prim-Ministru, ca acum, la bătrânețe, să trăim cu teama zilei de mâine doar pentru că unii dintre confrații noștri s-au bucurat la ceea ce nu li se cuvenea. Aici am în vedere obținerea de bunuri și foloase necuvenite printr-o administrare proastă și distrugerea bunurilor acestei țări (dispariția flotei de pescuit oceanic, distrugerea fără justificare a industriei, tăierea pădurilor, concesionarea bogățiilor naturale etc).

În spiritul dreptății ce vă caracterizează, al corectitudinii și al dreptei măsuri, vă rugăm să aveți grijă ca legile să nu fie blânde pentru cei care și-au bătut joc, pur și simplu, atțt de ei, cât și de țara pentru care s-au jertfit strămoșii noștri.
Aș mai putea să vă aduc la cunoștință și alte aspecte care nu sunt demne de un popor care a scris istorie, dar eu cred că dumneavoastră le cunoașteți mai bine decât mine și am convingerea că veți face tot ceea ce este cu putință pentru ca nepoții și strănepoții să fie mândri de noi.

Cu aleasă prețuire,
Anastasia Stroescu

Domnului Primar, ing. Mircia Gutău

Pe această cale, vă rog să-mi permiteţi câteva consideraţii personale ce vizează aspecte cu caracter social şi cultural din viaţa oraşului Râmnicu Vâlcea. Domnule primar, în calitatea dumneavoastră de ales al majorităţii vâlcenilor aţi contribuit permanent, alături de echipa pe care cu onoare o conduceţi, la înfrumuseţarea oraşului nostru. Astfel, am putut admira aleile pietonale şi spaţiile verzi nou create, m-am odihnit când picioarele au obosit pe băncuţele amplasate de-a lungul trotuarelor şi m-am bucurat de priveliştea frumosului nostru oraş. Cu respect, vă rog să faceţi dumneavoastră un apel civic, prin care să îndemnăm vâlcenii, tineri şi adulţi deopotrivă, ca împreună, prin educaţie şi exemplu personal, să limităm faptele de vandalism pe care din păcate le întâlnim şi în oraşul nostru (scrijelirea băncilor, distrugerea panourilor de protecţie din staţiile de autobuz, ruperea florilor etc.). Trebuie ca tinerii să ştie că lipsa de respect faţă de bunurile create cu sacrificii sau dezinteresul faţă de natură înseamnă de fapt lipsă de simţ civic şi de respect faţă de moştenirea lăsată nouă de către înaintaşi. Poate că dumneavoastră veţi reuşi, cu sprijinul cadrelor didactice din şcoli şi al altor instituţii, să le insuflaţi copiilor şi nepoţilor acestor bravi strămoşi, care şi-au dat sângele pentru ţară, mai multă dragoste şi patriotism, aceste sentimente care ne fac mai buni şi mai frumoşi. Nu sunt nostalgică, dar nu pot să nu-mi amintesc perioada şcolii, când eram angrenaţi în activităţi educative şi de înfrumuseţare a localităţii în care trăiam. Vreau să cred şi să sper că, şi în aceste timpuri noi, tinerii pot fi educaţi în spiritul şi cultul muncii, al iubirii aproapelui şi naturii înconjurătoare. În ziua de 28 aprilie s-a sărbătorit Ziua Veteranilor, prilej cu care aceştia au fost omagiaţi în multe localităţi din ţară. Ne-am fi dorit ca şi în oraşul nostru să aibă loc astfel de manifestări. Veteranii au aşteptat din partea autorităţilor semne de recunoaştere şi omagiere pentru ceea ce au făcut în cursul vieţii pe altarul patriei, construind aceste frumuseţi de care generaţia noastră beneficiază. Considerăm că niciodată nu este prea târziu ca dumneavoastră să fiţi prezent mai des în mijlocul nostru, ca să vă simţim căldura părintească. În încheiere, vreau să aduc un omagiu părinţilor şi bunicilor noştri care au clădit această frumoasă ţară şi îmi doresc din tot sufletul ca exemplul lor să fie urmat de generaţiile următoare.
 

Cu aleasă preţuire, Anastasia Stroescu, veteran, 92 de ani

Domnului Primar al Municipiului Râmnicu Vâlcea

Domnule primar,

Subsemnata, Anastasia Stroescu, vă rog să aveţi amabilitatea de a asculta câteva din constatările mele în ceea ce priveşte societatea în care trăim. În loc să fie încurajată munca şi stimulată dorinţa de a face ceva constructiv, mai degrabă sunt plătite lenea şi incompetenţa. Astfel, am văzut că în oraşul nostru sunt foarte mulţi pensionari pe caz de boală, deşi mulţi dintre ei sunt sănătoşi. Poate că ar trebui ca autorităţile abilitate să facă verificări mai riguroase, astfel încât comisiile medicale să nu mai acorde atât de uşor pensiile anticipate sau cele de handicap. De asemenea, sunt foarte mulţi asistaţi social şi o mulţime de cerşetori. Pe aceştia din urmă îi întâlnim aproape peste tot (magazine, biserici, autogări etc.). Oare nu ar fi mai bine să existe o preocupare mai mare din partea factorilor decizionali pentru crearea unui cadru legislativ care să îngrădească şi să pedepsească cerşetoria? Ne bucurăm cu toţii de spaţiile verzi din oraşul nostru, dar o parte din acestea sunt folosite şi de animalele de companie din ce în ce mai numeroase, care îşi fac necesităţile tocmai acolo unde părinţii şi bunicii îşi plimbă nepoţii şi copii. Nu este rău că vâlcenii sunt iubitori de animale, dar poate că se impune amenajarea unor spaţii destinate doar pentru plimbarea animalelor de companie. Ne mândrim că avem un oraş curat, îngrijit, cu multe spaţii verzi şi flori, înconjurat de ape şi păduri. Oare nu este păcat că mai sunt totuşi şi oameni care murdăresc aceste spaţii, aruncă hârtii, pungi, sticle sau alte gunoaie, fără să manifeste nici cel mai elementar bun simţ? Pentru toţi aceşti oameni (cerşetori, vagabonzi etc.) care nu pun preţ pe muncă, pe întreţinerea şi cultivarea frumosului, ar fi mai eficiente alte metode de coerciţie decât amenzile, pe care oricum nu au de unde le plăti. Vă sugerăm să vă gândiţi la un proiect legislativ care să impună ca abaterile de acest gen să poată fi pedepsite prin muncă în folosul comunităţii. Dacă ei sunt cei care murdăresc oraşul, tot ei să fie şi cei care îl curăţă. Domnule primar, mi-am permis aceste consideraţii în numele unui grup de pensionari, veterani de război, mulţi îngreunaţi de vârstă şi de boli, care din pensiile lor îşi cumpără de cele mai multe ori medicamente scumpe şi necompensate, dar care au demnitate şi nu cerşesc. Sperăm că toate eforturile şi sacrificiile făcute de generaţia noastră nu vor rămâne în zadar, că dumneavoastră veţi reuşi să cultivaţi spiritul civic, patriotismul şi dragostea de ţară şi la generaţiile viitoare.
 

Cu aleasă stimă şi respect, Anastasia Stroescu

Anastasia Stroescu, în direct la VTV

https://youtu.be/OWSK82TSRjM
https://youtu.be/AueKXpKWzOA

Lucica

            O seară liniștită de vară. Soții Chevici se îndreptau către casă, după o zi de muncă la depoul CFR Caracal. Soarta îi coborâse din trenul morții, al refugiaților, chiar pe peronul acestei gări. Mergeau agale pe o potecă, făcându-și planuri cu ziua de mâine în gând dar, mai cu seamă, cu gândul la soarta lor crudă de refugiați.

            Deodată, auzeau un del de chirăit, parcă strigătul unei păsări, parcă scâncetul unui cățel, parcă plânsul unui copil.

            “Ascultă Tolea,” a zis femeia, “ăsta e plânset de copil și vine chiar din tufele alea de măceș!” “Ei, așa fac ele când vine noaptea și de obicei prevestesc ploaie și vreme rea...”

            Scântecele se intensificau, însă și Anita reușea să-l convingă pe Tolea să intre în tufișuri ca să vadă ce se întâmpla acolo. “O fi vreo pasăre rănită sau poate chiar un copil, o fetiță!” a zis ea. “He, he, mai știi? Poate Dumnezeu ne-a trimis un copil, dacă noi nu am fost binecuvântați să avem unul al nostru...” “Dacă este copil, îl luăm acasă și-l îngrijim cu sfințenie de părinți!”

            Așa a fost. Au găsit un copil care plângea. “Tolea, va fi pe veci al nostru! Hai cât mai repede acasă!”

            Câtă lumină, câtă fericire, câtă lumină, câtă dragoste avea să intre în casa lor din acea clipă! “E fetiță, Tolea dragă! Uite cât este de frumoasă și-și suge degețelele... Să trimitem la vecină după o cană cu lapte... Suntem atât de bogați de acum încât nu mai au nici o importanță bunurile pe care le-am lăsat la Bălți, atunci când am plecat în refugiu, în mijlocul nopții, din cauza armatelor rusești, de frica de a nu fi omorâți sau trimiși în Siberia! Acest copil ne-a apărut în cale pentru a ne schimba viața, să ne facă să uităm teroarea, bunurile pierdute și gloanțele prin care a trebuit să ne strecurăm ca să ajungem în patria mamă, România, în Caracal, unde viața noastră, iată, s-a schimbat!”

            Un nou sens dat vieții, alte dorințe și speranțe de viitor. Toate și totul din jurul lor căpătau o altă valoare. Aveau să treacă peste formalități fără nici un fel de piedici birocratice – după război procedurile nu erau clarificate pe deplin. Mai mult decât atât, cei din Primărie îi felicitau călduros pentru că trecuseră copilul pe numele lor și, în acest fel, scutiseră autoritățile de o grijă.

            Urma botezul și cumetria, eveniment care le aducea în casă multă bucurie și ajutor de la cumetri pentru Lucica (așa îi dăduseră numele). În casa lor parcă creștea belșugul și bunăstarea și nu mai duceau lipsă de nimic. Tolea avea un salariu bun, Anița se ocupa de gospodărie și de fetița pe care o adorau.

            Timpul trecea pe nesimțite, Lucica împlinise trei anișori. Anita nu mai prididea povestindu-i lui Tolea ce năzdrăvănii mai făcuse fetița în timpul zilei, ce cuvinte mai învățase și cum fura dulciuri din farfurie, arătând înspre cățel cum că el ar fi fost împricinatul. Când spărgea ori rupea ceva, dădea vina pe pisică.

            4 ani și jumătate, atât avea Lucica atunci când le spunea părinților cum va merge ea anul viitor la școală și se va juca cu toți copiii. Își iubea părinții și spunea că sunt ființe trimise de Doamne Doamne.

           

            Anita începuse să aibă momente de apăsare și de îndoială de când auzise, la hramul de Sfântul Ilie, două femei care vorbeau în șoaptă: “Auzi, țață Floareo, o vezi pe bruneta aia aia care stă lângă Gheorghița?” “O văd, ce-i cu ea?” “E fata sobarului din chetrărie și umblă vorba cum că și-ar fi aruncat copilul acum vreo 3-4 ani prin mărăcini. Până la urmă, cică l-au găsit niște refugiați, l-au luat și au plecat cu el prin lume.” “Nu cred, soro, așa-i lumea, bârfitoare!”

            Altă dată, tot la biserică, cineva o întrebase pe Lina lui Manole dacă știe cine găsise copilul aruncat în spini. Aceste discuții, fie ele și gura lumii, o speriaseră pe Anița și trăia cu spaima ca nu cumva femeia care își aruncase copilul să se trezească la sentimente materne, să-i găsească și să le-o ia pe Lucica. Ce era de făcut? Trebuia să-i spună lui Tolea. Și trebuia să-i spună urgent, ca să poată, împreună, să întocmească un plan. Se gândise la ceva: Tolea urma să-și caute de serviciu în alt oraș și, de îndată ce obținea un alt serviciu, plecau în miez de noapte într-acolo, ca să li se piardă urma.

            Aveau să plece, cu multă discreție, către Râmnicu Vâlcea, acolo unde Tolea găsise un post la C.F.R., ca acar. Curând, însă, zvonurile aveau să-i prindă din urmă și Tolea era întrebat dacă nu auzise de niște basarabeni care răpiseră un copil și care au dispărut, cu copil cu tot. Trebuia să schimbe serviciul, așa că s-a mutat la Poștă, pe post de casier. De frică, venea cu fetița de mână la serviciu și o lăsa acolo, în casierie, să se joace, până la terminarea orelor de program.

            Sătulă de permanenta teroare cum că o femeie care-și abandonase copilul le va bate la ușă într-o bună zi să-l reclame, Anita se trezea, într-o dimineață, cu o soluție salvatoare: “Plecăm înapoi, în Basarabia, unde avem o căsuță și ne vom crește fetița în dragostea noastră părintească!” Zis și făcut: zbucium, alergătură, declarații peste declarații, acte, adverințe, minciuni și justificări. “Cum, oameni buni,” se mirau autoritățile, “abia ce ați scăpat de ruși și vreți să vă întoarceți înapoi?” “Să vedeți, părinții sunt grav bolnavi, pe patul de moarte...” “Mai aduceți atunci o adeverință de acolo cum că părinții sunt grav bolnavi. Ori poate aveți ceva de ascuns...”

            Alte alergături, alte atenții, alte plocoane... Într-un final – direcția către Basarabia, acolo unde aveau căsuța lor.

            Erau la Bălți, la căsuța lor și liniștea și armonia se așternuse peste ei. Lucica devenise, între timp, elevă la o școală în limba rusă, Anita și Tolea munceau la o fabrică de confecții. Sperau să o vadă studentă, mai apoi căsătorită și fericită, la casa ei, cu copii frumoși și sănătoși. Se străduiau, care mai de care, să-i atragă fetiței dragostea și atașamentul cu diverse cadouri și surprize. “Mie îmi pare că pe mine mă iubește mai mult!”, zicea Anita. “Ba pe mine mă iubește mai mult!” răspundea Tolea, argumentând că de când e lumea lume, fetele sunt mai lipicioase și mai afectuoase cu tații lor. În toiul ciondănelii, o chemau și pe Lucica pe post de arbitru. Fetița se șmecherise și aplica tactica: “Eu iubesc cel mai mult și mai mult la fel pe amândoi...”

            Trecea ceva vreme și Anita începuse să fie încercată, din nou, de presimțiri negre. “În ultimul timp am niște vise urâte, care nu prevestesc nimic bun...” “Lasă, tu, superstițiile și nu te mai lua după ele...” o liniștea, cu blândețe, Tolea. “Aș vrea eu,” răspundea femeia, îngândurată, “dar nu mă lasă inima. Mă visez mereu la Caracal, prinsă într-o horă mare, bem, mâncăm, chiuim și dansăm de rupem podelele...” “Mai lasă-le în plata Domnului de vise! Ce treabă mai avem noi cu Caracalul? Lasă-i și mai bine fă-ți cruce!”

           

Visele Anitei aveau, însă să prevestească lucruri ce se vor fi întâmplat la Caracal, în viitor. Plutonierul Gheorghe, de la U.M. Caracal, se însurase cu una, Maria, din Vâlcea și o făcuse cucoană. O dusese la el acasă, într-o gospodărie plină cu de toate. Se înțelegeau bine, trăiau frumos, dar nu aveau copii.

            Gheorghe își dorea copii și toată ziua numai subiectul ăsta îl discutau. Tratamente, doctori, preoți, rugăciuni, toate cu nici un rezultat; minunea nu se întâmpla! Maria purta păcatul în suflet și în inimă și-l simțea ca pe o povară.

            Într-o zi s-a hotărât să se spovedească. “Când eram tânără, am greșit cu sobarul de la Chetreni și am rămas însărcinată. Sobarul nu m-a mai băgat în seamă, iar eu, tânără fără minte, am născut o fetiță și, cum nu știam ce să fac, pentru că nu aveam de nici unele, am aruncat-o în niște tufe de măceș. Peste câteva zile vorbea lumea că o familie de refugiați basarabeni au găsit-o și de aici încolo nu mai știu ce s-a întâmplat. Eu cred că au găsit copilul, l-au botezat și l-au dus în țara lor, pe unde o mai fi și Basarabia asta.”

            “Păi dacă așa stau lucrurile, Mărioară, pregătește-te de drum și de luptă. Cutreieri țara în lung și-n lat și afli unde au plecat basarabenii cu copilul nostru, pentru că este al nostru, chiar dacă tu l-ai născut. Mie să-mi aduci copilul, ai înțeles?”

            După luni întregi de căutări și investigații, Maria se informase în legătură cu toate etapele și cu modul în care avea să procedeze. Se stabilise că basarabeanul plecase definitiv în Basarabia, împreună cu soția și copilul, care ar fi trebuit să aibă, de acum, vreo 12 ani.

            La vremea aceea drumurile către U.R.S.S. și către Basarabia se făceau cu mare greutate, dar, cu Gheorghe, militar de profesie, nu exista loc de întors. Ordinele se execută fără crâcneală. Drumuri și intervenții, audiențe, zbucium, oboseală și multe eșecuri, dar lupta trebuia dusă mai departe. În viață este nevoie de multă perseverență. În final, Maria s-a văzut în vama Ungheni, trecând, cu acte în regulă, în Basarabia, spațiu sovietic.

           

“Ce te uiți așa speriată, femeie, ce cauți, pe cine cauți?” “Caut orașul Bălți...” “Hă, hă,” a râs acela, “și tu crezi că Bălți e în gara Ungheni? Trebuie să iei trenul care pleacă la ora două de aici și ajunge în Bălți pe la nouă...”

Întrebând în stânga și-n dreapta, Maria a fost sfătuită să se intereseze la Primărie, la Starea Civilă, la Poliție, oriunde putea să primească informațiile necesare. Și așa avea să găsească Maria strada Artoma, unde, la adresa respectivă, era o căsuță văruită în alb, în al cărei cerdac se vedeau o grămadă de jucării ale Lucicăi, pe care fetița le abandonase, fiind de acum elevă, cu uniformă și număr matricol.

După multe șovăieli și priviri aruncate împrejur, Maria și-a luat inima-n dinți, a respirat adânc și a bătut, cu emoție, la poartă.

“Cine e acolo?” “Maria!” “Care Maria? Și ce dorești?” “Sunt mama naturală a fetiței...” “Fugi, femeie, de la poarta noastră! Noi suntem părinții fetei și tu, cară-te de unde ai venit!”

După replici dure și jigniri pe care Maria le primea cu stoicism, ea tot nu se dădea dusă de la poartă, cu riscul de a fi lovită. Abia târziu, în miez de noapte, după insistențe, lacrimi și rugăminți, avea să fie primită și lăsată să-și spună povestea ei dureroasă.

“Vedeți,” a început ea, timid, “eu nu vreau vi-o iau. Vreau numai să mă lăsați să trăiesc în apropierea ei.”

A urmat o altă serie de insulte și de reproșuri pline de venin, dar, spre ziuă, se trecea la un ton mai omenesc, ce prevestea o înțelegere între cele două familii. Maria s-a jurat și a dat tot felul de garanții, numai ca să i se permită să viziteze fata și să contribuie la binele și fericirea ei.

Încet-încet spiritele se calmau. Cele două familii au ajuns la pace, întru binele și viitorul Lucicăi. În final, au chemat și fata, care a fost informată că mai are o mamă, anume mama ei naturală, care, din cauza vârstei fragede, fricii, rușinii, lipsei de ajutor și sprijin, fusese nevoită să o abandoneze.

La auzul celor întâmplate cu ea, de la naștere și până în acel moment, Lucica a făcut un șoc puternic, care-i răpea zâmbetul de pe buze. Nu mai vroia să mănânce, nu mai putea să doarmă, iar în puținele momente în care reușea să adoarmă visa urât, se trezea și se ridica din pat ca să iasă din cameră.

După multe explicații, date cu blândețe, Lucica avea să accepte să-și petreacă vacanța mare în România, la Caracal. Fetița, doritoare de călătorii și plimbări și cunoaștere, abia aștepta să se termine școala ca să ajungă la Maria și Gheorghe acasă.

Gheorghe avea să povestească, la toată lumea, cum că are o fetiță și că bătrânețile lui sunt, de acum încolo, liniștite și asigurate, că va avea sprijin și ajutor în momentele de slăbiciune. Lucica visa că acolo, la Caracal, va găsi numai lapte și miere și număra zilele care mai rămăseseră până va ajunge în România, unde o aștepta o viață princiară și huzur cât cuprinde.

Venea și ziua mult așteptată pentru Lucica. Gheorghe și Maria o așteptau pe peronul din Caracal, ca să o ajute cu bagajul cu care – presupuneau ei – fata venea de la Bălți. În afară de haine, Lucica nu avea nimic în bagaj și, odată ajunși acasă – unde frigiderul era gol, masa era goală – așteptau să mănânce unii de la alții.

“Cum adică, Lucica, nu ai adus nimic de mâncare? Noi știam că acolo mâncarea e multă și ieftină... Ți-am trimis o scrisoare în care te rugam să-mi aduci o drujbă, un fierăstrău electric și o combină muzicală... Cum ai putut să vii cu mâna goală? Toți care vin de acasă vin încărcați, numai tu vii cu mâinile goale...” “Nu te mai supăra, Gheorghe, lasă, data viitoare ne vom interesa din timp și vedem noi cum facem. Hai mai bine să mâncăm ceva, că sunt tare flămândă!”

“Nici eu n-am mâncat nimic de când am plecat din Bălți...” a îndrăznit Lucica. “Ce să mâncăm,” s-a stropșit Gheorghe, “nu avem nimic de mâncare, noi te așteptam să ne aduci de toate!” “La noi în familie,” a intervenit și Maria, “de bucătărie se ocupă Gheorghe. Azi a fost la serviciu, mâine o să gătească.” “Cum adică, Mario, tu nu gătești?” s-a interesat fata. “Nu, avem o regulă: eu – curățenie, el – gătit. Scurt și cuprinzător, ca la armată!”

Pentru Lucica, lucrurile deveneau, pe zi ce trecea, din ce în ce mai limpezi și făcea tot timpul comparații între cele două familii. Gheorghe trăise cu impresia că Lucica și familia ei din Basarabia vor constitui o sursă de pricopseală. Ce se petrecea, oare, în sufletul tânăr și curat al Lucicăi? După atâtea visuri și speranțe pe care și le făurise în legătură cu mama ei naturală, se alesese cu dezamăgiri, decepții și promisiuni care se legau de sprijinul pe care l-ar fi putut da familia ei din Bălți.

Gheorghe și Maria nu încetau să se laude cu fata lor frumoasă, pe care o recuperaseră, cu greutate, de la părinții vitregi. De acum, însă, Lucica era lângă mama ei adevărată.

Tinerețea, naivitatea și lipsa de experiență a Lucicăi nu o ajutau prea mult să priceapă mare lucru în legătură cu ceea ce se întâmpla în jurul ei. În plus, în Caracal, zvonul numărul unu era legat de rusoaica lui Gheorghe și a Mariei. Unii jurau că e fata Mariei, făcută cu un ofițer rus în timpul războiului, alții ar fi băgat mâna-n foc că e fata lui Gheorghe, făcută cu o rusoaică, tot în timpul războiului, când lupta pe front prin regiunea Țiganca. Gheorghe ar fi promis că o va lua de nevastă, însă s-au închis granițele și... gata! Caracalenii aveau să se hrănească luni de zile din și cu aceste mici bârfe.

După tradițiile și obiceiurile locului, la Caracal căsătoriile se aranjează între cele două familii, părinții fetei și părinții băiatului.Un rol special îl joacă mamele celor doi tineri, care, de cele mai multe ori, nici nu se cunosc. Soarta nu avea să o ferească nici pe Lucica de această experiență...

După nenumărate discuții și aranjamente între cele două viitoare cuscre, avea să se stabilească și ziua marii întâlniri dintre cei doi tineri. Băiatul era muncitor la Mila 23 Tulcea și se afla în concediu la părinți, la Caracal și mama lui se gândise că era momentul perfect pentru a-l însura cu Lucica, despre care mersese zvonul că este foarte bogată.

Maria o lua pe Lucica de mână și plecau în vizită la mama lui Fănel. Lucica nu bănuia nimic. Cum s-a înserat, cele două mame le-au anunțat tinerilor hotărârea la care ajunseseră și i-au lăsat în casă singuri, ca să facă tot ce se cuvine pentru a-și uni viețile și destinele.

Dimineață, au fost binecuvântați și a urmat o masă împreună cu cele două familii, după noaptea de logodnă. După încă o săptămână de lună de miere, Fănel avea să-și facă bagajele și pleca la Tulcea, la serviciu. Lucica rămânea în urmă, oftând după Fănel.

“Fănele, dacă ai acceptat seara logodnei, trebuie să vii să o iei pe Lucica. Este gravidă și are grețuri. nu întârzia, Fănele, dacă nu vii urgent, Maria s-a jurat că ne dă foc la toți. Și o cred, femeia a trecut Prutul, la ruși, ce ar opri-o să ne orăvească și să ne dea foc aici, la noi acasă?”

Insistențele repetate ale mamei l-au convins pe Fănel, care se întorcea la Caracal ca s-o ia pe Maria cu el și să se cunune la Tulcea.

Răsuflau ușurați după toate planurile făcute de socri în legătură cu nunta și cu botezul. Fănel rezolvase și cu locuința în Tulcea, unde aveau să locuiască și unde, curând, va fi sosit și primul lor născut, fructul primei lor iubiri.

Acum, când toate păreau aranjate și la locul lor, Lucica a considerat că era momentul să-i informeze și pe părinții ei din Bălți în legătură cu adevărul. La aflarea a celor întâmplate în Caracal cu fata lor, Anita și Tolea au făcut diabet (500 unități glicemia). Criză Anita, criză Tolea. Reproșuri: de ce am lăsat fata să plece? Tu ai zis! Ba tu ai zis! “Nu ți-am spus eu, Tolișor, că Maria o să ia comanda și că o să facă așa cum vrea ea?” “Nu mai are importanță, trebuie să ajungem cât mai degrabă în România și să ne salvăm fata cât nu e prea târziu...”

Ajungeau la ambasadă și, exact așa cum își imaginaseră, așa reacționa și ambasadorul: “Să înțeleg că dumneavoastră ați plecat în România, ați revenit și acum vreți să vă întoarceți înapoi?” “Domnule ambasador,” a spus Tolea, “stăm aici și facem greva foamei până ne acordați aprobarea...”

Memoriul pe care-l depuseseră la ambasadă a fost de natură să-l impresioneze pe ambasador. “Din acest copil, găsit în mărăcini, ne-am făcut un scop și un ideal în viață.” scriau ei. “Am investit în ea totul: energie, sănătate, muncă, bani și dragoste.”

Într-un final, ambasada le acorda viza și, conform înțelegerii, Anita a plecat la drum, în timp ce Tolea rămânea acasă, să aibă grijă de gospodărie, cu promisiunea că va fi informat de mersul lucrurilor.

Anita sosea la Caracal și este greu de imaginat reacția violentă a celor două cuscre. Dacă ar fi avut gheare, ar fi sfâșiat-o în bucăți. Dar nici Anita nu a dat înapoi: “Când a fost mică ai aruncat-o în mărăcini,” i-a spus ea Mariei, “iar acum ai aruncat-o în brațele unui bărbat străin, căruia i s-a dăruit, naivă, conform obiceiurilor voastre de oameni înapoiați și superstițioși. Ce ai vrut să demonstrezi, Maria? Ce ați avut de demonstrat, voi, caracalenilor? Că ai fată de măritat și că faci așa cum vrei tu?”

Spiritele se încinseseră și situația amenința să denatureze, când, după câteva momente de tăcere tensionată, Anita a zis: “Uite care e propunerea mea, Maria... Eu rămân aici, nu mai merg înapoi la Bălți, voi rămâne alături de Lucica până la sfârșitul vieții mele, alături de ea și de Fănel, care va deveni tată în două-trei zile. Între timp tu o să dispari din ochii mei și nu mai vreau să aud de tine în vecii-vecilor. Și acum, ia-ți avânt!”

Urmau explicații și fel de fel de planuri legate de viitorul Lucicăi. Fata își anunțase sosirea în câteva zile și, peste alte câteva zile, avea să nască un băiețel frumos și sănătos. Fănel venea și el, de urgență, de la Mila 23, să-și vadă feciorul.

           

Între timp, Maria și Gheorghe încercau să găsească o soluție prin care să rămână în viața Lucicăi, mai ales acum, că aveau și un nepot. În comunitatea din Caracal – zarvă mare și bucluc între cuscri. “Cine te-a pus, Maria, să-i bagi pe gât lui Fănel pe fiică-ta? Nu-i ardea de însurătoare... Credeai că-ți rămâne fata nemăritată? Sau ai vrut să te fălești că ești soacră? Lasă-ne-n pace și nu mai tulbura apele! Basarabenii nu te vor ierta ușor... Oamenii ăia și-au investit toată viața în fata asta și vii tu, de la voi din Chetrari, să o vinzi ca pe o capră?” “Ce să zic, cuscră Lino, că nici Gheorghe al meu nu a fost de acord cu felul în care am procedat. Fata e tânără și trebuia să o las să-și aleagă ea ce-i place. Zice Gheorghe că diseară o să-mi tragă o mamă de bătaie și că o să trimită de unde am venit... Cuscră, ajută-mă să ies din daravela asta cu obrazul curat!”

“Nu trebuia să te amesteci și să iei hotărâri de una singură, Marie! Dar voi ați urmărit numai averea bietei fete, așa am înțeles eu... Las’ că vin basarabenii ți or să-ți dea o lecție de o s-o ții minte toată viața! Oamenii ăștia au fost creștini de bună credință!”

De la Bălți – numai vești rele; Tolea era internat în spital, cu glicemia, tensiunea și pulsul ridicate, toate pe fondul supărărilor din ultima vreme. Anita încerca să-ți împartă timpul între Ionuț nepoțelul ei, un înger de copil și încurajările pe care i le putea trimite lui Tolea, aflat pe patul de spital, acasă, la Bălți. Dar, cum un necaz nu vine niciodată singur, într-o dimineață liniștită de vară, cu cer senin, Tolea se stingea din viață cu buzele întredeschise, de parcă ar fi strigat-o, cu ultimele puteri, pe Lucica.

Alte alergături, formalități și zbucium pentru a trece din nou Prutul, ca să-ți îngropi soțul, mult prea devreme... Singură, de acum, printre străini, Anita lua hotărârea supremă: să-și ia câteva lucruri de valoare și să se întoarcă la Tulcea, lângă Lucica.

O dată ajunsă acolo, avea să afle că Lucica aștepta un al doilea copil. “Nu-i nimic, Lucica, să faci câți îți dă Dumnezeu, eu am să-i cresc cu aceeași dragoste și grijă cu care te-am crescut pe tine!”

Ușor-ușor, fiecare a înțeles că nimic nu este veșnic pe acest pământ și că trebuie să ne bucurăm de viață, în pace și bună înțelegere. toate sunt rânduite de o forță nevăzută, mai presus de noi. liniștea și pacea se instauraseră între cele două familii, iar Lucica îi bucura pe toți cu încă o fetiță.

Tot într-o zi de vară, Anita pleca întru cele veșnice în urma unei congestii cerebrale care nu cedase la tratament și a mers să se odihnească lângă soțul său, Tolea. Doi ani mai târziu, Maria nu făcea față unui atac de cord.

Singur și izolat, Gheorghe o ruga pe Lucica să-i lase fetița lângă el, să-i țină de urât. S-au înțeles, fetița avea să crească în preajma lui tataie Gheorghe, fiecare dintre ei bucurându-se de apropierea și afecțiunea celuilalt. Tataie Gheorghe a făcut și act de moștenire pentru fetiță, în semn de răsplată pentru bunătatea ei și a celor doi frățiori.

La nici doi ani, erau chemați la cele veșnice și părinții lui Fănel, cuscrii Mariei.

Cinstea și munca a fost deviza de o viață a celor trei copii, după ce l-au pierdut și pe tatăl lor, Fănel, din cauza unei complicații la un picior. Rămasă văduvă, cu trei copii mari, frumoși ți foarte harnici, Lucica a înțeles că nu e singură, căci copiii ei îi umplu casa și viața cu tinerețea, exuberanța și veselia lor, dar mai cu seamă cu dragostea lor.

De ce copilăria și tinerețea ei au fost cu totul altfel? De ce ură, vrajbă și încrâncenare între cele două perechi de părinți? De ce se foloseau metode atât de greșite și de ieftine de a atrage dragostea copilului, cu jucării și dulciuri? Ce exemple putea lua acest copil de la oamenii care se pretindeau părinți și o hrăneau cu vise și speranțe false, sau minciuni? De ce au căsătorit-o prin negociere, marcând-o pentru toată viața?

Lucica nu a avut parte de o declarație de dragoste cu fraze frumoase și pline de poezie, nu a cunoscut gingășia sau tandrețea. Copiii aveau să vină mult prea devreme în viața ei fragedă și i-au împărțit existenâa în două: creșterea lor și gâlceava continuă dintre părinții ei.

Dar dacă ei i-a fost mutilat sufletul, s-a hotărât să clădească în sufletul copiiilor ei un comportament demn de o societate nouă. A reușit să-și construiască o familie închegată și, prin cinste, muncă și credință, cei trei copii și-au întemeiat, la rândul lor, familii.

Soacră de trei ori, Lucica a devenit un exemplu de înțelepciune și toleranță pentru toată familia, care s-a mărit, între timp, prin căsniciile celor trei copii.

Să fie soartă? Să fie destin? Un copil aruncat în tufișuri, motiv de dispută între două familii vreme mai bine de 20 de ani, Lucica a trăit o viață închisă. Și totuși, a răzbit peste toate greutățile și a devenit mai deschisă și mai volubilă, gustând bucuriile oferite de viață și de cei trei copii ai săi.

Un lucru este sigur: este prea scurtă viața ca s-o irosim cu lucruri care nu-i plac lui Dumnezeu!

Căsătoria părinților mei

Primul Război Mondial se terminase şi prizonierii începuseră să se întoarcă pe la casele şi familiile lor.

Alexandru, un flăcău chipeş, înalt, cu privirea dârză şi pasul hotărât, privea cu tristeţe la casa părintească, părăsită de părinţii care plecaseră să doarmă somnul de veci, fără să apuce să-şi vadă feciorul venind întreg de la război. În raniţă nu avea mai nimic, în afară de nişte ziare vechi şi o decoraţie din aur, de cel mai înalt grad, pentru că reuşise să salveze drapelul unităţii în timpul luptei, cu preţul rănii de la piciorul stâng. Şi, constatase el, cu amărăciune, bănuţul acela de aur din raniţă nu prea îi era de nici un folos.

Frământat de cum ar fi putut să redreseze gospodăria părintească, Alexandru se hotăra să cosească toată iarba de prin curte şi de la Bălţata, să facă o căpiţă mare, s-o încarce în căruţa lui Profir şi să plece, joi, la iarmaroc.

“Voi vinde fânu’ şi, cu banii pe care o să îi iau voi începe reparaţiile la casă” şi-a spus el. “Şobolanii şi-au făcut cuib peste tot: în casă, în acareturi, în magazie, în pivniţă şi în toate podurile… Sfântă casă părintească, cum aş putea să te las aşa?”

Târgul de joi, destinat numai pentru tranzacțiile de cereale și animale, picase, în acea săptămână, pe o vreme extrem de vitregă, pe o burniță și într-un frig care te pătrundeau până la oase. O femeie de vreo 30 de ani, îmbrăcată modest și purtând o broboadă neagră pe cap, se îndrepta către căruța lui Alexandru. “Cu ce preț dai dumneata fânul aista, bade?” “Dar ce vrei să faci cu fânul, la ce-ți trebuie?” s-a interesat Alexandru. “Vreau să hrănesc oile astea,” a răspuns femeia, “pentru că ori fac rost de mâncare pentru ele, ori le vând și mă scap de o grijă. Nu e vorba,” a continuat ea, “dacă aș face rost de fân nu le-aș vinde pentru nimic în lume, pentru că îmi mai dau săracele, din când în când, câte o lingură de lapte; dar așa, flămânde, de unde să dea, bietele de ele lapte?”

“Da’ câte oi ai dumneata?” s-a interesat Alexandru. “Păi numai ăstea cinci mi-au mai rămas...” “Uite ce e,” i-a spus flăcăul, după câteva momente de gândire, “eu pun fânul, dumneata vii cu oile, ne punem laolaltă și ne facem o familie…” “Vai de mine,”  a pus femeia ochii în pământ, “dragă domnule, eu sunt văduvă, cu doi copii mari...” “Nu-i nimic,” a zâmbit Alexandru, “mie îmi place de dumneata, te iau cu cei doi copii cu tot. Mergem chiar acum la mine acasă, în Cuhureștii de Sus și ne punem pe gospodărit.”

“Ce vorbe sunt astea,” s-a împotrivit femeia, “ferească Dumnezeu să te audă socrii mei, sunt cu cei doi copii acasă și mă așteaptă să vin de la iarmaroc cu un rezultat...” “Nu-ți face griji,” a liniștit-o flăcăul, “trebuie să-ți refaci familia și, în cele din urmă, acolo, la mine în sat, o să mă ai pe mine aproape și nu o să-ți pară rău...” “Dar ce o să zică lumea la mine în sat că o să fac una din asta, nemaiauzită?”

“Uite,” a zis Alexandru, “vom intra în rândul lumii chiar de mâine, dacă vrei, însă eu nu te mai scap din mână.” “Dacă dumneata promiți că ne vom cununa mâine,” a spus femeia, “hai să mergem!” “Încă ceva,” a mai spus ea, stânjenită, “nici măcar nu știu cum îți spune...” “Alexandru mă cheamă,” a răspuns flăcăul, “dar pe dumneata?” “Anica!”

Aveau să ajungă acasă la Alexandru după ce străbătuseră tot purgatoriul de întrebări, venite din toate părțile, în timp ce traversau iarmarocul. Acolo, acasă, îi așteptau portița de lemn, veche, sprijinită de poarta mare și cei doi carpeni bătrâni și credincioși. Și, inexplicabil, un cățel mic, alb și pufos, care alerga de la unul la altul dând din coadă, lătrând a bucurie, parcă ar fi vrut să le ureze “bun venit”. Nici până în acest moment nu am putut să explicăm apariția acelui câine în curtea noastră; am pus-o pe seama voinței lui Dumnezeu.

“Alexandre,” s-a ițit de după gardul dinspre grădină capul vecinei Marghioala, “îmi pare mie sau ți-ai adus soție și gospodină la casă? Dacă-i așa, să fie într-un ceas bun și să vă binecuvânteze bunul Dumnezeu, că iată, nu a trecut nici o săptămână de când ai venit din prizonierat și ți-ai și găsit perechea...” “Ce să fac, vecină, e greu de unul singur și știi și matale: femeia la casa omului e ca sarea-n bucate... Dar,” a continuat el, “dacă tot m-ați întrebat de vorbă, am și eu o rugăminte: vreți să veniți cu noi la preot, să ne fiți nănași?” “Cu plăcere, Alexandre,” s-a învoit femeia, bucuroasă, “o să vorbesc cu Profir al meu și vă cununăm cu cea mai mare bucurie... Până una-alta, pentru că e târziu și nu aveți nimic pregătit, primiți de la noi un urcior de chișleag și niște mămăligă, încă călduță...”

Surpriza cățelului, trimis parcă de pronia cerească și ulciorul cu chișleag – mană cerească la foamea pe care o aveau. Nimic nu poate descrie farmecul acelei cine – chișleag cu mămăligă caldă și o singură lingură, de lemn, veche, pe care o foloseau cu poezie și gingășie: “Una ție, una mie, una ție, una mie...”

Doamne, cât de puțin îi trebuie omului ca să fie fericit! Nici la 88 de ani acele clipe nu-și pierduseră farmecul, la fel cum nu-și pierduseră farmecul nici peripețiile care aveau să urmeze, cu socrii, cu rudele și bârfa? Cum ai putea să oprești din drumul vieții două suflete care s-au reunit în cinste, credință și adevăr?

Timpul le rezolvă pe toate, dragostea și înțelegerea ajută mult, dar este nevoie și de pâine pe masă... Alexandru și Anica se obișnuiseră să se răsfețe reciproc cu un cuvânt provenit din limba turcă, bre, care nu era altceva decât o formă de alint, după părerea lor.

“Bre, Alexandre, tu ce ai de gând cu banu’ ăla de aur pe care ți l-a dat împăratu’ ăla pentru că ai apărat drapelul?” “Bre, Anică, eu m-am gândit să-l vând cui o vrea să-l cumpere și să luăm pe el un sac de grâu, să semănăm în Bălțata pământul ăla care stă pârloagă și să ne facem gospodărie ca lumea!” Zis și făcut. Cu sacul de grâu luat pe banul de aur (care era, de fapt, o decorație în cel mai înalt grad) au semănat cele 2 hectare de pârloagă din Bălțata, care nu mai fuseseră semănate și lucrate de ani buni.

Dar niciodată, în toată istoria satului, nu avea să se pomenească de o recoltă atât de bogată cum au obținut Alexandru și Anica pe cele 2 hectare. “Pădure, nu alta!”, ziceau oamenii. Când a venit timpul treieratului, umpleau magazia de grâu și, din acea zi, gospodăria lor începea să înflorească. Au prăsit la casa lor porci, păsări și alte animale și drumul alături de gospodarii satului a devenit din ce în ce mai drept și mai neted.

“Bine, bine,” am zis noi, “am înțeles, dar am vrea să auzim mai multe din perioada de început, din primele săptămâni după iarmarocul care v-a purtat noroc în căsnicie...” “Ce să vă mai povestesc, măi copii” a zâmbit tata, “am avut și momente bune, și momente rele, am trecut prin întâmplări hazlii dar și prin întâmplări care i-ar fi speriat pe cei mai slabi de înger. Într-o noapte,” și-a dres el vocea, “un șobolan și-a făcut de-a dreptul drum peste noi, către văgăuna lui. Anica a simțit pe cineva deasupra, a tresărit, s-a speriat, a tras un țipăt asurzitor, m-a luat în brațe și m-a ținut strâns, rugându-mă s-o țin și eu tot așa de strâns, că uite, se-ntoarce șobolanu’ înapoi! Și am stat așa, lipiți strâns unul de altul, cu urechile ciulite la fiecare zgomot... Nu că m-ar fi deranjat să mai apară câte un șobolan din când în când; cum era Anica nițel cam nevricoasă din fire, m-ar fi ținut cu plăcere în brațe toată noaptea!”

“Tăticule, dar Senea și cu mine cum și când am venit aici, în casă, să ne fii dumneata tătic și mama Anica mămică?” “S-a întâmplat în anul în care copiii Anicăi își rezolvaseră treburile lor și hop! și voi... Întâi a venit Senea, într-o noapte, apoi doi ani mai târziu ai apărut și tu, mică, neagră și zburlită. Dumnezeu ne-a binecuvântat cu voi doi; toate ar fi bune dacă nu ați fi așa de răi, neastâmpărați și obraznici! Mama voastră se plânge tot timpul cât de tare o supărați! Era mai bine, Alexandre, să nu te fi cunoscut la iarmarocul cela de la Cuhureștii de Jos, dacă știam că o să-mi dăruiești niște copii atât de răi și obraznici!”

“Dar, tăticule, am auzit ce i-ai spus matale mămicăi: Lasă-i, Anică dragă, că sunt copii... Mai bine obraznici și sănătoși decât cuminți și bolnavi! Așa o fi, bre, dar mare noroc au că-mi trece repede supărarea! Pentru că ești o mamă bună, bre Anică... Așa o fi, bre Alexandre, să ne rugăm să fie sănătoși și să trăiască fără griji și fără nevoi! Noapte bună, bre! Noapte bună, bre!”

Amintiri, dragi amintiri: Sfântă Copilărie - Cartea!

Amintiri, dragi amintiri: Sfântă Copilărie - Cartea!: O puteţi citi pe Scribd.com, aici !

Sfântă Copilărie - Cartea!

O puteţi citi pe Scribd.com, aici!

Bruneţi... şi extrem de isteţi!

Târgul de primăvară

Târgul anual sau târgul de primăvară este organizat în Duminica Tomii, adică exact prima duminică după sărbătorile de Paşti. Târgul este deschis tuturor, fie că vor să-şi promoveze obiceiurile, ori să-şi vândă obiectele manufacturate, ori să interacţioneze cu alte etnii.

          Obiecte diverse din hârtie colorată, bărcuţe, şepci, fluturaşi, fluiere din ceramică şi lemn, păsări şi animăluţe modelate în ceramică nearsă şi vopsite strident... Târgul este mobilat, peste noapte, cu varii crâşme şi bodegi care-şi scot mesele de lemn afară şi la care mese cu greu găseşti un loc ca să-ţi savurezi micii cu muştar şi cu usturoi şi inevitabila halbă de bere.

          Din când în când, atunci când ai norocul să prinzi un loc, printre mese se perindă ţigănci, de obicei tinere şi frumoase, care te îmbie să cumperi “pietricele aduse taman de la Ierusalim”, pe care, dacă te învoieşti la preţ, “de a doua zi începe să curgă fericirea şi bogăţia asupra întregii tale familii”.  Nu le dă nimeni atenţie şi pleacă, de regulă, cu pietrele în traistă, aşteptând următorul client.

          După câteva halbe oamenii tind să devină prietenoşi şi mai dezlegaţi la limbă şi atunci apare un al doilea val: ghicitoarele cu ghiocul, în palmă, în cărţi ori în zaţul cafelei, orientate cu precădere spre clientele mai tinere, oarecum răscoapte şi care umblă după măritiş ca ursul după mure. Oficial, târgul din Duminica Tomii durează trei zile, însă cei care nu şi-au vândut marfa mai ţin afacerea deschisă cel puţin o săptămână.

          Majoritatea gospodinelor păstrează cel puţin un obiect amintire de la aceste târguri: un ciubăr, o covată, străchini de lut, un meleşteu de mestecat mămăliga, cârpătoare de toate mărimile, în fine, toate acele ingenioase obiecte de artizanat pe care meşteri iscusiţi le lucrează ca să poată scoate un ban. Copiii, care nu lipsesc niciodată de la aceste evenimente, au, la rândul lor, propria atracţie: turta dulce, vopsită în culori ţipătoare.

          Câţiva cetăţeni, mai coloraţi, aduc ei cu trei viorişti şi un acordeonist ca să bucure pestriţa adunare cu acordurile muzicii noastre olteneşti (Aoleu, muică! Aoleu…) şi, din când în când, fete şi flăcăi încing o sârbă de mama focului… Muzica asta dă o perspectivă cu totul nouă târgului, oamenii se simt mai în largul lor, sunt parcă mai sprinteni şi mai voioşi.

          Ca orice eveniment de acest gen, târgul înlesneşte oamenilor comunicarea: care, cine, ce a mai făcut, ce a mai văzut, cum o mai duce, în fine, aspecte din viaţa de zi de zi şi, de ce nu? din experienţa personală. De multe ori, cunoştinţele şi relaţiile ce se crează ad-hoc conduc la relaţii pe viaţă, la căsnicii şi înrudiri, iar oamenii profită de acest prilej pentru a împrumuta din experienţa celorlalţi de viaţă spre a-şi îmbunătăţi propriul lor trai şi de a se bucura de ceea ce ne-a lăsat Dumnezeu!

Naşa, nu!

          Într-o astfel de duminică a Tomii, am fost nevoită să iau autobuzul până la Bălceşti, unde aveam de botezat copilul colegului meu, Ilie. Aveam la mine o lumânare mare, de botez, înfăşurată în flori şi un pachet – şi mai mare – cu cadourile şi hăinuţele pentru noul născut şi încercam să mă strecor cu greutate prin mulţimea de oameni – cu sau fără treabă – care împânzise oraşul.

          În autogară – o înghesuială şi un vacarm de nedescris, îmbrânceli şi ghionturi la casele de bilete pentru toate direcţiile… “Cine-i pentru Bălceşti, poftiţi aici!” s-a auzit vocea şoferului şi, cu pachetul în braţe, ferind lumânarea şi cu pălăria sucită pe cap, m-am trezit în autobuz, nu neapărat din propria mea voinţă, ci mai mult din cauza îmbrâncelilor celor care se îmbulzeau în urma mea. M-am aşezat pe un scaun, lângă geam şi i-am mulţumit bunului Dumnezeu că nu aveam să fac drumul până la Bălceşti în picioare.

          După ce mi-am mai tras sufletul şi m-am aranjat mai bine în scaun, am arucat o privire împrejur, să văd dacă se umpluse autobuzul. Spre stupefacţia mea, toate locurile erau ocupate de rromi, cinstiţi bine cu mici şi bere cât cuprinde, care se întorceau de la târg. “Unde pleci, cucoană?” m-a întrebat unul şi i-am răspuns, amabilă, că sunt naşă la un botez, la Bălceşti. Satisfăcuţi, probabil, de răspuns şi de amabilitatea mea, s-au întors la sporovăiala şi ocazionalele înjurături, pe ţigăneşte. Din când în când, unul mai în vârstă le atrăgea atenţia cum că nu e frumos să audă naşa aşa ceva, ceea ce m-a încredinţat că în discuţia aceea a lor înfierbântată, se mai scăpau şi oarecari măscări…

          În timpul sporovăielii lor, câţiva se jucau cu un căţeluş de lut (aşa cred) şi, tot plimbându-l din mână în mână, unul l-a strâns mai tare şi l-a spart. Imediat s-au împărţit în tabere şi au început să se înjure şi să-şi împartă pumni printre şi peste scaune. “Aţi văzut şi dumneavoastră, naşă, ce bibalou drăguţ…” m-a interpelat cel care părea proprietarul, după ce îşi încheiase socotelile cu nemernicul care îi spărsese arătania din lut. “Acum ce-i spun eu ăleia mici, Zambilica, că nu i-am adus căţeluş de la târg?” Am încuviinţat, înţelegătoare, dar omul s-a întors către împricinat: “De ce mi-ai omorât câinele, mă, de ce mi-ai spart frumuseţea de bibalou?” Şi, nici una, nici două, s-a repezit asupra aceluia cu pumnii, lovindu-l peste cap şi peste faţă până i-a dat sângele. Instantaneu, grupul care ţinea cu nefericitul respectiv a trecut la contraatac…

Aveţi grijă, să n-o loviţi pe naşa!

         

S-a încins o bătaie ca-n filme, cu pumni şi picioare şi sânge de o parte şi de alta şi, la un moment dat au scăpărat ameninţător şi câteva cuţite, pregătite, probabil, pentru asaltul de pe urmă. Şoferul a oprit autobuzul de vreo câteva ori, încercând să-i potolească şi chiar ameninţând că-i dă jos pe toţi din autobuz, dar nu aveai cu cine să te înţelegi… Dimpotrivă, ostilităţile căpătau amploare, combatanţii erau din ce mai înfierbântaţi, loviturile plouau cu generozitate din toate părţile, dar, în tot coşmarul acela se dăduse consemnul: “să n-o loviţi pe naşa!”, de parcă asta ar fi fost de natură să mă liniştească…

          A durat o eternitate până să ajungem la Lădeşti, acolo unde şoferul a oprit chiar în faţa postului de Miliţie şi a informat de urgenţă ce se întâmplă în autobuzul lui: este plin de ţigani beţi, care se ceartă şi se bat şi au scos cuţitele.

         

Fireşte că miliţienii i-au potolit imediat pe zurbagii, urmând să-i cerceteze şi să le ia declaraţii. La un moment dat însă, în cursul anchetei ad-hoc, până şi tovarăşul plutonier major, comandantul postului de Miliţie din Lădeşti, rămânea cu gura căscată la răspunsurile pe care le dădeau împricinaţii. Nu aveau nici o legătură cu incidentul în sine şi erau absolut spontane, mărturie a cât de iuţi la minte erau ţiganii… “De ce ai dat mă, în Zambilă, nu vezi că i-ai rupt mâna şi că-i curge sângele şi pe nas, şi pe gură, şi din urechi? Asta se numeşte agresiune gravă şi mutilare şi-ţi fac actele şi te bag trei ani la puşcărie, ai înţeles?” “Cum să nu-l bat, tovarăşe plutonier, tot drumul i-a înjurat pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi pe tovarăşa Elena… Păi se poate să-l înjure pe conducătorul nostru iubit şi pe mama noastră, a tuturor? Dacă mai zice ceva de dânşii eu fac moarte de om, aşa să ştiţi!” Şi tovarăşul plutonier a oftat şi a fost obligat să-l elibereze pe marele patriot Zambilă…

          “Dar tu, Gavrilă, ce căutai la Vâlcea?” a trecut omul legii la următorul suspect. “Am plecat cu toţii că am auzit că se dă peşte cu 2 lei kilu’ în Hală, fără cartelă…” “De minţi, cioară? V-aţi dus la Vâlcea să vindeţi fluierele voastre şi să mai ciordiţi câte ceva, pe ici pe colo!” “Să moară mama, domn’ plutonier, dacă suntem din ăia! Uite, întrebaţi-o şi pe naşa dacă am supărat-o noi cu ceva…”

          Şi pe măsură ce răspunsurile curgeau, care mai de care mai nevinovate şi mai în zeflemea, tovarăşul plutonier începea, la rându-i, să-şi piardă răbdarea, aşa că a schimbat tactica. “Dacă ai plecat la Vâlcea, măi Gavrilă, să cumperi peşte, cum se face că arăţi aşa de şifonat, de parcă te-a lovit trenul?” “Păi nu vă spusei, domn’ plutonier, că ăsta mi-a făcut câinele ţăndări? Şi naşa l-a văzut!” “Păi bine, Gavrilă, eu te ştiam băiat de treabă, din asta v-aţi găsit să vă luaţi la bătaie? O fi greşit şi omul…” “Cum să greşească,” a răspuns Gavrilă, “când l-am întrebat m-a lovit cu reteveiul drept în greierii capului, întrebaţi-o pe naşa ce s-a speriat când a văzut… Bătaia e nimic, eu nu să am linişte până nu-l văd pe ăsta mort!”

          “Ajunge,” a spus şeful de post, sătul, “o să vă urcaţi cu toţii frumuşel în autobuz, însoţiţi de cei doi tovarăşi miliţieni aici de faţă şi o să ajungeţi la Bălceşti, la raion, unde o să lămuriţi situaţia fără răspunsuri şmechereşti şi invenţii de-ale voastre. Hai, pieriţi din ochii mei!”

          Otetelişul este un cătun la vreo 2-3 kilometri înainte de intrarea în Bălceşti, cu o populaţie de vreo 90% rromă. Şoferul a oprit să-i lase să coboare pe cei câţiva care nu fuseseră implicaţi în scandal, dar nici nu apuca să deschidă bine uşile, că tot puhoiul de ţigani îşi făcea vânt spre coborâre. Mai mult, nu ştiu cum vestea ajunsese aşa repede, că familiile lor îi înconjurau pe fiecare în parte, taberele din autobuz se reconstituiau şi bătaia de mai devreme se relua la sol, având, de data asta, femeile la conducere. Şi dă-i, şi luptă, mai ceva ca la Borodino! Ţipete, blesteme, înjurături, geamuri sparte, poale ridicate şi ameninţări cu moartea... Copiii adunau pietre – ca muniţie – şi le plasau celor mari... “Atenţie,” a tunat o voce în mijlocul haosului general, “nu mişcă nimeni, toată lumea rămâne pe loc!” Un echipaj de Miliţie de la Bălceşti, anunţat de şofer şi de şeful de post de la Lădeşti, poposea în mijlocul ostilităţilor. Era un echipaj de şase, dotaţi cu pistoale şi cu bastoane de cauciuc, care, fără să piardă vremea, i-au încărcat spre scandalagii în dubă, cu destinaţia Bălceşti.

          Ajunşi acolo, la raion, rromii nu s-au dezminţit, însă, în ciuda cercetărilor asidue, anchetei şi declaraţiilor care aveau să dureze o noapte întreagă. Aceleaşi explicaţii în zeflemea, care îl amestecau pe Ceauşescu şi pe Leana într-un conflict care nu avea nici o legătură cu ceea ce se întâmplase de fapt, aceleaşi ameninţări cu moartea din partea lui Gavrilă la adresa ăluia care-i omorâse câinele şi l-a lovit cu reteveiu’ în greierii capului.

          Spre dimineaţă, din lipsă de probe şi cum nici unul dintre cei implicaţi nu fusese cooperant, ba dimpotrivă, miliţia a fost nevoită să-i elibereze, cu avertismentul că, la următoarea abatere de acest gen, li se va face dosar penal şi vor fi băgaţi la puşcărie. “S-o bage pe mă-sa la penal,” a comentat unul dintre scandalagii, “noi mai avem de lămurit onoarea noastră…”

          Am ajuns, într-un final, cu bine la botez. Ceremonia a decurs cât se poate de frumos în Sfânta Biserică, dar şi petrecerea a fost reuşită. Cumătrii, tineri şi plini de voie bună, au creat o atmosferă de adevărată sărbătoare, iar eu, ca naşă, aveam două motive să mă bucur: de botezul copilului şi de faptul că ajunsesem nevătămată la destinaţie.

          A doua zi dimineaţă aveam să primim vizita unui vecin, foarte interesat dacă am auzit sau dacă ştim ce se întâmplase noaptea trecută cu ţiganii de la Oteteliş. Nu ştiam nimic recent, dar i-am povestit omului de bătaia din autobuz pentru un câine de lut spart şi de faptul că nici miliţia din Lădeşti, nici cea din Bălceşti nu le-au putut face nimic, decât cel mult să le întocmească procese-verbale şi să le dea amenzi pentru tulburarea ordinii publice.

          Aveam să aflu că prea puţin i-au afectat pe ţigani amenzile primite; de cum au ajuns acasă, la Oteteliş, s-au înarmat cu topoare, sape, cuţite, coase, răngi ori alte obiecte contondente şi, alături de bravele lor soţii, au reînceput ostilităţile. Trebuia să moară unul dintre cei doi combatanţi iniţiali pentru ca pacea să se reinstaureze între clanuri.

          Miliţia şi o maşină a salvării ajungeau la locul faptei după ce se terminaseră ostilităţile, pentru a constata o scenă de coşmar: Gavrilaş zăcea întins într-o baltă de sânge, înjunghiat şi ţipând după ajutor; Ciurdel, cu burta tăiată şi cu maţele gata să-i iasă în afară, umbla de nebun cu o coasă în mână să-l taie pe Zambilă, care-i băgase cuţitul în coaste lui socru-său. Patru răniţi grav, ăsta era bilanţul şi s-a suplimentat numărul de ambulanţe ca să-i poată duce pe toţi la spital în bune condiţiuni…

          Rămăsesem agaţată în Bălceşti, dar trebuia să plec, pentru că în două zile trebuia să mă prezint la serviciu. Odată ajunsă acasă, la Vâlcea, aveam să aud tot felul de variante în legătură cu bătaia ţiganilor. Ba că sunt trei morţi la morgă şi pe criminali i-au dus la închisoare, ba că, de fapt, scandalul a pornit de la o sumă de bani pe care-i furaseră Cîndrel şi Gavrilă de la magazinul mare, Oltul, şi pe care nu au vrut să o împartă cu ceilalţi… Ştiam însă adevărul, doar fusesem de faţă, şi atunci am realizat cam cum se scriu poveştile cu balauri şi strigoi, cu feţi-frumoşi şi cosânzene. În definitiv, imaginaţia omului nu are limite.

          Departe de brutalitatea episodului în sine, am ajuns la concluzia că rromii sunt extrem de ageri la minte, spontani şi, de cele mai multe ori, răspunsurile pe care le dau sunt total deviate de la subiect, numai ca să te pună în dificultate. Caracterul nomad al existenţei pe care au dus-o i-a călit şi i-a pus în faţa unor situaţii precare, din care trebuiau să iasă cu multă abilitate şi isteţime.

          Şi am mai înţeles, din călătoria mea la Bălceşti, că oamenii, indiferent de culoarea pielii, răspund la amabilitate, blândeţe şi înţelegere. Ţiganii s-au ataşat de mine şi m-au protejat pentru că i-am tratat ca pe nişte oameni. “Numai naşa e doamnă mare, pentru că ea nu ne-a jignit deloc…” a zis unul, la un moment dat şi atunci am fost sigură că mi-am câştigat doi prieteni.

          Viaţa îşi urma cursul şi, ca în orice comunitate restrânsă, veştile circulă cu repeziciune. Ba că s-au mai iscat nişte bătăi – de data asta din cauza unei fete – între nişte grupuri de olteni de-ai noştri, de peste Olt, care au pierdut numărul paharelor şi s-au înjunghiat, sfârşind la spital şi cu nişte amenzi de i-au usturat la ficaţi, ba un portofel pierdut ori furat în târg, ba o indigestie de la alimente stricate, ba o capră furată, ba unul buzunărit de două chivuţe de nu mai avea nici bani de drum…

          În orice caz, de fiecare dată când vedeam ţigani pe stradă, îmi aduceam aminte de călătoria cu peripeţii de la Bălceşti. “Naşă,” mi-a spus cineva la un moment dat, “să ştii că finul dumitale va fi foarte norocos; l-ai botezat după ce o zi întreagă ai fost înconjurată de ţigani!”. Nu cred în superstiţii, dar, până la ora actuală s-a dovedit că finul meu este foarte, foarte norocos.

         

Şi îmi mai aduc aminte de o replică a unuia dintre ţigani la postul de miliţie din Lădeşti: “Domn’ şef, toţi l-au înjurat pe Ceauşescu, numai naşa nu!”. Şeful de post, aşa cum îi cerea datoria, a vrut să-mi pună câteva întrebări în calitatea mea de martor la incident, dar ţiganii au sărit ca arşi: “Nu o deranjaţi pe naşa cu certurile noastre ţigăneşti! Biata cucoană s-a uitat tot timpul pe geam, să nu ne vadă cum ne înjurăm sau scuipăm şi s-a făcut că nu aude cuvinte murdare, ştiţi dumneavoastră, din alea dezbrăcate la pielea goală… Mergem cu toţii unde trebuie, numai naşa nu!” Şi atunci am avut certitudinea că mi-am câştigat nişte prieteni şi că apropierea se face numai cu vorbe bune.

Episodul Bălceşti începuse să se estompeze în mintea mea, mă aflam în centrul oraşului, la cumpărături, când aud pe cineva strigând: “Naşă!” Pe moment nu am făcut legătura, însă omul insista şi mi-am aruncat privirea către totuarul vecin, de unde venea vocea. Era Gavrilă, cu Mihai şi cu Ciundrel. Au trecut strada şi ne-am salutat cu bucuria revederii. Mi-au spus, oarecum amuzaţi, că s-au împăcat, că nu a mai murit nimeni şi că sunt cu toţii zdraveni şi sănătoşi. Îşi deschiseseră un mic atelier de ceramică la Bălceşti şi veniseră la Vâlcea cu o maşină plină de oale, străchini şi ulcioare pe care să le vândă la târgul de Sântămărie. “Poftiţi, naşă,” m-au invitat ei, “să vedeţi ce marfă frumoasă avem şi ce corturi bine menajate am ridicat!” Nu am putut să scap de ei, am văzut că, într-adevăr, corturile erau bine amenajate şi că marfa era frumoasă, i-am felicitat şi am primit în dar o oală mare, pentru sarmale şi o strachină specială în care să răstorn mămăliga.

“Cucoană,” mi s-a adresat Ciundrel cu emoţie şi aproape cu evlavie, “pot să îndrăznesc să vă poftesc să-mi fiţi naşă, atunci când va naşte Ghiocica mea?” “Aş fi onorată, dragul meu,” i-am răspuns, “numai că luni o să plec din ţară şi o să revin abia spre toamnă… Dar uite cum facem,” am continuat, citindu-i dezamăgirea din ochi, “dacă Ghiocica ta nu va naşte până în toamnă, atunci voi fi acolo cu siguranţă şi va fi plăcerea mea să-ţi botez copilul…”

“Dar finul dumneavoastră, pe care l-aţi botezat de Duminica Tomii cu tot scandalul nostru din autobuz, ce face?” Am zâmbit, aducându-mi aminte de răspunsurile lor spontane: “Ce să facă, e bine, sănătos, mâine poimâine îl iau în armată!” Au râs şi ne-am bucurat cu toţii că avem subiecte atât de umane de discutat. La despărţire şi-au luat pălăriile de pe cap, mi-au sărutat mâna şi am promis că ne vom vedea, cu siguranţă, în toamnă.

Între timp, am aflat că au primit nişte oferte de muncă foarte avantajoase în Italia şi ei, împreună cu alţii din Oteteleş, au plecat într-acolo. Am înţeles că muncesc şi că trăiesc foarte bine acolo şi sper că dacă vreunul dintre ei se va întoarce în ţară, o să mă caute, pentru că sunt oameni de cuvânt atunci când se leagă sufleteşte de cineva.

Cine a zis că nu există pădure fără uscături?

Cine a zis să nu judecăm, că există un singur Judecător?

Cine a zis că este bine să-i tratăm pe oameni cu înţelegere şi înţelepciune?