Sfântă Copilărie - Cartea!

O puteţi citi pe Scribd.com, aici!

Hărăluşcă (2) – Imoralul

Niciodată nu cred că voi epuiza subiectul Hărăluşcă, personajul ale cărui fapte şi atitudini au semănat teamă într-o perioadă foarte tulbure din istoria satului meu.

“Intraţi în ogradă, că trece Hărăluşcă!” “Aveţi grijă cum vorbiţi, să nu vă audă Hărăluşcă!” “S-a dus beat în mahalaua din Dealul Crucii şi i-a ameninţat pe oameni că-i trimite la Dombas, la scos cărbuni, dacă nu-şi văd de treabă!”

Hărăluşcă ştia precis câţi purcei fătase care scroafă, din care gospodărie, ori câţi pui ieşiseră de sub care cloşcă, din ograda cărui gospodar şi era convins că mulţi nu declarau numărul corect. “Să vă intre bine în cap,” îi avertiza el, “un purcel rămâne în gospodărie, restul îl predaţi la colhoz; cu păsările faceţi la fel: 2-3 pui vouă, restul la colhoz! Ce ar zice tovarăşii de la centru dacă ar afla că ascundeţi animale şi păsări şi sărăciţi gospodăria colectivă? Să nu mă faceţi de ruşine în faţa dânşilor!”

            De teama deportărilor în Siberia, oamenii înghiţeau tot felul de umilinţe şi făceau tot felul de compromisuri. Dumitru Hanganu îşi cumpărase trei purcei de la târg, de la Şteap, şi îi preda aproape imediat la colhoz pe motiv că Hărăluşcă nu l-a crezut că scroafa nu-i fătase nici unul. “Ce să fac, nănaşule,” s-a plâns el tatei, “i-am dat la colhoz ca să pot dormi liniştit în patul meu, să nu tresar noaptea la orice zgomot ori să mă trezesc că vin să mă ridice şi drumu’ în Siberia…”

            Cu aşa un preşedinte, vigilent şi gospodar, colhozul nostru ocupa locul 1, iar conducerea centrală îl decora pe tovarăşul Hărăluşcă cu diplome şi medalii de toate mărimile şi culorile posibile.

“Măi reacţionarilor, aveţi mare noroc cu mine că sunt băiat bun şi colhozu’ e fruntaş pe regiune… Nu aveţi habar, nerecunoscătorilor, cât vă apăr eu pe voi acolo sus, la conducere! Am fost lăudaţi că am predat toate cotele la zi…” “Şi noi am rămas fără nici un bob în hambar!” se auzea vocea din spatele sălii. “Ai zis ceva, măi Chirilă?” sărea ca ars Hărăluşcă. “Eu? N-am zis nimic… Dumneavoastră faceţi numai fapte bune şi noi vă mulţumim din suflet”

Funcţiile de preşedinte şi de secretar de partid îi permiseseră lui Hărăluşcă să-şi satisfacă aproape toate poftele şi gusturile. O singură neîmplinire îl mai rodea: nu prea avea succes la femei, nici măcar la cele câteva văduve din satul nostru…

“Tovarăşe preşedinte, vă rog să-mi daţi o otorizaţie să-mi vând purcica, am mare nevoie de bani!” îl aborda, într-o bună zi, Eftimiţa din Dealul Crucii. “Da’ ce, fa, tu crezi că aşa se dau otorizaţiile?” “Deh, mă gândeam şi eu, ca femeie văduvă ce sunt, că nu e mare lucru o ţidulă de 2-3 cuvinte, purcica este a mea şi aş vrea s-o vând…” “Ehe, măi Eftimiţo,” a zis Hărăluşcă, brusc interesat, “vrei ţidula aşa, dintr-o dată? Nu te-ai gândit că ar trebui să plăteşti şi tu ceva?” “Ba m-am gândit, tovarăşe preşedinte,” a răspuns femeia, “am la mine câteva ruble pentru osteneala dumneavoastră…” “Lasă, fa, rublele,” a zâmbit Hărăluşcă cu subînţeles, “diseară, după opt, vin eu la tine şi-ţi aduc ţidula…” “Nu-i frumos, tovarăşe preşedinte,” a zis femeia, începând să înţeleagă, “nu se cade aşa ceva, Doamne-fereşte, dacă vede vre-un mahalagiu? Aprindem satu’, nu altceva!” “Fa, tu leagă câinii, stinge lampa, lasă uşa descuiată şi am terminat vorba!”

Dacă unele femei vor fi căzut victimele lui Hărăluşcă, cu siguranţă a fost pentru că au fost obligate de împrejurări. Omul era pur şi simplu scabros şi cele care i-au cedat au rămas cu un gust amar pentru toată viaţa lor. Tovarăşul preşedinte de colhoz mergea înainte, însă, netulburat în demersul său de a profita de femei fără apărare şi fără alternative, uitându-le chiar de a doua zi.

În numele Partidului Comunist, Hărăluşcă reuşise să închidă gura satului, de aşa natură încât nimeni nu mai avea curajul să comenteze absolut nimic. Familia Chetran, venită din Vadu-Roşcov, se stabilise în casa doamnei Răileanu de vreo doi ani de zile. Erau oameni muncitori, serioşi, harnici şi respectuoşi cu toată lumea; ea, Nataşa, se angajase un fel de ajutor la bucătăria colhozului; el, căruţaş, tot la colhoz.

Nataşa era o femeie plină de viaţă, totdeauna cu zâmbetul pe buze şi bunăvoitoare cu toată lumea. Hărăluşcă interpretase, probabil, cu totul altfel modul sincer de a se comporta al femeii, pentru că, de câte ori dădea ochii cu ea, i se umflau nările şi o strălucire nefirească îi apărea în priviri, ca la un animal de pradă. “Lasă, fa, Nataşă, vii tu săptămâna viitoare după cartele, acum sunt ocupat!” zicea Hărăluşcă şi femeia, de bună credinţă, venea după o săptămână ca să constate ca să i se spună că  tovarăşul preşedinte era plecat pe teren şi că nu a avut timp să semneze cartelele.

“Bine, tovarăşe preşedinte,” i-a spus Nataşa în momentul în care a dat ochii cu el, “umblu de trei săptămâni după cartelele alea şi nu s-a rezolvat nimic!” “Da, şi eu umblu după tine, tot de trei săptămâni, şi văd că n-ai înţeles nimic…” a răspuns Hărăluşcă (ori Ionică, cum vreţi dumneavoastră să-i spuneţi). “Ce să înţeleg, tovarăşe Ionică?” Femeia era sincer nedumerită.

“Păi,” a început Hărăluşcă, “nu m-ai poftit niciodată la tine acasă, să stăm oleacă de vorbă pe înţelesul nostru…” “Vai de mine şi de mine,” a reacţionat Nataşa, “sunteţi binevenit când este bărbatu-meu acasă, la un pahar de rachiu sau 2-3 blinele…” “Tot nu ai înţeles,” a rânjit Ionică, “eu vreau să vin la tine atunci când nu e bărbatu-tău acasă…” “Tovarăşu’ Ionică,” s-a indignat femeia, “mi-i ruşine să mă gândesc la ce-mi propuneţi dumneavoastră!”

“Dacă ţii la ruşine, atunci vino tu după cartele în două săptămâni…” “Nu vă supăraţi pe mine,” a zis femeia, înţelegând ce se întâmpla de fapt, “eu vroiam să vă mai rog cu o otorizaţie pentru un petic de loc de casă…” “Aha,” a exclamat tovarăşul secretar, triumfător, “care vasăzică aveai şi alte planuri, nu te-ai gândit că te costă? Dacă ne înţelegem, bine; dacă nu, o să umbli mult şi bine în sus şi în jos pe scările Primăriei. Gândeşte-te bine, e şansa ta, o să regreţi dacă mă refuzi…”

           

            Nataşa înţelesese foarte bine ameninţările lui Hărăluşcă şi teroarea pe care o instituise asupra satului, mai ales că, direct sau indirect, tovarăşul preşedinte o anunţa la fiecare şedinţă a primăriei: “Să nu uitaţi că veţi avea nevoie de mine permanent, pentru că am aprobarea de la Centru să rămân aici cât voi vrea. Nimeni nu poate să mă clintească de aici!” Şi pentru că teroarea şi ruşinea deveniseră de nesuportat, femeia s-a hotărât să-i povestească soţului toată istoria.

            Bărbatul, Chetran adică, auzise, la rându-i, multe despre Hărăluşcă. Cu înţelepciunea omului simplu, i-a zis Nataşei: “Nevastă, politica ăstora, a comuniştilor, a bolşevicilor, nu are nici un gram de morală în ea; de ce crezi tu că Ionică ăsta al Lizei ar fi în stare să conducă cu suflet şi cu credinţă?” “Bine, bine, omule, dar ce mă fac eu cu ăsta, de câte ori mă vede fornăie ca un armăsar în călduri şi mă întreabă când mă hotărăsc cu vorba aia a noastră…”

            Câteva seri mai târziu, Nataşa venea acasă speriată şi respirând greu. “Ce ai păţit, femeie?” a întrebat-o bărbatu-său, îngrijorat. “Ce să păţesc, m-am întâlnit cu feara şi mi-a zis că dacă mă ţin aşa tare o să mă facă bucăţi-bucăţele de or să-mi plângă şi câinii de milă…” “Stai liniştită,” a spus Chetran, pe tonul omului care nu mai are nimic de pierdut, “am aranjat lucrurile cu badea Profir şi cu badea Manole!”.

           

Era joi seară şi Hărăluşcă, în uniformă şi cu chipiul pe ochi se afla în dormitorul Nataşei. Fusese informat că soţul avea să ajungă acasă abia duminică… Încurajat de Nataşa, tovarăşul preşedinte se dezbrăcase şi se aşezase în pat. “Hai fa odată, ce te fâţâi atâta?” “Imediat…” s-a auzit vocea Nataşei, “trebuie să mai potrivesc un lemn, două, în sobă!”

Femeia se întorsese în dormitor şi se urca în pat, când se auzeau bătăi puternice în uşă. “Aoleu, cine o fi?” a şoptit ea, cu ochii spre uşă. “Eu sunt femeie, dă-mi drumul” s-a auzit Chetran, din partea cealaltă a uşii,  “am uitat traista cu documente şi m-am întors degrabă, uite, sunt cu badea Profir şi cu badea Manole, i-am poftit să intre pe la noi, la un pahar de rachiu…”

“Întinde pătura, femeie,” a zis bărbatul, aruncând o privire în dormitor, “nu e frumos să vadă musafirii dezordine…” Şi cum Nataşa nu se clintea din loc, Chetran trăgea de pătură spre a-l  dezvălui pe Hărăluşcă în toată splendoarea lui.

…”Aha, deci dumneata eşti,” a zis Chetran roşu de furie, “bănuiam pe cineva dar pe dumneata, niciodată… Dacă ştiam, scăpam satul de mult de un ticălos ca tine…” Jap! Trosc! Pleosc! “Cum e, mă? Nu ai femeie acasă?” “Vă rog, nu mă omorâţi, daţi-mi hainele şi mă duc acasă!” Jap! Trosc! Pleosc! “Asta e, jigodie, pentru văduvele şi gospodinele satului, pe care le ameninţai să vină să te mângâie, că, vezi doamne, eşti frumos şi ai autoritate!”  Jap! Trosc! Pleosc! “Îndurare,” a şoptit Hărăluşcă, moale, “daţi-mi hainele şi mă duc!” “Nici o haină,” a replicat Chetran, “ăstea rămân aici ca dovadă, de îţi vin idei o să le avem la îndemână şi o să i le ducem direct lu’ nevastă-ta!” “Şi eu cum ajung acasă?” a întrebat Hărăluşcă. “Pe izâtură,” a răspuns omul, jumătate amuzat, “pe lângă râpă, pe sub sălcii, de acolo mai ai puţin până acasă…”

“Eram hotărâţi,” a continuat Chetran, “să te spânzurăm în noaptea asta, la urma-urmei te-am prins în pat cu nevastă-mea… Dar ne-am răzgândit! Eşti liber să pleci acasă, să te judece satul pentru câte ai făcut: pentru sufletele nevinovate trimise în Siberia, pentru cei trimişi la cărbune, în Donbas, noaptea, în vagoane sigilate, fără apă şi fără mâncare… Fugi!”

Hărăluşcă avea să apară la Primărie a doua zi pe la amiază, şchiopătând şi plin de cucuie. Cică din pădure se iviseră trei indivizi, înarmaţi cu pistoale şi îmbrăcaţi în haine de dezertori, care l-au luat la bătaie fără motiv. Vorbeau americăneşte şi cereau bani şi mâncare. Dovadă clară că imperialiştii au oameni care pândesc prin păduri şi încearcă să-i scoată din circuit pe şefii cei mari…

Zvonurile despre reacţionarii americani cuprinseseră tot satul, dar nimeni nu credea o iotă. Unii se amuzau văzându-i faţa tumefiată, spunând că seamănă cu Satana. Alţii erau convinşi că starea lui Ionică s-ar fi datorat tractoriştilor, cărora de mult nu li s-ar fi plătit munca. Dochiţa zicea că de mult îi venise rândul să fie calicit, după cât rău făcuse satului. Irinuca era convinsă că l-a prins vreunul la nevasta lui şi că şi-a încasat ciomege, pe măsura păcatului…

Dominica lui Sofronţ se întorcea de la Primărie şi tot satul o aştepta cu informaţii proaspete. “Ce se întâmplă pe acolo, Domnico?” “Ce să se întâmple,” a răspuns ea, după ce şi-a tras sufletul, “oamenii sunt revoltaţi, le-a ajuns cuţitul la os, acum au căpătat curaj şi au început să povestească mai toate potlogăriile pe care le-a făcut Hărăluşcă şi câte au avut de înghiţit…” “Zavera e aproape!” a constatat cineva. “Bine,” a zis o altă voce, “dar Ionică ce zice, cum se apără?” “Stă închis în primărie, îl păzesc jandarii până o veni şefu’ de la conducerea a’ mare, se vaită de durere din cauza piciorului drept care-i atârnă cu şold cu tot iar mâna stângă-i e bleagă, o are ruptă din umăr!”

Oamenii se împărţiseră în două tabere: unii spuneau că ar trebui să i se mai acorde o şansă, că după ce se va vindeca se va face om de ispravă, alţii erau hotărâţi să-l ducă la marginea pădurii, să-l lege de un copac şi să isprăvească teroarea.

Timpul trecea şi oamenii îşi aduceau din ce în ce mai dureros aminte de vorbele şi de faptele lui Hărăluşcă, cum vânase el preoţii şi-i trimisese în Siberia, cum aducea aminte că “Politica nu are morală” altfel spus nu are stimă, ori respect, ori credinţă, cum se amesteca şi băga zâzanie între prieteni, cum se considera el mentorul tinerilor din sat şi avea pretenţia ca toţi flăcăii să aibă încuviinţarea lui când fac curte cărei fete… Mai presus de orice, momentul în care Ionică al Lizei alungase femeile din faţa bisericii, lăsând satul fără preot şi încuind uşile bisericii.

Zarurile fuseseră deci aruncate pentru Ionică al Lizei, sau, aşa cum i se spunea, Hărăluşcă şi, în acea zi memorabilă de toamnă, cu pompa pe care şi-o dorise, fostul tovarăşul secretar era condus către dreapta judecată. A fost legat de un stejar gros, undeva la graniţa dintre pădurea satului şi Nicolăieni şi lăsat acolo, în plata Domnului, până ce un suflet de creştin l-a eliberat în lumea largă…

Şi cum zelul tovarăşului secretar a îndepărtat preoţii de biserica din sat, avea să urmeze Robică, un alt personaj colorat, care, după prima slujbă, cuvânta: “Să ştiţi, oameni buni, până acum a mers cum a mers, data viitoare o să iasă mult mai a dracului!”

Timpul le rezolvă pe toate, însă supravieţuitorii celor care au murit în cel de-al Doilea Război Mondial ar trebui să ştie că au existat asemenea vremuri, cu astfel de oameni şi că oricând, oriunde, au existat oameni cu credinţă în Dumnezeu care să se împortivească tiraniei.

Coana moaşă Nastasia

Toate cele trei sate din comuna noastră erau străjuite şi păstorite de coana moaşă, sau, pe numele pe care-l ştiau cu toţii, mătuşa Nastasia. Un nume rostit cu drag şi respect, un nume legat de chipul ei luminos, de ţinuta ei dreaptă, de zâmbetul ei cald şi plin de optimism. Mai presus de toate, însă, bunica mea avea talentul rar de a cunoaşte oamenii şi de a fi prezentă cu sfatul potrivit, la momentul potrivit, oricând situaţia o cerea.

Locuia împreună cu sora mamei, Dochiţa, şi nicicând nu se abătuse de la crezul fundamental al familiei: cultul muncii. Vreme de 28 de ani îşi făcuse meseria de moaşă cu aceeaşi nestinsă pasiune şi nici un copil moşit de dânsa nu murise şi nu avusese probleme de sănătate majore. Îi plăcea să studieze oamenii, era deschisă la tot ce găsea a fi frumos şi folositor şi nu se sfia a împrumuta idei bune de la alţii pentru a-şi îmbunătăţi propria gospodărie... Nu suporta lenevia, lipsa de voinţă şi de credinţă şi nu vroia să audă de despărţiri ori divorţuri.

“De ce rezemaţi gardul, măi, azi e sărbătoare, nu ar trebui să fiţi la biserică? Tu, Andrei, stai acolo şi fumezi iarba-dracului, iar gospodăriile voastre gem de murdărie, cu gardurile rupte şi pereţii nevăruiţi... Credinţa vă aduce spor şi belşug în familie, ascultaţi ce vă spun…”

“Ia mai lasă-ne în pace, mătuşă,” sărise unul din grupul care sprijinea gardul, “ştim noi mai bine ce avem de făcut! Eşti moaşă, ori jandarm? Ce vrei, mai respirăm şi noi, de ce te bagi?”

“Măi, Andrei, măi, aşa vorbiţi voi cu mine? Să ştii că şi pe tine tot eu te-am moşit, te-am scăldat şi fricţionat până spre un an, asta mi-e răsplata?”

  ...Obiceiul era ca, la 9 zile după naştere, proaspăta mămică să facă baie de buruieni şi nimeni nu ştia mai bine ca bunica ce buruieni trebuiau să fie amestecate în scăldătoare în aşa fel încât să miroase cât mai frumos şi să aducă mai mult noroc! După ritualul scăldătorii soseau invitaţii: prieteni şi vecini apropiaţi, laolaltă cu naşii, care se ospătau şi cinsteau în sănătatea noului născut. În satul vecin, proaspetei mămici i se aduceau daruri: păsări de curte, ouă, brânză, carne şi vin din belşug, în aşa fel încât evenimentul să fie să fie sărbătorit cum se cuvine. Indiferent de locul în care se va fi desfăşurat petrecerea, bunica era nelipsită şi, în calitate de organizatoare, ocupa locul de cinste, cel din capul mesei.

Ajungea târziu acasă dar, înainte de orice, împărtăşea cu sora mamei, Dochiţa, şi cu fetele acesteia, Irinuţa şi Olguţa, impresiile de peste zi: unde fusese, ce făcuse, cum trăiesc unii sau alţii şi cum se comportă copiii educaţi, învăţându-şi, practic, nepoatele, că într-o bună zi se vor mărita şi că vor trebui să ştie toate lucrurile care ţin de gospodărie.

Pe noi ne vizita foarte rar, poate pentru că timpul dânsei era limitat din cauza meseriei. Una dintre aceste vizite ale bătrânei doamne, însă, îmi stăruie în minte pentru că a însemnat declanşarea unui război psihologic ce avea să dureze multă vreme...

A început prin a studia întreaga noastră gospodărie, cu un aer nemulţumit, bolborosind ceva în barbă şi dând din cap a dezaprobare. În ciuda primirii calde pe care i-o făcuserăm, cu bucate alese şi vin alb cu miros de căpşună, era mai mult decât evident faptul că o rodea ceva... Drept pentru care, a doua zi, după ce tata plecase la câmp, o aborda pe mama: “Anică, ia vino tu în casa mare, avem ceva de vorbit despre nenorocirea familiei tale!” “Aoleu, mamă,” a zis mama, speriată de-a binelea, “nu mă băga în boală, ce s-a întâmplat? Are Alexandru al meu vreo iubită de care nu ştiu?”

“Anică,” a spus bunica de îndată ce se găseau la adăpost de urechi indiscrete, în casa cea mare, “fata asta a ta e un copil pierdut, din care nu o să iasă om niciodată… E leneşă de zace pământul sub ea, are faţa murdară şi părul nepieptănat, cât e ziua de lungă stă cu o terfeloagă de carte în mână şi citeşte din ea până se întunecă… Ce înţelege ea, Anică, din scriiturile alea? E numai în clasa a II-a primară… De ce n-o pui la lucru, de ce nu-i pui mătura în mână, de ce nu îi arăţi cum să spele blidele ori să coase şi să toarcă?”

“Am găsit la voi în boşcă” a reluat ea, parcă mai îndârjită, “un teanc mare de terfeloage de tot felul, cred că le aduce de la şcoală, de la învăţătorii ăia care nu ştiu altceva decât să strice copiii şi să-i înveţe leneşi… Cărţile alea, Anică, sunt trimise de Satana, tu nu vezi că şi învăţătorii umblă mai mult de unii singuri şi cu greu înţelegi un cuvânt din ceea ce au să-ţi spună? Uite fetele soră-tii, Dochiţa: nu le-am dat la şcoală pentru că vrem să scoatem gospodine din ele şi au un drum bun în viaţă; a ta, Anică, e pierdută din cauza şcolii… Cine te-a pus să o dai la şcoală, tu nu ştiai că fetele trebuie să fie bune gospodine, să aibă zestre şi să facă copii?”

“Bărbaţii, mai treacă-meargă,” a reluat bunica după ce-şi recăpătase suflul, “trebuie să înveţe buchiile, le trebuie în armată… Dar fetele? Numai să vezi cum lucrează fetele Dochiţei, ştiu să facă de toate în gospodărie…”

“M-am gândit şi eu la asta,” a îndrăznit mama, timid, “dacă îi place aşa de mult cartea, de ce să nu-şi câştige traiul din învăţătură? În oraş, cei cu ştiinţă de carte trăiesc mai uşor, lucrează cu capul şi cu condeiul şi câştigă o grămadă de bani. De ce nu ar putea să ajungă şi fata mea una dintre ei? Sunt destui cei care sapă, ori dau cu grebla, ori seceră, poate că e timpul să se ridice şi dintre ai noştri conducători de primării, de şcoli, de pretorii, de finanţe, de spitale ori de pricepţii…Nu vezi matale că oriunde te întorci numai de evrei dai? La spitale, la păduri, la farmacii, la Şteap… Stau la umbră, în birouri şi socotesc cam cât pot să scoată de pe urma muncii noastre…”

“Anică, Anică,” a dat din cap bunica a dojană, “nu e bine cum gândeşti, lasă-i pe ei şi tot neamul lor fără de religie şi fără Hristos deoparte, potopul e aproape, nu o să mai rămână piatră pe piatră…Eu zic s-o duci pe fată la preot, să-i citească, poate o s-o întoarcă de la lene către muncă! Cum crezi tu că o să faci din leneşa asta ministreasă? O rupt cărţile alea buchisindu-le, ne râde un sat întreg că ţinem o filozoafă în casă, una care citeşte şi noaptea, la lumânare…”

“Bine că băieţelul e harnic,” a continuat bunica, “văd că-i place gospodăria şi iubeşte animalele… Din el, da, o să scoateţi un om, fata e o cauză pierdută! Ştii, Anică,” a oftat ea, “de dimineaţă m-am hotărât să plec la mine acasă, măcar acolo fetele Dochiţei care, nu uita, sunt de o seamă cu a ta, or să mă umple de bucurie cu ceea ce ştiu să facă… Râmâi sănătoasă, Anică, şi nu uita de biserică!”

Mult timp după acest episod aveam să mă întâlnesc cu bunica pe stradă. “Sărut-mâna,” am spus, cu inima tresăltându-mi de bucurie, “ce mai faci, bunică?” S-a uitat la mine cu ochii plini de dragoste şi mi-a zis că vine de la o femeie. “Stai un pic!” m-a oprit ea, s-a scotocit prin buzunare şi mi-a întins o monedă de un leu cu efigia regelui. “Du-te la comparativă” m-a îndemnat ea, blând, “şi cumpără-ţi cofeturi!”

Am luat acea monedă de un leu şi, în timp ce îi simţeam răcoarea plăcută în palmă, o voce interioară, parcă, mi-a şoptit că era mai mult decât o monedă, era un talisman aducător de noroc şi de protecţie. A fost o zi pe care o să mi-o aduc aminte toată viaţa, o zi în care mi-am dat seama că indiferent ce s-ar întâmpla sângele apă nu se face şi că nimeni în lume nu avea o bunică mai bună ca a mea…

“Coană moaşă! Coană moaşăăăă!”

“Ce-i fa, ce strigi aşa?”

“Vino la poartă să-ţi spun o veste bună!”

“O fi fătat Joiana mea, o am în cireadă, la Bălţata…” a răspuns bunica, în timp ce se îndrepta alene către poartă.

“Ei,” a pufnit femeia, “nu te chemam pentru aşa ceva… Află că ţi-a venit nepoata, fata Anicăi, de la oraş, arată ca o cucoană, poţi să juri că e dintr-o familie de boieri, vorbeşte frumos cu oamenii, mângâie copiii, le dă bomboane şi-i îndeamnă să înveţe carte!”

A doua zi, dis-de-dimineaţă, ne pomeneam cu bunica la poartă, încărcată cu tot felul de bunătăţi (brânză, unt, smântână, ouă, fructe…). Venise să vadă cu ochii ei cum se transformase nepoata.

“Bunico,” am zis eu după ce ne îmbrăţişasem, “te rog să primeşti cadourile astea de la mine; uite, aici ai o broboadă de lână fină, nişte ciorapi, tot de lână, iar ăsta e un combinezon de mătase pe care să-l porţi duminica şi la sărbători…”

“Vai de mine şi de mine,” a spus bunica, surprinsă, “aşa ceva nu am primit nici de la ăia bogaţi după ce le-am moşit nevestele…

“Şi încă ceva, bunico… Primeşte, te rog şi 5 lei de la mine, sunt cu chipul lui Mihai, feciorul lui Carol…”

“Săraca de mine, cu banii ăştia pot să-mi cumpăr un purcel din iarmaroc! Mă rog de iertare, nepoată,” a spus ea, copleşită şi cu ochii în lacrimi, “acum înţeleg că toate cărţile alea te-au ajutat să înţelegi mai bine oamenii şi să câştigi mai mulţi bani… Deh, pe vremea aia credeam că numai pământul şi averea valorează în viaţă…”

“Să ştii, bunico, numai ştiinţa de carte va schimba lumea în bine; chiar şi munca pământului se va face cum trebuie cu ştiinţă de carte… Dar lasă asta,” am schimbat eu subiectul, “nu mi-ai spus nimic despre Irinuţa şi Olguţa, verişoarele mele. Ce mai fac? Cum o mai duc?”

“Ce să facă, muncesc din greu, dar cu ajutorul lui Dumnezeu au de toate… Aşa e viaţa: fiecare are o soartă şi un destin! Dar tu,” a adăugat ea, “tu când te întorci la oraş, la boierii tăi?”

“Peste două zile… Luni trebuie să fiu la serviciu!”

La primele ore ale zilei, chiar înainte de a pleca, bunica era la poartă cu o traistă plină de plăcinte şi o găină rumenită şi învârtită cu brânză de oaie. “De câte ori vei mânca să-ţi aduci aminte de bunica ta care te iubeşte şi să mă ierţi pentru cuvintele grele pe care le-am spus despre terfeloagele tale de cărţi…”

Îmbrăţişarea pe care am primit-o atunci şi firul de busuioc sfinţit pe care l-am găsit în geantă erau semne ale unei despărţiri dureroase şi de lungă durată… Prefacerile politice şi sociale aveau să mă ţină departe de casă şi de familie pentru multă vreme, dar firul de busuioc, pe care-l păstram cu sfinţenie într-o batistuţă albă, era o permanentă aducere-aminte a celor mai frumoşi şi mai buni părinţi din lume şi a celei mai bune bunici. “Nu uita,” îmi spusese ea la plecare, “nu uita de biserică şi de Dumnezeu! Viaţa printre străini e foarte grea, plină de hopuri şi de încercări… Mergi înainte, cu credinţă şi nădejde în Dumnezeu şi nu vei da greş!”

Ani, mulţi ani mai târziu, reveneam în satul natal. Părinţii mei, pe chipurile cărora ororile războiului lăsaseră urme adânci, îmbătrâniseră; erau resemnaţi, umili şi temători, tresăreau la orice zgomot din jurul lor, de parcă în tot acest timp o mână nevăzută le întipărise în suflete şi în minte o cu totul altă disciplină de viaţă...

“Ce face bunica?” am întrebat eu, chiar a doua zi după sosire. “Nu o chemaţi pe la noi?”

“Ce să facă,” a oftat mama, “îşi doarme somnul de veci în cimitirul din luncă… Atunci când a simţit că-i vine ceasul a chemat-o pe Dochiţa şi i-a spus aşa: Eu nu o mai duc multă vreme… Am o singură dorinţă: când o fi să mor, căutaţi sub pernele de la capul patului, veţi găsi o legătură cu nişte lucruri pe care le-am primit de la nepoata mea, fata Anicăi… Vreau să mă îmbrăcaţi cu ele, să le simt aproape… Şi tot acolo, în legătură, o să găsiţi şi un ban de 5 lei, cu chipul regelui Mihai, să mi-l puneţi în sicriu! Dochiţa,” a continuat mama, “i-a respectat dorinţa întocmai!”

Aveam să aflu că bunica se lăuda în toată comuna cu banul foarte scump, de 5 lei, pe care i-l dăduse nepoata… Cu sufletul frânt o ascultam pe mama povestindu-mi despre despărţirea dureroasă a celor trei sate de coana moaşă şi, în acelaşi timp, realizam că firul legăturii dintre mine şi bunica mea s-a rupt şi nu mai avea să fie niciodată înnodat…

…Eram în maşină, treceam pe lângă cimitir, am oprit pentru câteva minute, dar nu am avut sufletul să intru. Pentru că refuzam să accept că bunica mea se refugiase într-un loc atât de sinistru, printre cruci reci, năpădite de buruieni şi mărăcini şi în corul lugubru al croncănitului ciorilor…

La intrarea în cimitir este o cruce mare, cu domnul nostru Isus Hristos, care parcă spune: Dacă oamenii s-ar gândi pentru o clipă că sunt muritori, omenirea ar fi mult mai bună şi mai blândă, cu pace şi iubire pe pământ…

Timofei al Vasilinei

          Tot satul o ştia pe Vasilina ca fiind o femeie foarte zgârcită; îşi lucra de una singură cele patru hectare de pământ care-i rămăseseră după moartea soţului, ce-i drept, cu multă dăruire şi pricepere. Că era vorba de arat, de semănat, de strânsul recoltei ori de creşterea vitelor, Vasilina avea o filozofie sănătoasă, pe care nu ezitase să i-o împărtăşească şi băieţelului ei, Timofei, care o ajuta la câmp, după puterile lui: “De ce să dăm noi bani la alţii, dragul mamei, pentru nişte munci pe care le putem face şi singuri? Nu mai bine ne rămâne banul nouă?”

         

Curând însă, secera, plugul, sapa şi coasa aveau să o facă pe Vasilina să uite că e femeie; se asprise la vorbă, la mers şi în gesturi, umbla desculţă de primăvara până toamna târziu ca să nu cheltuiască bani pe încălţăminte, mâinile şi picioarele i se îngroşaseră şi se lăţiseră ca nişte lopeţi, într-un cuvânt, se masculiniza văzând cu ochii… Pe bună dreptate oamenii din sat se întrebau cam ce face ea cu banii, unii şopteau că îi ţine ascunşi într-o traistă mare, după icoane, alţii o abordaseră direct: “Fa, Vasilino, noi credem că tu eşti milionară, fa, ce faci tu cu atâţia bani? Ai vândut boii, doi porci, grâu, porumb, floarea soarelui, cinci oi… Ai de grijă, o să vină hoţii într-o noapte şi o să te cureţe binişor de toţi banii!”

         

În ciuda faptului că nu avea prieteni ori apropiaţi în sat, Vasilina a luat, totuşi, aminte la sfaturile sătenilor. “Timofei, dragul mamei, m-am gândit să astupăm ferestrele cu chirpici”, i-a spus ea băiatului, într-o bună zi. “Bine, mămucă, cum zici dumneata!”, a răspuns copilul şi, în câteva zile, sătenii se uitau, prostiţi, la casa Vasilinei, la care geamurile fuseseră înlocuite de un strat gros de chirpici. Şi, ca ultimă măsură de siguranţă, Vasilina blocase uşa de la intrare cu scânduri bătute în cuie sănătoase. “Cum a rămas cu lumina,” a îndrăznit unul, Iftim Rototo, “ori voi orbecăiţi precum chiorii pe întuneric?” “Ce vorbeşti, Iftime,” a replicat Vasilina, “avem lumânări cumpărate de la biserică, ne ajunge câte una pe seară…”

          Ferestrele baricadate şi uşa înţepenită nu aveau să-i ferească pe Vasilina şi Timofei de un alt intrus: toamna. “Timofei, dragul mamei,” a zis ea, atunci când frigul începuse să-i pătrundă, “mâine-poimâine vine iarna, nu avem ce încălţa, trebuie să mergem neapărat la Şteap”. Zis şi făcut.

         

Şteapul era un târg în exclusivitate evreiesc, cu o străduţă largă, flancată de magazine cu vitrine mari şi luminoase (sau cel puţin aşa îi păreau lui Timofei). “Câţi ani are copilul dumitale, femeie?” a întrebat negustorul la care se opriseră. “Face 9 anişori în două luni de zile!” “Arată ca unul de 15!” s-a mirat acela. “Ei, seamănă cu răposatu’ barbatu-meu, de-aia a crescut aşa de înalt…”, a spus Vasilina cu o oarecare mândrie. “Poate nu ar arăta aşa de urât dacă l-ai îngriji, l-ai tunde şi l-ai spăla…” a zis negustorul, în timp ce le înmâna perechea nou-nouţă de bocanci. “Lasă, jupâne,” a dat ea a lehamite din mână, “e abia un copil, are tot timpul să se tundă şi să se spele, se va drege el când va fi mare…”

         

Rămăsese de rezolvat spinoasa problemă a galoşilor Vasilinei. “Femeie, numărul dumitale, 44 adică, îl găseşti numai la magazine cu articole bărbăteşti, nu vezi ce picioare late şi groase ai?”, i-a zis un alt negustor. “Ce să fac, jupâne,” a oftat ea, “când eram fată de măritat le aveam mai subţiri, mai delicate… S-au lăţit şi umflat de atâta muncă, asta e!”

         

“Mămucă,” a zis Timofei după ce maică-sa găsise galoşi pe măsura ei, “mie mi-e tare foame, hai să luăm o pârjoală caldă, că tare frumos mai miroase!” “Vai de mine şi de mine, dragul mamei, cum să cheltuim 2 lei pe o amărâtă de pârjoală, tu nu vezi că evreii ăştia sunt în stare să ne jupoaie de tot? Ai răbdare şi tu un ceas-două, până ajungem acasă, culegem toate ouăle din cuibar şi facem un scrob mare, cu mămăligă caldă…Banii, dragul meu,” l-a mângâiat ea părinteşte, pe creştet, “trebuie păstraţi pentru mai târziu, atunci când vei fi mare, te vei însura şi vei vrea să-ţi faci casă…” “Eu, mămucă,” a răspuns copilul, “nu o să mă însor niciodată, ce să fac eu cu nevasta, ce să-i spun, de unde să ştiu eu ce vrea şi ce trebuie să-i dau?” “O să înveţi când te vei face mare…”, a expediat Vasilina discuţia, intuind că se îndreaptă într-o direcţie complet greşită, una pentru care nici Timofei, nici ea nu erau pregătiţi.

          “Ascultă, Vasilino,” o interpela primarul, la ceva vreme după drumul la Şteap, “câţi ani are feciorul tău?”

“Face 9 anişori mâine-poimâine!”

“Şi de ce nu l-ai dat la şcoală până acum?”

“Aoleu, domn’ primar, păi dacă-l dădeam la şcoală, cu cine mă mai ajutam la câmp şi la vite? Lăsaţi-o-n mama focului de şcoală, nu-mi stric eu copilul…”

“Treaba ta, Vasilino,” a clătinat din cap primarul, “dar nu faci bine, de la un an la altul se cere tot mai multă ştiinţă de carte… Te-ai gândit ce va face când va fi mare şi o să-l ia în armată? Va fi vai şi-amar de capul lui, însă nu o să poţi să-l mai ajuţi, va fi prea târziu…”

Cum-necum, Vasilina a priceput mesajul şi a purces a-l pregăti pe Timofei pentru prima lui zi de şcoală. Chiar a doua zi s-a dus cu copilul la frizerul satului… “Cât ne costă, domn’ frizer, tunsul?”, s-a interesat ea înainte ca omul să-şi facă treaba. “Cât să vă coste,” a răspuns omul, “la fel ca pe toată lumea: 3 lei!” “Nu vă mai rabdă Dumnezeu,” a izbucnit Vasilina, “cum puteţi să cereţi 3 lei pentru tunsul unui copil?”

“Dacă 3 lei vi se pare prea mult,” a replicat Ştrul, frizerul, “duceţi-vă în altă parte, eu nu ţin pe nimeni cu forţa…”

“Pentru ăia trei lei eu trag din greu, la sapă ori la coasă, în timp ce tu învârteşti o amărâtă de foarfecă şi un brici… Mai taci din gură, Ştrul, vă ştiu eu pe voi, alde d’ăştia, care v-aţi îmbogăţit din meserii uşoare şi tot felul de învârteli, tu, băcanu’ şi cârciumaru’! Hai mamă acasă,” s-a întors ea către copil, “te tunde mama frumuşel şi scăpăm cu banii neschimbaţi…”

          În spatele casei, aşezat pe un scaun, Timofei se scălda în razele blânde ale soarelui de toamnă, în aşteptarea mamei, care trebuia să apară din moment în moment ca să-l tundă… “Uite foarfeca, am găsit-o,” a zis Vasilina şi a făcut o pauză scurtă pentru a-şi trage sufletul, “nu ştiu unde am pus bucata aia de pieptene, parcă a intrat în pământ, zău!” “Lasă, mamă, îl netezeşti matale cu degetele şi o să iasă bine”, a încurajat-o băiatul, în timp ce Vasilina studia cu un ochi critic părul băiatului, aspru şi încâlcit ca un fuior răvăşit de cânepă.

          Venea, în fine, şi prima zi de şcoală… Timofei intra în clasă ca un cocostârc în stolul de vrăbii şi, în ciuda faptului că se aşezase discret, într-o bancă din spate, privirile învăţătorului Sfeclă se aţinteau asupra lui.

          “Pe tine cum te cheamă băiete şi câţi ani ai?” l-a întrebat dascălul după ce şi-a terminat expunerea de început de an.

          “Mă cheamă Timofei,” a răspuns băiatul, “anul trecut am făcut nouă ani şi acum merg pe unşpe’… Dar mămuca a zis că voi nu trebuie să ştiţi chiar toate secretele noastre…”

          “Are dreptate,” a zâmbit domnul Sfeclă, “dar să ştii că atunci când învăţătorul te întreabă ceva, trebuie să te ridici în picioare. Aşa e la şcoală!”

          “Aşa o fi”, a replicat Timofei, “numai că mi-e foarte greu să-mi scot picioarele de sub banca din faţă… Poate că de mâine puteţi să lăsaţi banca aia liberă, să mă pot mişca?”

          “O să încercăm să rezolvăm problema,” a zis domnul Sfeclă, “până atunci poţi să-mi spui şi mie de ce nu te-ai spălat şi pieptănat înainte de a veni la şcoală? Ai urechile murdare şi părul zbârlit, ca ariciul…”

          “Mămuca n-o găsit bucata de pieptene şi m-o netezit aşa, iar tu, măi Sfeclă,” a pufnit băiatul cu obidă, “nu te lega de mine, că te spun! Şi dacă se supără mama, vine la şcoală şi vă zboară pe toţi peste râpă, tocmai în Bălţata, la stână!”

          “Timofei, la şcoală se vorbeşte frumos, când i te adresezi învăţătorului vorbeşti la persoana a doua!”

          “Ce persoană a doua?” s-a mirat copilul, “eu te văd numai pe tine, măi Sfeclă, nu văd o a doua persoană pe nicăieri!”

          Arici pogonici, de la casa cu chirpici, eşti lungan ca un haldan, îl petreceau copiii pe Timofei la ieşirea de la ore, în timp ce domnul Sfeclă se îndrepta către cancelarie, pentru a-l informa pe domnul director Ursu despre apariţia băiatului Vasilinei la şcoală. “O să fie un an greu, domnule director,” a oftat el, “copilul ăsta a trăit numai pe câmp, lângă mama lui, nu ştie să vorbească, iar de citit ori de scris nici nu vrea să audă! Nu cred că vom reuşi să scoatem ceva din el!” “Deh, colega,” i-a răspuns directorul, “asta-i misiunea noastră şi o să ne achităm de ea cu răbdare, calm şi dăruire…”

          “Ce mai faci, Vasilino,” o întreba primarul la ceva vreme după, “am auzit că ai dat băiatul la şcoală… Să ştii că foarte bine ai făcut!”

          “Nu ştiu dacă am făcut bine, domn’ primar, mă bate gândul să-l retrag ca să nu mai fie bătaia de joc a tuturor pezevenchilor de acolo…”

          “Ba să nu faci una ca asta, lasă-l, cu timpul se va obişnui. O să îi trebuiască ceva şcoală atunci când va pleca la armată, pe ăia neştiutori de carte îi supun la tot felul de corvezi… Măcar 4 clase primare să facă, militarii care ştiu carte sunt mare apreciere şi, cine ştie,” a adăugat primarul, încurajator, “poate să ajungă fruntaş, ori caporal…”

          “Aveţi dreptate, ce dacă o să rămână repetent, până la urmă o să iasă om din el… Şi dacă ajunge fruntaş sau caporal, am să-l sfătuiesc să nu asuprească ofiţerii, că sunt şi ei oameni!”

          Discuţia avea să se reia câţiva ani mai târziu.

          “Cum se face, Vasilino, că băiatul ăsta al tău rămâne repetent aproape în fiecare an?”

          “Lumea rea, domn’ primar!” a oftat Vasilina. “Împieliţaţii ăia de copii, nişte afurisiţi, nu alta: când ştia lecţia mai bine, atunci îl hârjoneau, îl imitau, îl porecleau, râdeau de el, ba chiar îi puneau gândaci în bancă…”

          “Eu înţeleg,” a zis primarul, “dar tu nu vezi că în ritmul ăsta o să-l prindă recrutarea în şcoală?”

          “Ei, nu-i nimic, chiar şi dumneavoastră aţi zis că dacă are patru clase primare o să ajungă fruntaş sau caporal şi o să ia masa cu generalul… Eu l-am sfătuit temeinic cum va trebui să se poarte atunci când va purta gradele strălucitoare de caporal pe umeri…”

          Anii treceau pe nesimţite şi venise şi ziua în care străjerul de la primărie bătea toba, anunţând că toţi băieţii care au împlinit 18 ani trebuie să se prezinte la căminul cultural, pentru recrutare.

          Rând pe rând, flăcăii din sat ieşeau de la comisie cu o foaie de hârtie pe care era specificată arma şi unitatea la care fuseseră repartizaţi: marină, infanterie, jandarmerie, grăniceri, etc. Unul câte unul, bucuroşi, ori trişti că vor fi departe de casă, se adunau, încet-încet, la cârciuma lui Avrum, ca să bea un rachiu şi să schimbe păreri despre datoria patriotică pe care o aveau de îndeplinit…

          În mijlocul tumultului ce cuprinsese tot satul, Timofei ieşea de la comisia de recrutare, cu cămaşa descheiată, şireturile desfăcute şi cu o hârtie pe care scria citeţ ‘REFORMAT’ în mână. “De ce, cum se poate, ce au spus, ce te-au întrebat, cum te-au verificat, ce ai răspuns?” au întrebat flăcăii, adunaţi roată în jurul lui.

          “Nu ştiu, măi,” le-a răspuns dezorientat Timofei, “ăia din comisie parcă vorbeau păsăreşte… Unul burduhănos şi cu chelie, care zicea că-i doctor, i-a spus ăluia de lângă el cam aşa: din punct de vedere patologic nu poate rămâne în colectivitate, mai ales în rândurile armatei, un astfel de caz de gigantism nu am întâlnit de când lucrez în comisiile de recrutare… Ce a vrut să spună cu vorbele astea nu ştiu, ştiu că m-au ţinut dezbrăcat, mă învârteau pe toate părţile şi chicoteau pe la spatele meu… Adevărat fenomen, doctore, vedeţi cum e repartizat părul pe trupul lui? Ca la omul zăpezilor!”

           

          “Unde te-au repartizat, dragul mamei?” l-a întrebat Vasilina, cu vocea tremurând de emoţie, de îndată ce Timofei ajungea acasă.

          “Aici, mămucă, la noi în sat!” a răspuns Timofei senin.

          “Nu înţeleg nimic, ce vrei să spui?”

          “Cică sunt gigant, cu întârziere la cap şi păr de urs pe dedesupt…”

          “Timofei, mamă, tu n-ai întârziat de la lucru nicicând şi nicicum” a spus Vasilina, îngrijorată, “şi ce-i încurcă pe dânşii dacă tu eşti păros pe dedesubt?”

          “Păi au explicat, mămucă… Cică sunt întârziat la scris, la citit şi la vorbit…”

          “Aha!” a răbufnit femeia, “deci comisia asta se leagă de toate nimicurile…”

          “…şi că am părul lung, des şi negru, că nu pot păstra higiena şi că pot face paraziţi…”

          “Ştii ce, dragul mamei? Higiena s-o păstreze ei, doctorii, doar ei se ocupă de aşa ceva; noi avem alte treburi de făcut. Dacă-i pe aşa, o să mă reped eu până la ei să le trag o bruftuluială, să mă ţină minte şi ei şi toţi paraziţii lor, ce-or mai fi şi ăia… Le-ai zis de şcoală, de scris şi de citit? Eu nu vroiam să ajungi ministru, mamă, doream să te fac numai un ofiţer mare, un fruntaş sau un caporal, acolo…”

          “Eu cred, mămucă,” a zis Timofei, gânditor, “că paraziţii ăştia sunt un fel de prieteni de-ai lor, care vin în vizită, la petreceri, la jocuri de cărţi şi la tot felul de zaiafeturi…”

          “Treaba lor,” a conchis Vasilina, “să fie sănătoşi, noi nu avem timp de aşa ceva, nu ne mai vedem capul de treabă!”

          A doua zi dimineaţă Vasilina se prezenta ea însăşi în faţa comisiei de recrutare şi îi făcea cu ou şi cu oţet pe membrii comisiei, cât să le ajungă o viaţă întreagă. O săptămână şi mai bine după această vizită inopinată satul se mai distra şi mai glumea încă pe seama întâmplării…

          Dincolo de aspectele vizibile legate de viaţa lui Timofei şi a Vasilinei, nimeni nu prea ştia, în realitate, amănunte despre existenţa lor. Se spunea că mănâncă prost, că vând animale, cereale şi păsări iar banii îi îngroapă în diferite locuri din casă, numai de ei ştiute. Se zvonea chiar că Vasilina încercase să-şi însoare băiatul cu văduva lui Leonte Fărnăitu, Oliţa, care era mai mare decât el cu 11 ani… “Mămucă, nu mă părăsi,” ar fi zis disperat Timofei, “dacă asta vine cumva peste mine într-o noapte şi mă sperie sau mă cheamă lângă ea? Ce să-i fac, cum s-o alung? S-o bat?”

         

Departe de toate întâmplările şi snoavele ţesute de imaginaţia oamenilor în jurul lui Timofei şi a Vasilinei pe la clăci ori şezători, un lucru era sigur: nu ceruseră nimic, de la nimeni, niciodată, nu deranjaseră pe nimeni şi îşi vedeau liniştiţi de treaba şi de zgârcenia lor. Într-un anume fel erau chiar un exemplu pentru locuitorii satului, în ceea ce priveşte hărnicia şi priceperea lor la muncile pământului.

Într-o bună zi a anului 1940, la primărie poposeau nişte ruşi. Oamenii spuneau că Basarabia fusese cedată şi că de acum încolo ăia, adică ruşii, or să ne conducă… “Treaba lor,” a zis Vasilina, care nu avea nici în clin, nici în mânecă cu politica, “doar n-o să mă ajute la plug şi la coasă, tot eu cu Timofei al meu o să lucrăm pământul! Am înţeles că sunt nişte oameni ca şi noi, numai că sunt foarte nervoşi şi umblă în haine de soldaţi. Timofei mi-a zis că în ţara Olteniei sunt mulţi ruşi şi cred că de acolo au venit, cică sunt bătăuşi, au 24 de măsele şi muşcă să te ferească Dumnezeu!”

Viaţa şi evenimentele o aduceau urgent pe Vasilina la realitate. A înţeles cine sunt, de fapt, ruşii şi ce anume caută ei în Basarabia, a înţeles că vin de dincolo de Nistru să ne căsăpească, să ne pârjolească şi să ne pângărească credinţa şi religia. Şi mai mult decât atât, a înţeles că trebuie să-şi ascundă bine bănişorii…

Lucrurile se precipitau, însă… Întâi se pomenise cu Ionică Hărăluşcă, însoţit de doi miliţieni, la uşă. “Vasilino, chiar acum, în momentul ăsta, iei carul şi boii şi-i duci la primărie, se rechiziţionează!”, i-a comandat tovarăşul primar. “Păi, tova…”, a încercat ea să protesteze. “Gura!”, i-a tăiat-o scurt Hărăluşcă, în timp ce miliţienii se pregăteau să îndrepte armele către ea. Au urmat, pe rând, în zilele următoare, vaca, porcii, capra, păsările, cerealele, legumele până la ultimul bob…

…Vasilina îşi făcuse apariţia la noi în curte ca o furtună dezlănţuită, smulgându-şi părul din cap.

“Ce mă fac, nănaşule Alexandre, ce mă fac?” s-a tânguit ea, disperată. “Trăzni-i-ar Dumnezeu să-i trăznească pe toţi ruşii, m-au adus în sapă de lemn şi tot nu le-a ajuns; m-au chemat mâine, să ne înscrie pe mine şi pe Timofei în colhoz… Ce zici de asta, nănaşule? Eu sunt hotărâtă să nu le fac pe plac, pot să crape cu toţii, dracu’ să-i ia de păgâni! Ce mă fac, Doamne?”

“Eu zic, Vasilino,” a spus tata, blând cum îi era felul, “să cântăreşti bine, cu răbdare şi credinţă în Dumnezeu. La Biblie scrie că, începând cu anii ’40, un puhoi de păgâni, aflat sub comanda lui Scaraoţchi, va veni de la răsărit şi va schimba lumea cu totul: vor ucide, vor despărţi familii şi-i vor scoate pe oameni din casele lor. Nu mai striga şi nu mai blestema în gura mare; dacă prind de veste oamenii lui Hărăluşcă, te leagă şi te trimit direct la ocnă…” Şi, în timp ce femeia îşi recăpăta suflul, tata a adăugat, privind-o în ochi: “Dacă avem răbdare, în 2-3 ani americanii ne vor scăpa de balaurul ăsta fioros de la răsărit!”

Vasilina, însă, nu avea să se potolească. Cât era ziua de mare blestema şi afurisea pe necuraţii care o lipsiseră de munculiţa ei şi a lui Timofei de-o viaţă.

Era sâmbătă dimineaţă şi câţiva oameni se adunaseră la fântână, vorbind pe şoptite, cu privirile aţintite în toate direcţiile.

“Ce tot şopotiţi măi, ce aveţi?” a întrebat Trofim, aflat în trecere.

“Tu nu ai auzit? Astă noapte au ridicat-o pe Vasilina şi încă 12 familii şi i-au trimis la Donbas, cu trenul ăla negru, de la miezul nopţii…”

“Dar cu Timofei cum a rămas?”

“L-au ridicat şi pe el, ameţitu’ lui Dumnezeu, împreună cu mămuca lui şi i-au trimis în lagărul exterminării, la scos cărbuni din fundul pământului!”

Trecuse parcă o veşnicie de când nu se mai auzise nimic de Vasilina ori Timofei şi, cu atâtea schimbări care se petrecuseră, lumea îi dăduse uitării.

Pe la sfârşitul anilor ’57, însă, un personaj ciudat îşi făcea apariţia pe uliţa mare a satului. Părea străin, însă stătea pe loc minute în şir, cu gura căscată, uitându-se cu atenţie la fiecare casă, de parcă i-ar fi fost familiară…

“Cum, nu-l cunoaşteţi?” s-a mirat mătuşa Saveta. “E Timofei al Vasilinei, a sosit în sat de vreo 2-3 zile, împreună cu Serghei, ăla de peste râpă… Le-au dat drumul de la Donbas…”

Şi tot ea a continuat: “S-a aciuat tot în casa lor, care oricum nu mai era de folos nimănui, doarme îmbrăcat, nespălat şi flămând ca vai de el…”

“Ia spune, Timofei dragă, unde-i Vasilina?” l-au întrebat oamenii, după ce avuseseră grijă să-l ajute cu mâncare, cu îmbrăcăminte şi încălţăminte.

“Mămuca a murit atunci când a căzut malul cela gros de cărbuni peste ea. Câteva zile s-a huruit toată mina, cu tot cu vagoane şi oameni peste mămuca mea…” a zis băiatul, înghiţind în sec.

“În ce an s-a prăpădit?”

“Nu,” a scuturat din cap Timofei, “mămica nu s-a prăpădit, mămica a murit atunci când s-a răsturnat totul peste ea!”

“Dar tu,” a cutezat cineva, “tu cum te-ai descurcat singur?”

“Trăiam într-o baracă fără foc, dar nu îngheţam, că munceam de dimineaţă până seara… De mâncat, mâncam la cantină, aveam porţie…”

“Dar bani, vă dădeau bani pentru ce munceaţi?”

“Niciodată nu am primit bani. Mămica,” a zis Timofei, lăsând privirile în pământ, resemnat, “i-a înjurat, i-a blestemat şi ei ne-au pedepsit. Acum mi-au dat drumul să vin acasă…” “Pe mulţi nu vă cunosc, însă,” s-a înviorat el, brusc, “şi s-au schimbat şi casele din sat, foarte mult!”

La ceva timp după aceea, Timofei avea să fie chemat la colhoz şi angajat căruţaş. Trebuia să ducă, de trei ori pe zi, mâncare pentru cele trei crescătorii de porci ale colhozului, misiune de care avea să se achite cu cinste.

Legendă? Istorie? Soartă? Destin? Nu ştim. Un singur lucru se desprinde clar: perioada războiului şi ocupaţia de către balaurul roşu au curmat vieţi, au dizlocat aşezări omeneşti, au distrus religia creştină şi au reuşit să semene ură şi vrajbă între oameni. Oameni nevinovaţi au fost supuşi unor munci grele şi umilitoare. Vasilina şi Timofei au fost victime ale acestor perioade care nu i-a lăsat să guste din modestele lor dorinţe: de a avea casa zugrăvită şi pe Timofei însurat.

“Dar unde este Timofei?” am întrebat eu astă vară.

“A murit şi el, săracu’, acum doi ani. L-au găsit mort de inimă pe prispă.”

“Din partea noastră merită să-l trecem în pomelnic, că nu au pe nimeni în lume. Cu regrete sincere, să aveţi somnul de veci liniştit, pomeniţi de biserica noastră creştină…”