Bruneţi... şi extrem de isteţi!

Târgul de primăvară

Târgul anual sau târgul de primăvară este organizat în Duminica Tomii, adică exact prima duminică după sărbătorile de Paşti. Târgul este deschis tuturor, fie că vor să-şi promoveze obiceiurile, ori să-şi vândă obiectele manufacturate, ori să interacţioneze cu alte etnii.

          Obiecte diverse din hârtie colorată, bărcuţe, şepci, fluturaşi, fluiere din ceramică şi lemn, păsări şi animăluţe modelate în ceramică nearsă şi vopsite strident... Târgul este mobilat, peste noapte, cu varii crâşme şi bodegi care-şi scot mesele de lemn afară şi la care mese cu greu găseşti un loc ca să-ţi savurezi micii cu muştar şi cu usturoi şi inevitabila halbă de bere.

          Din când în când, atunci când ai norocul să prinzi un loc, printre mese se perindă ţigănci, de obicei tinere şi frumoase, care te îmbie să cumperi “pietricele aduse taman de la Ierusalim”, pe care, dacă te învoieşti la preţ, “de a doua zi începe să curgă fericirea şi bogăţia asupra întregii tale familii”.  Nu le dă nimeni atenţie şi pleacă, de regulă, cu pietrele în traistă, aşteptând următorul client.

          După câteva halbe oamenii tind să devină prietenoşi şi mai dezlegaţi la limbă şi atunci apare un al doilea val: ghicitoarele cu ghiocul, în palmă, în cărţi ori în zaţul cafelei, orientate cu precădere spre clientele mai tinere, oarecum răscoapte şi care umblă după măritiş ca ursul după mure. Oficial, târgul din Duminica Tomii durează trei zile, însă cei care nu şi-au vândut marfa mai ţin afacerea deschisă cel puţin o săptămână.

          Majoritatea gospodinelor păstrează cel puţin un obiect amintire de la aceste târguri: un ciubăr, o covată, străchini de lut, un meleşteu de mestecat mămăliga, cârpătoare de toate mărimile, în fine, toate acele ingenioase obiecte de artizanat pe care meşteri iscusiţi le lucrează ca să poată scoate un ban. Copiii, care nu lipsesc niciodată de la aceste evenimente, au, la rândul lor, propria atracţie: turta dulce, vopsită în culori ţipătoare.

          Câţiva cetăţeni, mai coloraţi, aduc ei cu trei viorişti şi un acordeonist ca să bucure pestriţa adunare cu acordurile muzicii noastre olteneşti (Aoleu, muică! Aoleu…) şi, din când în când, fete şi flăcăi încing o sârbă de mama focului… Muzica asta dă o perspectivă cu totul nouă târgului, oamenii se simt mai în largul lor, sunt parcă mai sprinteni şi mai voioşi.

          Ca orice eveniment de acest gen, târgul înlesneşte oamenilor comunicarea: care, cine, ce a mai făcut, ce a mai văzut, cum o mai duce, în fine, aspecte din viaţa de zi de zi şi, de ce nu? din experienţa personală. De multe ori, cunoştinţele şi relaţiile ce se crează ad-hoc conduc la relaţii pe viaţă, la căsnicii şi înrudiri, iar oamenii profită de acest prilej pentru a împrumuta din experienţa celorlalţi de viaţă spre a-şi îmbunătăţi propriul lor trai şi de a se bucura de ceea ce ne-a lăsat Dumnezeu!

Naşa, nu!

          Într-o astfel de duminică a Tomii, am fost nevoită să iau autobuzul până la Bălceşti, unde aveam de botezat copilul colegului meu, Ilie. Aveam la mine o lumânare mare, de botez, înfăşurată în flori şi un pachet – şi mai mare – cu cadourile şi hăinuţele pentru noul născut şi încercam să mă strecor cu greutate prin mulţimea de oameni – cu sau fără treabă – care împânzise oraşul.

          În autogară – o înghesuială şi un vacarm de nedescris, îmbrânceli şi ghionturi la casele de bilete pentru toate direcţiile… “Cine-i pentru Bălceşti, poftiţi aici!” s-a auzit vocea şoferului şi, cu pachetul în braţe, ferind lumânarea şi cu pălăria sucită pe cap, m-am trezit în autobuz, nu neapărat din propria mea voinţă, ci mai mult din cauza îmbrâncelilor celor care se îmbulzeau în urma mea. M-am aşezat pe un scaun, lângă geam şi i-am mulţumit bunului Dumnezeu că nu aveam să fac drumul până la Bălceşti în picioare.

          După ce mi-am mai tras sufletul şi m-am aranjat mai bine în scaun, am arucat o privire împrejur, să văd dacă se umpluse autobuzul. Spre stupefacţia mea, toate locurile erau ocupate de rromi, cinstiţi bine cu mici şi bere cât cuprinde, care se întorceau de la târg. “Unde pleci, cucoană?” m-a întrebat unul şi i-am răspuns, amabilă, că sunt naşă la un botez, la Bălceşti. Satisfăcuţi, probabil, de răspuns şi de amabilitatea mea, s-au întors la sporovăiala şi ocazionalele înjurături, pe ţigăneşte. Din când în când, unul mai în vârstă le atrăgea atenţia cum că nu e frumos să audă naşa aşa ceva, ceea ce m-a încredinţat că în discuţia aceea a lor înfierbântată, se mai scăpau şi oarecari măscări…

          În timpul sporovăielii lor, câţiva se jucau cu un căţeluş de lut (aşa cred) şi, tot plimbându-l din mână în mână, unul l-a strâns mai tare şi l-a spart. Imediat s-au împărţit în tabere şi au început să se înjure şi să-şi împartă pumni printre şi peste scaune. “Aţi văzut şi dumneavoastră, naşă, ce bibalou drăguţ…” m-a interpelat cel care părea proprietarul, după ce îşi încheiase socotelile cu nemernicul care îi spărsese arătania din lut. “Acum ce-i spun eu ăleia mici, Zambilica, că nu i-am adus căţeluş de la târg?” Am încuviinţat, înţelegătoare, dar omul s-a întors către împricinat: “De ce mi-ai omorât câinele, mă, de ce mi-ai spart frumuseţea de bibalou?” Şi, nici una, nici două, s-a repezit asupra aceluia cu pumnii, lovindu-l peste cap şi peste faţă până i-a dat sângele. Instantaneu, grupul care ţinea cu nefericitul respectiv a trecut la contraatac…

Aveţi grijă, să n-o loviţi pe naşa!

         

S-a încins o bătaie ca-n filme, cu pumni şi picioare şi sânge de o parte şi de alta şi, la un moment dat au scăpărat ameninţător şi câteva cuţite, pregătite, probabil, pentru asaltul de pe urmă. Şoferul a oprit autobuzul de vreo câteva ori, încercând să-i potolească şi chiar ameninţând că-i dă jos pe toţi din autobuz, dar nu aveai cu cine să te înţelegi… Dimpotrivă, ostilităţile căpătau amploare, combatanţii erau din ce mai înfierbântaţi, loviturile plouau cu generozitate din toate părţile, dar, în tot coşmarul acela se dăduse consemnul: “să n-o loviţi pe naşa!”, de parcă asta ar fi fost de natură să mă liniştească…

          A durat o eternitate până să ajungem la Lădeşti, acolo unde şoferul a oprit chiar în faţa postului de Miliţie şi a informat de urgenţă ce se întâmplă în autobuzul lui: este plin de ţigani beţi, care se ceartă şi se bat şi au scos cuţitele.

         

Fireşte că miliţienii i-au potolit imediat pe zurbagii, urmând să-i cerceteze şi să le ia declaraţii. La un moment dat însă, în cursul anchetei ad-hoc, până şi tovarăşul plutonier major, comandantul postului de Miliţie din Lădeşti, rămânea cu gura căscată la răspunsurile pe care le dădeau împricinaţii. Nu aveau nici o legătură cu incidentul în sine şi erau absolut spontane, mărturie a cât de iuţi la minte erau ţiganii… “De ce ai dat mă, în Zambilă, nu vezi că i-ai rupt mâna şi că-i curge sângele şi pe nas, şi pe gură, şi din urechi? Asta se numeşte agresiune gravă şi mutilare şi-ţi fac actele şi te bag trei ani la puşcărie, ai înţeles?” “Cum să nu-l bat, tovarăşe plutonier, tot drumul i-a înjurat pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi pe tovarăşa Elena… Păi se poate să-l înjure pe conducătorul nostru iubit şi pe mama noastră, a tuturor? Dacă mai zice ceva de dânşii eu fac moarte de om, aşa să ştiţi!” Şi tovarăşul plutonier a oftat şi a fost obligat să-l elibereze pe marele patriot Zambilă…

          “Dar tu, Gavrilă, ce căutai la Vâlcea?” a trecut omul legii la următorul suspect. “Am plecat cu toţii că am auzit că se dă peşte cu 2 lei kilu’ în Hală, fără cartelă…” “De minţi, cioară? V-aţi dus la Vâlcea să vindeţi fluierele voastre şi să mai ciordiţi câte ceva, pe ici pe colo!” “Să moară mama, domn’ plutonier, dacă suntem din ăia! Uite, întrebaţi-o şi pe naşa dacă am supărat-o noi cu ceva…”

          Şi pe măsură ce răspunsurile curgeau, care mai de care mai nevinovate şi mai în zeflemea, tovarăşul plutonier începea, la rându-i, să-şi piardă răbdarea, aşa că a schimbat tactica. “Dacă ai plecat la Vâlcea, măi Gavrilă, să cumperi peşte, cum se face că arăţi aşa de şifonat, de parcă te-a lovit trenul?” “Păi nu vă spusei, domn’ plutonier, că ăsta mi-a făcut câinele ţăndări? Şi naşa l-a văzut!” “Păi bine, Gavrilă, eu te ştiam băiat de treabă, din asta v-aţi găsit să vă luaţi la bătaie? O fi greşit şi omul…” “Cum să greşească,” a răspuns Gavrilă, “când l-am întrebat m-a lovit cu reteveiul drept în greierii capului, întrebaţi-o pe naşa ce s-a speriat când a văzut… Bătaia e nimic, eu nu să am linişte până nu-l văd pe ăsta mort!”

          “Ajunge,” a spus şeful de post, sătul, “o să vă urcaţi cu toţii frumuşel în autobuz, însoţiţi de cei doi tovarăşi miliţieni aici de faţă şi o să ajungeţi la Bălceşti, la raion, unde o să lămuriţi situaţia fără răspunsuri şmechereşti şi invenţii de-ale voastre. Hai, pieriţi din ochii mei!”

          Otetelişul este un cătun la vreo 2-3 kilometri înainte de intrarea în Bălceşti, cu o populaţie de vreo 90% rromă. Şoferul a oprit să-i lase să coboare pe cei câţiva care nu fuseseră implicaţi în scandal, dar nici nu apuca să deschidă bine uşile, că tot puhoiul de ţigani îşi făcea vânt spre coborâre. Mai mult, nu ştiu cum vestea ajunsese aşa repede, că familiile lor îi înconjurau pe fiecare în parte, taberele din autobuz se reconstituiau şi bătaia de mai devreme se relua la sol, având, de data asta, femeile la conducere. Şi dă-i, şi luptă, mai ceva ca la Borodino! Ţipete, blesteme, înjurături, geamuri sparte, poale ridicate şi ameninţări cu moartea... Copiii adunau pietre – ca muniţie – şi le plasau celor mari... “Atenţie,” a tunat o voce în mijlocul haosului general, “nu mişcă nimeni, toată lumea rămâne pe loc!” Un echipaj de Miliţie de la Bălceşti, anunţat de şofer şi de şeful de post de la Lădeşti, poposea în mijlocul ostilităţilor. Era un echipaj de şase, dotaţi cu pistoale şi cu bastoane de cauciuc, care, fără să piardă vremea, i-au încărcat spre scandalagii în dubă, cu destinaţia Bălceşti.

          Ajunşi acolo, la raion, rromii nu s-au dezminţit, însă, în ciuda cercetărilor asidue, anchetei şi declaraţiilor care aveau să dureze o noapte întreagă. Aceleaşi explicaţii în zeflemea, care îl amestecau pe Ceauşescu şi pe Leana într-un conflict care nu avea nici o legătură cu ceea ce se întâmplase de fapt, aceleaşi ameninţări cu moartea din partea lui Gavrilă la adresa ăluia care-i omorâse câinele şi l-a lovit cu reteveiu’ în greierii capului.

          Spre dimineaţă, din lipsă de probe şi cum nici unul dintre cei implicaţi nu fusese cooperant, ba dimpotrivă, miliţia a fost nevoită să-i elibereze, cu avertismentul că, la următoarea abatere de acest gen, li se va face dosar penal şi vor fi băgaţi la puşcărie. “S-o bage pe mă-sa la penal,” a comentat unul dintre scandalagii, “noi mai avem de lămurit onoarea noastră…”

          Am ajuns, într-un final, cu bine la botez. Ceremonia a decurs cât se poate de frumos în Sfânta Biserică, dar şi petrecerea a fost reuşită. Cumătrii, tineri şi plini de voie bună, au creat o atmosferă de adevărată sărbătoare, iar eu, ca naşă, aveam două motive să mă bucur: de botezul copilului şi de faptul că ajunsesem nevătămată la destinaţie.

          A doua zi dimineaţă aveam să primim vizita unui vecin, foarte interesat dacă am auzit sau dacă ştim ce se întâmplase noaptea trecută cu ţiganii de la Oteteliş. Nu ştiam nimic recent, dar i-am povestit omului de bătaia din autobuz pentru un câine de lut spart şi de faptul că nici miliţia din Lădeşti, nici cea din Bălceşti nu le-au putut face nimic, decât cel mult să le întocmească procese-verbale şi să le dea amenzi pentru tulburarea ordinii publice.

          Aveam să aflu că prea puţin i-au afectat pe ţigani amenzile primite; de cum au ajuns acasă, la Oteteliş, s-au înarmat cu topoare, sape, cuţite, coase, răngi ori alte obiecte contondente şi, alături de bravele lor soţii, au reînceput ostilităţile. Trebuia să moară unul dintre cei doi combatanţi iniţiali pentru ca pacea să se reinstaureze între clanuri.

          Miliţia şi o maşină a salvării ajungeau la locul faptei după ce se terminaseră ostilităţile, pentru a constata o scenă de coşmar: Gavrilaş zăcea întins într-o baltă de sânge, înjunghiat şi ţipând după ajutor; Ciurdel, cu burta tăiată şi cu maţele gata să-i iasă în afară, umbla de nebun cu o coasă în mână să-l taie pe Zambilă, care-i băgase cuţitul în coaste lui socru-său. Patru răniţi grav, ăsta era bilanţul şi s-a suplimentat numărul de ambulanţe ca să-i poată duce pe toţi la spital în bune condiţiuni…

          Rămăsesem agaţată în Bălceşti, dar trebuia să plec, pentru că în două zile trebuia să mă prezint la serviciu. Odată ajunsă acasă, la Vâlcea, aveam să aud tot felul de variante în legătură cu bătaia ţiganilor. Ba că sunt trei morţi la morgă şi pe criminali i-au dus la închisoare, ba că, de fapt, scandalul a pornit de la o sumă de bani pe care-i furaseră Cîndrel şi Gavrilă de la magazinul mare, Oltul, şi pe care nu au vrut să o împartă cu ceilalţi… Ştiam însă adevărul, doar fusesem de faţă, şi atunci am realizat cam cum se scriu poveştile cu balauri şi strigoi, cu feţi-frumoşi şi cosânzene. În definitiv, imaginaţia omului nu are limite.

          Departe de brutalitatea episodului în sine, am ajuns la concluzia că rromii sunt extrem de ageri la minte, spontani şi, de cele mai multe ori, răspunsurile pe care le dau sunt total deviate de la subiect, numai ca să te pună în dificultate. Caracterul nomad al existenţei pe care au dus-o i-a călit şi i-a pus în faţa unor situaţii precare, din care trebuiau să iasă cu multă abilitate şi isteţime.

          Şi am mai înţeles, din călătoria mea la Bălceşti, că oamenii, indiferent de culoarea pielii, răspund la amabilitate, blândeţe şi înţelegere. Ţiganii s-au ataşat de mine şi m-au protejat pentru că i-am tratat ca pe nişte oameni. “Numai naşa e doamnă mare, pentru că ea nu ne-a jignit deloc…” a zis unul, la un moment dat şi atunci am fost sigură că mi-am câştigat doi prieteni.

          Viaţa îşi urma cursul şi, ca în orice comunitate restrânsă, veştile circulă cu repeziciune. Ba că s-au mai iscat nişte bătăi – de data asta din cauza unei fete – între nişte grupuri de olteni de-ai noştri, de peste Olt, care au pierdut numărul paharelor şi s-au înjunghiat, sfârşind la spital şi cu nişte amenzi de i-au usturat la ficaţi, ba un portofel pierdut ori furat în târg, ba o indigestie de la alimente stricate, ba o capră furată, ba unul buzunărit de două chivuţe de nu mai avea nici bani de drum…

          În orice caz, de fiecare dată când vedeam ţigani pe stradă, îmi aduceam aminte de călătoria cu peripeţii de la Bălceşti. “Naşă,” mi-a spus cineva la un moment dat, “să ştii că finul dumitale va fi foarte norocos; l-ai botezat după ce o zi întreagă ai fost înconjurată de ţigani!”. Nu cred în superstiţii, dar, până la ora actuală s-a dovedit că finul meu este foarte, foarte norocos.

         

Şi îmi mai aduc aminte de o replică a unuia dintre ţigani la postul de miliţie din Lădeşti: “Domn’ şef, toţi l-au înjurat pe Ceauşescu, numai naşa nu!”. Şeful de post, aşa cum îi cerea datoria, a vrut să-mi pună câteva întrebări în calitatea mea de martor la incident, dar ţiganii au sărit ca arşi: “Nu o deranjaţi pe naşa cu certurile noastre ţigăneşti! Biata cucoană s-a uitat tot timpul pe geam, să nu ne vadă cum ne înjurăm sau scuipăm şi s-a făcut că nu aude cuvinte murdare, ştiţi dumneavoastră, din alea dezbrăcate la pielea goală… Mergem cu toţii unde trebuie, numai naşa nu!” Şi atunci am avut certitudinea că mi-am câştigat nişte prieteni şi că apropierea se face numai cu vorbe bune.

Episodul Bălceşti începuse să se estompeze în mintea mea, mă aflam în centrul oraşului, la cumpărături, când aud pe cineva strigând: “Naşă!” Pe moment nu am făcut legătura, însă omul insista şi mi-am aruncat privirea către totuarul vecin, de unde venea vocea. Era Gavrilă, cu Mihai şi cu Ciundrel. Au trecut strada şi ne-am salutat cu bucuria revederii. Mi-au spus, oarecum amuzaţi, că s-au împăcat, că nu a mai murit nimeni şi că sunt cu toţii zdraveni şi sănătoşi. Îşi deschiseseră un mic atelier de ceramică la Bălceşti şi veniseră la Vâlcea cu o maşină plină de oale, străchini şi ulcioare pe care să le vândă la târgul de Sântămărie. “Poftiţi, naşă,” m-au invitat ei, “să vedeţi ce marfă frumoasă avem şi ce corturi bine menajate am ridicat!” Nu am putut să scap de ei, am văzut că, într-adevăr, corturile erau bine amenajate şi că marfa era frumoasă, i-am felicitat şi am primit în dar o oală mare, pentru sarmale şi o strachină specială în care să răstorn mămăliga.

“Cucoană,” mi s-a adresat Ciundrel cu emoţie şi aproape cu evlavie, “pot să îndrăznesc să vă poftesc să-mi fiţi naşă, atunci când va naşte Ghiocica mea?” “Aş fi onorată, dragul meu,” i-am răspuns, “numai că luni o să plec din ţară şi o să revin abia spre toamnă… Dar uite cum facem,” am continuat, citindu-i dezamăgirea din ochi, “dacă Ghiocica ta nu va naşte până în toamnă, atunci voi fi acolo cu siguranţă şi va fi plăcerea mea să-ţi botez copilul…”

“Dar finul dumneavoastră, pe care l-aţi botezat de Duminica Tomii cu tot scandalul nostru din autobuz, ce face?” Am zâmbit, aducându-mi aminte de răspunsurile lor spontane: “Ce să facă, e bine, sănătos, mâine poimâine îl iau în armată!” Au râs şi ne-am bucurat cu toţii că avem subiecte atât de umane de discutat. La despărţire şi-au luat pălăriile de pe cap, mi-au sărutat mâna şi am promis că ne vom vedea, cu siguranţă, în toamnă.

Între timp, am aflat că au primit nişte oferte de muncă foarte avantajoase în Italia şi ei, împreună cu alţii din Oteteleş, au plecat într-acolo. Am înţeles că muncesc şi că trăiesc foarte bine acolo şi sper că dacă vreunul dintre ei se va întoarce în ţară, o să mă caute, pentru că sunt oameni de cuvânt atunci când se leagă sufleteşte de cineva.

Cine a zis că nu există pădure fără uscături?

Cine a zis să nu judecăm, că există un singur Judecător?

Cine a zis că este bine să-i tratăm pe oameni cu înţelegere şi înţelepciune?

Măi băiete, calul ăsta nu e iapa noastră!

          Târgul de la Mărculeşti era renumit în tot judeţul; în fiecare duminică, oameni din judeţ şi din judeţele megieşe veneau aici să vândă tot felul de animale şi păsări pe care le creşteau în gospodăria lor. În ultimii ani, târgul se profilase, însă, numai pe vânzarea şi cumpărarea cailor, de diferite rase.

          Spre disperarea lui Senea, fratele meu, mare iubitor de cai, părinţii mei se hotărâseră s-o vândă pe Maşca, iapa noastră, animal blând care ne servise cu credinţă vreme de mai mult de 10 ani. La o vârstă destul de fragedă, Senea călărise deja cam toţi caii din sat, iar de Maşa se ataşase în mod deosebit.

          “Măi copile,” a anunţat tata la un moment dat, “duminică plecăm la Mărculeşti, la târg, să o vindem pe Maşa, că a îmbătrânit, săraca… După care,” a continuat el, “mai punem vreo două-trei parale şi cumpărăm un armăsar de rasă, ca să ai şi tu un cal ca lumea, să-l poţi călări…” Zis şi făcut!

Ca în fiecare duminică, târgul era plin de oameni. Toată larma era acoperită, însă de vocile liveranţilor sau ale samsarilor, cum vreţi să le spuneţi, al căror rol era să intermedieze tranzacţia şi, buni de gură, lăudau animalul cu voce tare, încercând să atragă cumpărători. Odată tranzacţia încheiată, vânzătorul, cumpărătorul şi liverantul beau adălmaşul, iar liverantul câştiga şi câţiva leuţi, partea lui pentru efortul depus.

Dincolo de esenţa sa negustorească, târgul de la Mărculeşti prilejuia contactul dintre oameni; se aflau noutăţile apărute de la ultima întâlnire (cine mai murise, cine se căsătorise cu cine, câţi copii mai aveau unul sau celălalt). Liveranţii, ca de obicei, dădeau culoare târgului cu garanţiile, promisiunile, jurămintele sau blestemele pe care le amestecau în tiradele lor, negustorii aşteptau febrili încheierea tranzacţiei sau beau, mulţumiţi adălmaşul şi, ca în orice târg, mulţimea de gură-cască aştepta să le pice câte ceva, o ţigară sau o halbă de bere de la cei care băteau palma. Pentru că de multe ori aceste adălmaşuri se lungeau pe parcursul a mai multor ore, cumpărătorii şi vânzătorii dădeau câte un rând de fiecare de nimeni nu mai ştia câte rânduri se adunaseră, limbile se dezlegau, toată lumea îmbrăţişa pe toată lumea şi, în final, cei câţiva gură-cască prezenţi erau adoptaţi de grupul celor care sărbătoreau de drept…

Tata şi cu Senea se depărtaseră binişor de centrul târgului, urmărind atent cum se desfăşoară afacerile şi cum se păstrează obiceiurile. Se făcea, însă, târziu şi realizau că uitaseră complet de Maşca, pe care o lăsaseră mult în urmă, legată de o tufă de măceş, cu trăistuţa de ovăz pregătită de acasă atârnată de gât. “Măi copile,” a zis tata, “du-te şi dezleagă calul, încalecă şi mergi acasă… Vezi să ţii drumul drept! S-a înserat şi târgul e pe sfârşite… Eu o să mai rămân vreo două ceasuri cu nişte neamuri de-ale noastre din Coşerniţa şi o să vin acasă cu trinu’ de ora 8.00.” Senea nu a mai aşteptat al doilea îndemn. A dezlegat calul, a încălecat şi... p-aci ţi-e drumul!

Seara, tata, obosit de drum şi de cele câteva pahare băute cu neamurile, s-a culcat devreme. Mama era plecată la un hram, la Ţepordei, aşa că nu am avut cu cine să împărtăşesc faptul că eram sigură că Senea venise de la târg călare pe un cal nou...

Dimineaţa, atunci când tata s-a trezit, m-am grăbit să-l întreb cum îl cheamă pe noul nostru cal, unde-i Maşca şi cui i-au lăsat-o... “Ce vorbeşti, fetiţo,” mi-a răspuns tata, nedumerit, “ce cal nou ai văzut tu la noi în grajd?” “Hai cu mine să-ţi arăt, tăticule!”

…Tata încremenise în poarta grajdului, absolut stupefiat. Parcă văzuse o fantomă. “Senişor,” l-a chemat el pe fratele meu atunci când şi-a mai revenit, “ia vino tu la tata şi spune-i cu cine ai schimbat-o pe Maşca?” “Eu n-am făcut nimic, tăticule,” a răspuns Senea, nevinovat, “când am ajuns la tufa de măceş, în locul Maşcăi era roibuleţul ăsta şi am crezut că matale ai încheiat afacerea; l-am mângâiat, i-am vorbit frumos, ne-am împrietenit repede şi m-a lăsat să-i cuprind grumazul şi să-l încalec…” “Măi copile, ăsta nu e calul nostru, ai furat un alt cal… O să vină jandarmii şi o să ne bage la închisoare pe amândoi…” a constatat tata, resemnat.

Între timp, vecinii şi prietenii nu mai pridideau cu laudele şi felicitările: “Bine că aţi vândut gloaba aia bătrână, că v-a servit destul…” “Cine a luat-o, trebuie să-i asigure odihnă şi tratament, hă, hă, hă!” “Senişor, tu iubeşti caii, o să faci din el prima-ntâi din sat, se vede rasa din el…”

Mama, venită de la hram, să leşine, nu altceva, la aflarea tărăşeniei. “Bre, Alexandre,” i-a spus ea tatei într-un târziu, “de două nopţi n-am închis un ochi din cauza poveştii ăsteia… Eu zic să te duci la Mărculeşti, la postul de jandari şi să le povesteşti tot. Mai bine, bre, săraci şi curaţi, decât cu armăsarul ăsta în curte şi la puşcărie… Poate s-o fi făcut şi vreo plângere, până acum!”

Convins de mama, tata se prezenta a doua zi la Mărculeşti, la postul de jandarmi, la domn’ majur. Fâstâcit şi speriat, însă, frământând căciula în mâini, tata a reuşit să încurce povestea cu Maşca şi roibuleţul şi târgul şi liveranţii şi neamurile şi tot felul de detalii fără nici o noimă în aşa hal încât, enervat la culme, domn’ majur a explodat: “Măi, bade, mă uit la dumneata şi îmi pari om normal…Ai bătut atâta cale până aici ca să-mi îndrugi tot felul de baliverne despre un cal, sau o iapă, sau Dumnezeu ştie ce o fi fost… Noi avem lucruri mult mai importante de rezolvat, nu intră în atribuţiunile noastre să vă păzim vouă caii! Unde am ajunge dacă altul ca dumneata ar apărea aici şi ar începe să îndruge vrute şi nevrute despre cai verzi pe pereţi?” “Domn’ majur,” a îndrăznit tata, “dacă procurorul de la Bucureşti vine şi ne găseşte calul în curte ne bagă toată familia la puşcărie! Mai bine să ne-o dea pe Maşca înapoi, cu toate că băieţelul meu s-a ataşat de calul ista…”

“Măi nene,” a zis majurul cu blândeţe, dar privindu-l pe tata într-un fel anume, “dumneata eşti grav bolnav… Du-te degrabă şi te caută, ai serioase probleme cu capul!” “Va să zică nu ne băgaţi la puşcărie?” “Du-te omule şi lasă-mă, am eu necazurile şi durerile mele! Eu mă prăbuşesc şi matale o ţii într-una cu calul…” a oftat acela, exasperat.

În curtea postului de jandarmi, alţi câţiva oameni aşteptau să intre la domn’ majur, dar se pare că nu ştiau exact cum să procedeze. “Cum te-a primit, bade,” l-a întrebat unul pe tata, “că de câteva zile numai îi tună şi fulgeră şi nimeni nu-i poate intra în voie? Am auzit de la vecina lui, Lisaveta o cheamă, că i-a fugit nevasta de acasă, a luat copilul, a încărcat o camionetă cu toată zestrea şi a plecat la Soloneţ, la mă-sa! Bietul majur,” a continuat omul imperturbabil, “se zbate de durere, când înjură furios, când vorbeşte singur şi intră de cam multe ori în cârciumă să se consoleze cu o cinzeacă… Doamne-fereşte să dea în patima băuturii, săracu’ om; femeia asta o să-l distrugă! Avea ea, ce-i drept, ochii cam jucăuşi şi era tare plimbăreaţă şi oamenii din Soloneţ, care vorbesc cam multe, ziceau că a fost văzută la Soroca cu un sergent de stradă, dar nu trebuie să bârfim, că nu-i frumos…”

Înarmat cu aceste preţioase informaţii, tata ajungea, într-un târziu, acasă şi lucrurile intrau pe făgaşul lor normal. Roibuleţ se adaptase la noi, Senea nu mai putea de dragul lui: îl mângâia, îl răsfăţa şi-l alinta ca pe un copil.

În primele zile, aveam să fim martorii unui spectacol minunat: Roibuleţ ieşea din grajd, se ridica în două picioare, se uita prin toate camerele, apoi alerga în grădină şi alunga toate găinile şi gâştele după magazie. Se întorcea, apoi, la noi, ne mirosea pe fiecare în parte şi noi îi dădeam pâine şi zahăr. Ne mulţumea, în felul lui, fericit de familia care-l adoptase. Poate şi Maşca, ne gândeam noi, a avut noroc de o familie iubitoare de animale…

“Bre, Alexandre,” i-a zis mama tatei la o bună bucată de vreme după întâmplarea de la târgul din Mărculeşti, “trebuie să facem cumva şi să vindem juninca asta, ne chinuim cu ea de ani întregi şi-i tot stearpă. Nu mai vedem noi viţel de la ea în vecii-vecilor! Ştiu că la Şteap se face duminica iarmaroc, mai mult de vaci şi ceriale… Eu zic să te duci poimâine şi s-o vinzi, Alexandre, nu vezi că ţine un pumn de bani închişi degeaba? Şi pe urmă mai vedem noi ce-om face cu banii căpătaţi pe ea, cât să iasă totul bine…” “Bine, bre Anică,” a încuviinţat tata, “dacă-i pe aşa, să ai de grijă mâine seară să pregăteşti traista şi pe Senea, că dacă plecăm de dimineaţă şi o luăm prin Voşca, într-o oră suntem la Şteap!”

“Vai de mine şi de mine, omule,” a scuturat mama din cap, “nici prin gând să nu-ţi treacă să-l iei pe Senea cu tine, nu ţi-a fost destul pocinogul pe care l-a făcut la Mărculeşti? Împieliţatu’ ăsta de copil nu se potoleşte deloc… Mai ţii minte când a plecat călare pe vacă la cireadă? ori când ne-a umplut casa de hulubi sălbatici de ne-a băgat în sperieţi în crucea nopţii? ori când a muls toate vacile care erau la păscut în Bălţata, chiar finu’ Melinte l-a prins mulgând laptele în nişte coji de bostan…Doamne-fereşte cu pezevenghiul ăsta,” a continuat mama, “te pomeneşti că se întoarce de la târg cu vreo viţică de curmei… Abia m-am liniştit de pe urma poznei cu Maşca; cât e de zbanghiu cine ştie în ce bucluc ne mai bagă de data asta!” “Deh, Anică,” a oftat tata, “aşa sunt copiii: mai fac năzbâtii, se cuminţesc când cresc şi apoi încep grijile şi pentru ei…”

“Ce să se cuminţească ăsta, Alexandre? N-am vrut să te supăr, dar tot finu’ Melinte mi-a zis că l-a văzut trăgând din ţigară împreună cu Timofte şi Gavrilaş al Marghioalei. Când s-a uitat Melinte mai bine la ei, aveau şi un ulcioraş cu vin din care se cinsteau… De asta ce mai zici?” “Ce să zic, Anică? Dacă nu-i place cartea, l-om face gospodar, sau comerciant, că văd că se pricepe să vândă, să cumpere ori să facă schimburi…” “Merita o bătaie zdravănă,” l-a întrerupt mama, “atunci când a furat un sac de grâu şi l-a dat la schimb pe doi cocoşi care aveau grijă să-şi trezească vecinii din oră în oră. Zicea el că cocoşii ăia sunt aduşi de la Şefu’ indienilor de pe apa aia de-i zice Marea Neagră!” “Sunt lucruri omeneşti, Anică,” a zis tata, împăciuitor, “să-i mulţumim bunului Dumnezeu că suntem cu toţii sănătoşi! Mai grav ar fi dacă băiatu’ ar fi bolnav şi nu ar putea face toate năzbâtiile astea… Îţi place mai mult Ştrulică al lui Avrum, care stă cât e ziua de lungă în grădină la umbră, tuşeşte de oftică, nu are pic de vlagă şi nu se poate juca cu nimeni? Degeaba are Avrum bani, avere şi magazine dacă fiu-său e bolnav! Bogăţia mare e la noi, că suntem sănătoşi şi în trup, şi în suflet!”

Trecuseră luni de la întâmplarea din târgul de la Mărculeşti, iar Roibuleţ era de acum un adevărat membru al familiei noastre.

Înainte de sărbătorile de Paşti la moara din satul nostru era mare aglomeraţie. Uneori puteai să aştepţi şi două-trei zile până să-ţi vină rândul să macini. În aceste condiţii, de voie, de nevoie, oamenii se împrieteneau, se stabileau noi legături, se depănau tot felul de istorioare şi întâmplări pe lângă căruţele încărcate cu saci de grâu.

“Doamne, nănaşă, ce am auzit de la nişte oameni care stăteau la rând, la moară…” “Ia zi-i, măi Melinte, ce ai auzit?” s-a interesat mama. “Omul zicea că i s-a întâmplat chiar lui; cică avea mare nevoie de bani şi s-a dus la iarmaroc la Mărculeşti să vândă un mânzoc. Acolo a dat peste unu’, Arvinte, cel mai mare samsar de cai, şi acela l-a sfătuit să priponească mânzul şi să facă o plimbare prin târg să vadă cum merg preţurile… În timp ce se uitau prin târg, omul a dat peste doi foşti camarazi de armată, de la cavalerie; bucurie mare, hai să se cinstească cu un litru de vin; ce să mai, el, cu samsaru’ şi cu cei doi camarazi au înghiţit litrul imediat, să mai vină un rând, şi încă unul, şi încă unul…Între timp, la masă se aşezaseră tot felul de zâmbăreţi, dornici de un pahar de vin şi plini de sfaturi competente. La un moment dat, cârciumarul l-a bătut pe umăr şi l-a rugat să elibereze masa, era singur, cică dormea acolo de vreo 2-3 ceasuri, toţi tovarăşii lui plecaseră de multişor. A ieşit afară din cârciumă, dar l-a luat cu ameţeală şi s-a întins sub un gard, la răcoare, să se mai limpezească niţel. S-a trezit târziu, iarmarocul era pustiu şi a alergat, speriat să-şi caute calul. Să-nnebunească, nu altceva, calul – nicăieri! Ce să facă, bietul om: să moară acolo, pe loc, sau să meargă acasă?”

“În cele din urmă,” a reluat Melinte povestea, “omul a plecat încet spre casă, însăilând o minciună de-i venea s-o creadă şi el, nu alta! A ajuns târziu, obosit, flămând şi fără nici un ban în buzunar… Ai lui l-au văzut cât de obidit era, l-au lăsat întâi să-şi tragă sufletul, dar întrebarea a venit, totuşi: Ei, cum a fost, ai scos preţ bun pe mânzoc? Şi, pentru a pune capăt agoniei, omul a început să le înşire minciuna pe care o gândise pe drumul către casă: cum că luase banii pe mânzoc şi plecase spre casă, însă trei hoţi l-au urmărit şi l-au atacat; doi dintre ei i-au pus cuţitele la gât, al treilea l-a buzunărit, i-a luat bănuţii şi apoi l-au aruncat într-un şanţ plin de buruieni… Familia îl asculta încremenită şi fără grai şi, după ce şi-au mai revenit, rugăciuni, acatiste şi blesteme pe capul hoţilor care-l prădaseră pe bietul om… Dar, în cele din urmă, i-au mulţumit fierbinte bunului Dumnezeu că a scăpat cu viaţă…”

“Sigur,” a revenit Melinte după o scurtă pauză, “omul zicea că, în timp, toată întâmplarea a fost dată uitării… Dar numai el ştie, săracu’, ce povară poartă în suflet cu gândul la bietul mânzoc pe care l-a părăsit lângă tufa aia de măceş! Se mângâia, totuşi, la ideea că mânzul a încăput pe mâna unui gospodar straşnic, care să-l iubească şi să-l îngrijească aşa cum o făcuse el…”

În faţa lui Dumnezeu, nu ne putem numi hoţi. O mână cerească ne-a luat-o pe Maşca, să bucure altă familie cu blândeţea ei, cu prietenia faţă de copii şi cu ataşamentul faţă de stăpânii care o îngrijesc şi o hrănesc… Şi de unde erau să ştie cei care fuseseră de faţă la spovedania omului aceluia că aceeaşi mână cerească ne-a adus nouă mânzocul, botezat de Senea Roibuleţ, care era acum într-un grajd la 5-6 case depărtare de moară, bine hrănit, răsfăţat şi alintat?