Cam aşa a fost la Someşeni...

“Măi tovarăşi,” a început tovarăşul Negrea după ce ne-a văzut adunaţi pe toţi în curtea Direcţiei Judeţene de Partid, “s-a hotărât, la nivel central, ca din toamna asta Clujul să fie racordat la reţeaua naţională de gaz metan, iar racordul – de pe câmpia Someşenilor până în oraş – va fi făcut cu ajutorul dumneavoastră, prin muncă voluntară. Sunteţi de acord?”

Anunţul era făcut într-o zi de duminică dimineaţa, la orele 8.00, deci nu numai că am fost unanim de acord, dar am şi respirat oarecum uşuraţi, mai ales că ne frământaserăm toată noaptea încercând să desluşim motivele pentru care tovarăşul Negrea ne convocase taman duminică la întrunire. Da, da, vom munci şi vom lupta/La conductă vom săpa!

 …Instituţiei noastre – una dintre multele instituţii ce prestau muncă voluntară acolo, pe dealurile Someşenilor – i se trasase sarcina de a săpa un şanţ lung de 300 metri, lat de 1 metru şi adânc de 1,5 metri. “Acum ştiţi ce aveţi de făcut; puneţi mâna pe hârleţe şi la treabă!” ne-a îndemnat tovarăşul Negrea, superior, după care s-a suit într-o maşină şi dus a fost!

Era o vreme de toamnă friguroasă, pământul îngheţase superficial şi, după ce reuşeai să spargi crusta tare, dădeai de un fel de humă moale şi mocirloasă… Aşa că am aplicat noţiunea de diviziune socială a muncii: bărbaţii săpau, noi, femeile, scoteam ţărâna la suprafaţă. “Aşa se construieşte socialismul!” ne-a făcut cu ochiul inginerul care supraveghea partea noastră de lucrare.

La orele 10.00 – pauză de gustare şi ţigară. Ne-am aşezat muncitoreşte, pe marginea şanţului, colegul meu, Ianoş, a scos din traistă o bucată sănătoasă de pită, nişte slană şi două cepe şi a început să mănânce cu o aşa poftă de te lua cu leşin privindu-l… “Tu nu vrei nişte pită cu slană?” m-a îmbiat el. “Cum nu, bucuroasă!”, am acceptat invitaţia, mai ales că nu mâncasem nimic în dimineaţa aceea. Nici acum, după atâţia ani, nu reuşesc să găsesc o specialitate culinară comparabilă ca deliciu cu acea gustare luată în plin câmp, în vânt şi în frig…

Pauza se terminase; pentru ţară şi popor/să muncim cu drag şi dor! În jurul orelor 12:30 sosea şi maşina neagră, luxoasă, a Judeţenei de Partid şi din ea descindeau tovarăşii Scurtu, Turcu şi nelipsitul tovarăş Negrea.

Zis şi câinele credincios al partidului, tovarăşul Negrea era, ca mai toţi politrucii comunişti, un om cu origine sănătoasă, care-şi petrecuse mare parte a vieţii lucrând ca fochist în subsolul unei băi comunale şi care avea, de când partidul îl propulsase în funcţie de conducere, câteva devize care-i călăuzeau paşii: Lupta de clasă! Nu avem nevoie de cei cu şcoală ori de cei avuţi! Gata, la o parte cu ei! Proletari din toată ţara, uniţi-vă! ori alte asemenea clişee pe care le prinsese din zbor pe la şedinţele de partid…

Tovarăşii au inspectat, cu un ochi critic, şantierul şi s-au oprit în dreptul nostru. S-au uitat lung la lucrarea noastră, s-au privit între ei, s-au uitat iară la lucrare şi deja devenise evident că ceva nu le convenea. Înainte de a se urca în maşină, tovarăşul Negrea s-a întors către noi şi ne-a spus, pe un ton ce nu prevestea nimic bun: “Băi tovarăşi, joi, la orele 16.00, şedinţă în sala mare a Sindicatelor, s-a înţeles?” După care a dispărut în pântecele maşinii şi, pentru a doua oară pe ziua aceea, dus a fost!

Joia, la şedinţă, un singur punct pe ordinea de zi: activitatea slabă de pe şantierul de la Someşeni. “Voi credeţi că aşa se construieşte socialismul?” s-a lansat tovarăşul Negrea în dizertaţie. “În ritmul ăsta nu terminăm conducta nici până toamna viitoare…”

Nici nu se stârnise bine când uşa se deschidea şi îşi făcea apariţia un şofer de la fabrica de bere. “Vă rog să mă iertaţi de întârziere, am avut o pană la motor!” a zis omul, stând respectuos lângă uşă, cu pălăria în mână.

“Lasă scuzele, tovarăşe,” a sărit, ca ars, tovarăşul Negrea, “vă ştiu eu pe voi, alde d’ăştia... Trebuie să te descurci, trebuie să faci tot ce poţi ca să ajungi la timp la şedinţă… Cu oameni ca dumneata nu o să mai ajungem în comunism niciodată! Nu ţi-e ruşine să mă deranjezi în plină şedinţă, eu am muncă de răspundere aici, la partid, tovarăşe, nu-mi pot permite întreruperi!” Şi apoi, ignorându-l pe bietul om, umil şi umilit, s-a întors către sală: “Puteaţi să spuneţi de la bun început că nu vă place Uniunea Sovietică, ori comunismul, vă trimiteam direct la canal!” A urmat, fireşte, o altă oră interminabilă de bălăcăreală greţoasă, comunistă şi de educaţie socialistă, după care tovarăşul Negrea însuşi a încheiat şedinţa, dezamăgit de lipsa noastră de reacţie.

Mult mai târziu aveam să aflu că amărâtul ăla de şofer era feciorul unei familii de învăţători din Popeşti, judeţul Cluj. Ce ură l-a determinat pe tovarăşul Negrea să-l umilească pe bietul om la momentul ăla, nu ştiu nici acum. Ştiu, în schimb, ce întrebări mestecam în minte atunci când eram singură, cu mine însămi, noaptea, sub plapumă: “Cum aţi putut, tovarăşe Negrea, să parveniţi într-un timp aşa de scurt?”, “Când ştiţi, tovarăşe Negrea, că aveţi câteva clase primare, cum vă permiteţi să-i judecaţi pe alţii?”

Adevărul este că, făţiş, nu aveam nici unul curajul să-i închidem gura. Fiecare aveam cariere ori familii şi nu ne puteam permite ca un semidoct oarecare să ne fure viaţa pentru o vorbă scăpată în vânt… “Vai, ce bine arătaţi, tovarăşe Negrea, cât de bine vă stă costumul”… Nici acum nu pot să scap de sentimentul de greaţă absolută, de repulsie efectivă pentru nulităţi.

“Puteţi să ajungeţi şi voi ca mine”, ne învăţa tovarăşul Negrea, “dacă veţi munci cu cinste pentru Partid!” şi se dezlănţuia, mai apoi: “Bă, adă-mi mapa din maşină, am ceva de notat… Mâine, toţi tinerii ăia cu plete să-mi apară aici tunşi şi proaspăt bărbieriţi, aici nu e capitalism!”

…Era duminică, iarăşi, eram la Someşeni, pe şantier, şi nu puteam nicidecum să dizloc un colţ de piatră ce răsărea, sfidător, din malul şanţului. M-am chinuit în fel şi chip: am tras, am împins, am izbit cu lopata. Degeaba! De neputinţă, ori poate de ciudă, am încercat să-l împing, mai apoi, cu vârful pantofului şi, câteva secunde mai târziu, mă aflam în pragul disperării, pentru că talpa mi se dezlipise aproape de jumătate… Pământul era nefiresc de moale şi mocirlos pentru frigul din acea zi şi orice pas pe care încercam să-l fac rezulta într-o clămpăneală absolut ridicolă între talpă şi şoşon.

“Ce e cu tine, fată, nu ţi-i bine?”, m-a întrebat Ianoş, prinzând din zbor expresia de disperare de pe faţa mea. “Taci,” a replicat după ce am încercat să-i explic despre ce era vorba, “o rezolvăm noi cumva!” şi a scos două fire de sârmă subţiri şi un fir lung de sfoară de bumbac din trusa lui de electrician. “Du-te acum acolo, în spatele gardului şi leagă bine, în trei locuri, să te ţină până la Cluj… Şi mai ales, ai grijă cum mergi, să nu se cunoască!”

“Nu înţeleg”, am zis, complet bulversată.

“Să nu te dai de gol, să nu te plângi, să nu arăţi în nici un fel nemulţumire…”, a zis el, aproape şoptit. “Ăştia te pot bănui că ai făcut-o înadins ca să scapi de muncă şi te dau afară cât ai zice peşte. Aşa că, dacă apare vreun control pe aici, fii veselă şi zâmbitoare, nu uita, tovarăşul Negrea veghează!”

Inevitabil, maşina neagră a Judeţenei de Partid avea să-şi facă apariţia câteva ceasuri mai târziu şi, ca de obicei, din ea descindea tripleta de aur, de data asta bine şifonată, pentru că, se pare, tovarăşul prim-secretar îi scuturase bine de tot în şedinţa pe care o avusese cu dumnealor. După o scurtă trecere în revistă a lucrărilor, tovarăşii Scurtu, Turcu şi Negrea se opreau în dreptul şanţului nostru, cu eterna expresie de nemulţumire pe chip, acum mai accentuată ca oricând.

“Bine, măi tovarăşe,” a început tovarăşul Turcu, privindu-l în ochi pe tovarăşul Negrea, “cum de această echipă este cea mai slabă din tot şantierul? Se poate aşa ceva?”

“Care e motivul?”, a completat tovarăşul Scurtu.

“Să vedeţi,” a încercat să explice, timid, tovarăşul Negrea, “în echipa asta sunt mai multe femei decât bărbaţi şi ştiţi şi dumneavoastră că femeile sunt mai slabe, mai sensibile şi mai delicate, fără prea mare forţă fizică, nu pot da acelaşi randament ca bărbaţii…”

“E clar, tovarăşe”, a replicat tovarăşul Turcu, “se vede că dumneavoastră nu aveţi nici cea mai vagă idee despre cultura comunistă. Aţi auzit despre femeia sovietică? Războiul a fost câştigat tocmai datorită puternicii femei sovietice, care ştie să mânuiască puşca, mitraliera, tractorul şi toporul, dacă e cazul. Vă lipseşte cultura de partid de bază, tovarăşi, asta e problema, dar, nici o grijă, vă dăm noi pe brazdă!”

“Mai aveţi mult de învăţat de la marele popor sovietic şi de la geniala femeie sovietică, aţi înţeles?”, a completat, ca un ecou, şi tovarăşul Scurtu.

“Am înţeles, să trăiţi, tovarăşe Turcu, să trăiţi, tovarăşe Scurtu!” Cam cu jumătate de gură s-a auzit şi un timid “să trăiţi, tovarăşe Negrea!”, semn că cei prezenţi acolo intuiseră exact cam care era lanţul ierarhic.  

Lucrările erau complete la sfârşitul lunii mai, urmau să vină specialiştii pentru a instala conductele de gaz. “Vă mulţumim pentru eforturile depuse!”, a cuvântat tovarăşul Negrea într-un cadru semifestiv, timp în care noi eram entuziasmaţi că din acest moment încolo o să avem duminicile numai pentru noi şi pentru timpul nostru liber. “Bine, bine, tovarăşe Negrea,” au îndrăznit unii, “dar nu ar fi cazul să sărbătorim şi noi, la o bere, terminarea săpăturilor?” şi fără să aştepte vreun răspuns, Ianoş a venit cu o idee: “Eu zic aşa: cum ajungem în Cluj mergem în parcul mare, la o bere, după care mergem să vedem meciul de fotbal dintre Dermata şi echipa Transporturilor. Două echipe tari, ăia de la Transporturi sunt ai noştri, cu C.F.R.-ul, cu Poşta, cu Telefon-Telegraf…”

Mi-am păstrat presimţirile sumbre pentru mine, chiar şi în momentul în care Ianoş şi, surprinzător, însuşi tovarăşul Neagu, comandau al doilea rând de bere, înainte să intrăm pe stadion. Era duminică şi, din experienţa mea de şantier, duminica era de rău...

Meciul în sine nu a prezentat nici un interes, nimeni a aruncat vreo privire spre teren, adevărata luptă s-a dat în tribune, între suporterii Dermata (formată din unguri) şi suporterii echipei de la Transporturi, evident, români cu toţii. După obişnuitul concert de huiduieli, înjurături şi expresii care mai de care mai suculente, s-a trecut la argumente mai concrete: scaune rupte, aluzii folclorice la adresa rudelor de gradul I (cu trimitere la mamă, în primul rând), fluierături şi ţipete, haine şi cămăşi rupte. Se împărţeau pumni şi picioare cu generozitate, mai ceva ca la Borodino, după care combatanţii au constatat că spaţiul în care se manifestau nu era suficient de larg, aşa că s-au mutat. În parc. Acolo unde s-a atins apogeul, cu grupuri fugind încoace şi încolo, agresori sau victime deopotrivă. Şi cum la vremea aceea nu erau telefoane mobile ori Servicii Unificate de Urgenţă, ori 112, fiecare şi-a încasat-o cu demnitate, mai uşor sau mai grav, fără reclamaţii, ori plângeri şi fără scandal. Societatea civilă funcţiona, deci, impecabil.

Nu s-a pus în nici un moment, în nici un fel, problema şovinismului. Oamenii aveau probleme mult mai importante de rezolvat decât să despice firul în patru pe seama unei bătăi la un meci de fotbal, sport privit de altfel, la vremea aceea, ca o “preocupare neserioasă a unor elemente tinere cărora nu le-a plăcut cartea sau munca”. Termenul de fotbalist, aşa cum este el perceput în ziua de azi, nu exista, era numai un peiorativ care desemna un tânăr fără rost, fără prea multă carte, care nu era capabil să-şi găsească o parteneră de viaţă şi, în cele din urmă, să-şi întemeieze o familie. Însuşi tovarăşul Scurtu, unul dintre depozitarii de bază ai doctrinei comuniste, avusese o intervenţie sugestivă în acest sens, la o şedinţă cu organizaţia de tineret: “Ce e cu voi, măi tovarăşi, de ce nu vă apucaţi de o meserie serioasă? Cât e ziulica de lungă alergaţi şi daţi cu piciorul în băşica aia, ruşine să vă fie! Coşcogea vlăjgani, grămadă după un gogoloi de minge… Nu mai fugiţi de muncă, băi tovarăşi!”

Lumea noastră, a celor ce săpam prin şantiere duminica, mergea înainte, cu bune ori rele. Lumea lor, a tovarăşilor adică, se cristaliza către un nou vârf, anume cel al burgheziei proletare. Constataserăm că, de la o vreme, tovarăşii Scurtu, Turcu ori Negrea îşi schimbaseră sensibil gusturile. Se îmbrăcau cu haine mai scumpe şi mult mai elegante şi îşi mutaseră aria de interes către femei mai cochete, mai elevate şi mai gingaşe. Un an mai târziu, toţi trei divorţau şi se recăsătoreau, ceea ce-mi confirma intuiţia: nu mai puteau să se afişeze cu fostele lor partenere de viaţă – muncitoare, analfabete, golite de orice fel de feminitate. Tovarăşul Turcu îşi refăcuse viaţa alături de o croitoreasă de 21 de ani, tânără, elegantă şi dornică de plimbări. Tovarăşul Scurtu se recăsătorise cu o femeie mai tânără cu 20 de ani, avidă de petreceri şi restaurante. Iar tovarăşul nostru Negrea o lăsase pe fosta lui soţie (necizelată, cu mâinile mari, ca nişte lopeţi, murdare de cărbune, probabil din această cauză îl înlocuise pe post de fochist la baia comunală) pentru o ospătăriţă cochetă, durdulie, amatoare de bijuterii scumpe şi concedii la mare. Într-un cuvânt, snobismul şi parvenitismul în cel mai mizerabil grad al lor, cel proletar.

…Mă întorceam de la o reprezentaţie cu Traviata lui Verdi şi dădeam nas în nas cu tovarăşul Turcu, la braţ cu tânăra şi frumoasa dumnealui soţie. “Cum v-a plăcut spectacolul?” l-am întrebat. “Ce era să-mi placă,” mi-a răspuns, pufnind, “n-am înţeles absolut nimic, cultura noastră, de partid, promovează arta populară: doine, sârbe, hore, bătute, fecioreşti. Nici vorbă de aşa ceva, ăştia se întreceau, care mai de care, în ţipete asurzitoare!”

Am dat din cap a aprobare şi înţelegere, dar realitatea este că mă lăsase fără replică. Ne-am despărţit lăsându-i impresia că sunt în asentimentul lui, da, acolo pe scenă se petrecuseră chestii abominabile, oamenii ăia nu băgaseră nici măcar o sârbă în program…

Departe de orice momente triste ori penibile, departe de acele vremuri tulburi însă, munca voluntară pe care am efectuat-o la Someşeni a contribuit extrem de mult la experienţa mea de viaţă şi, de ce nu? la felul în care am învăţat să cunosc oamenii, unii prieteni adevăraţi, gata să facă orice pentru tine, alţii cu multe feţe, gata să te vândă pentru un pumn de arginţi şi să calce peste cadavre pentru partid şi pentru lor vis de parvenire. Şi am învăţat, mai mult decât oricând, că umilirea şi dispreţuirea fiinţei umane este unul dintre cele mai mari păcate.

Nepoţii şi strănepoţii mei se pot mândri cu mine: şi eu am fost printre cei care au pus umărul la introducerea gazului metan în Cluj-Napoca. Şi printre cei care au contribuit, voluntar, la sădirea perdelei de pomi din jurul Clujului. Să nu uitaţi nicicând deviza mea: “Cultul pentru muncă şi iubirea de oameni!”

…Chiar, pe unde or mai fi acum cei trei muşchetari, Turcu, Scurtu şi Negrea?