Tovarăşul Mihalache - celebru escroc sentimental!

...Bărbatul de talie mijlocie, la vreo 30-35 de ani, îmbrăcat modest şi strângând nervos mânerul unei serviete vechi, se îndreptă precipitat spre cabina telefonică aruncând priviri suspicioase în stânga şi-n dreapta. “Alo, Alo! Consiliul sindical?” „Da,” îi răspunse vocea de la celălalt capăt al firului, “consiliul sindical…” “Cu tovarăşul preşedinte, vă rog!” “La telefon! Sunt preşedintele Scurtu!” “Vă vorbeşte tovarăşul Popescu de la Uniunea Generală, Comitetul Director, se aude, tovarăşe Scurtu?” “Se aude, tovarăşe Popescu, vă ascult cu respect!” “Vezi, măi tovarăşe Scurtu, că mâine va sosi la dvs., la Râmnicu Vâlcea, un tovarăş de-al nostru, de la Uniune, Mihalache, Marin Dumitru îl cheamă şi are sarcina concretă să se ocupe de munca şi activitatea culturală pe linie de sindicat!” “O, tovarăşe Popescu, chiar de un asemenea specialist aveam mare nevoie… Vă asigurăm că va fi bine primit şi că-i vom acorda tot sprijinul nostru!”

Tovarăşul Mihalache atârnă receptorul în furcă şi ieşi din cabina telefonică cu un zâmbet perfid în colţul gurii, aruncând o privire triumfătoare către sediul Consiliului Sindical, aflat la nici 150 de metri de cabina telefonică de la care tocmai vorbise în numele Uniunii Generale, Comitetul Director…

A doua zi, la scurt timp după ce trenul de la Bucureşti oprea în gara Râmnicu Vâlcea, tovarăşul Mihalache bătea la uşa Consiliului Sindical, cu un aer de superioritate întipărit pe faţă. Era primit cu multă bună-voinţă de toţi colegii, Cristina, femeia de serviciu, îi pregătise chiar şi o mică gustare care avea să-i prindă foarte bine tovarăşului, având în vedere că vagabondase toată noaptea prin gară şi parcurile oraşului, hămesit şi însetat…

“Noi zicem, tovarăşe Mihalache, ca la început să vizitaţi unităţile care au echipe culturale, cu brigăzi artistice puternice, echipe de dansuri, grupuri vocale şi formaţii de teatru. Dacă doriţi, şi când doriţi, vă putem pune şi maşina la dispoziţie…” “Lasă, tovarăşe Scurtu, problemele de serviciu, o să mă descurc eu… Pe moment mă frământă găsirea unei locuinţe de închiriat!” “Problema e ca şi rezolvată, tovarăşe Mihalache, ne-am gândit şi la treaba asta şi vă rugăm să acceptaţi să locuiţi în camera de oaspeţi… E modestă pentru valoarea dumneavoastră, dar pentru început merge; are baie cu duş, mobilier nou, aragaz, telefon, televizor şi un mic frigider… Vă rugăm, tovarăşe Mihalache, nu ne refuzaţi! Am fi onoraţi să avem lângă noi pe cineva atât de important de la Uniune, de sus, sus de tot! Parcă suntem mai puternici cu dvs. alături de noi…”

La şedinţa de luni, toate echipele au fost anunţate să înceapă pregătirile pentru sărbătoarea zilei de 23 august. “Să ştiţi că tovarăşul Mihalache va veni în control, absolut la toate unităţile,” a spus tovarăşul Scurtu, “aşa că multă atenţie, multă seriozitate şi multă desciplină, s-a înţeles?”

Nici unul dintre controalele făcute nu reuşise să-l mulţumească pe tovarăşul Mihalache, de unde şi reputaţia care i se dusese, aceea de profesionist exigent… În timpul unui astfel de control făcut în timpul unor repetiţii la poştă, tovarăşul Mihalache a ochit-o, însă, pe Lizica, şi chiar în seara aceea i-a declarat dragostea şi i-a propus să se logodească în scurt timp…

Lizica era în al nouălea cer; la urma-urmei, cu o asemenea propunere, venită din partea unei asemenea somităţi, nu te întâlneai în fiecare zi… Numai că nu avea voie să vorbească cu nimeni despre asta; era taina lor, aşa-i spusese tovarăşul Mihalache, care, în altă zi, la un alt control, de data asta la fabrica de mobilă, punea ochii pe Olguţa, de la echipa de dansuri… Aceeaşi strategie: complimente, declaraţii înfocate, mângâieri, toate însă sub semnul discreţiei totale. Urma Narcisa, de la fabrica de piele, vrăjită de vorbele dulci şi de jurămintele şi promisiunile de eternă iubire ale tovarăşului Mihalache, care se dovedea a fi foarte generos în departamentul ăsta…

Nici una dintre ele nu ştia de cealaltă şi fiecare visa la momentul în care va vedea pus, pe invitaţia la nuntă, numele ei alături de cel al tovarăşului. În timpul ăsta, tovarăşul Mihalache era invitat pe la fiecare în parte şi tratat cu mese copioase, băuturi alese şi multă, multă dragoste… Sfântă naivitate a tinereţii!

Într-o zi s-a ivit o dispută între recitatorii de la echipa  poştei. Unii spuneau că Eminescu trebue recitat blând, cu sentiment, ceilalţi că trebuie cu ton ferm, patriotic, convingător! “Tovarăşe Mihalache,” a zis Maria, “arătaţi-le dumneavoastră cum e bine şi care este intonaţia corectă pentru Luceafărul… Poftiţi cartea, lămuriţi-i, să nu se mai certe! “Cobâ… Cobââ… Cobooo..! Măi,” a dat tovarăşul Mihalache cartea la o parte, nervos, “nu am ochelarii la mine… De ce nu sunteţi voi mai atenţi atunci când vă citeşte tovarăşa instructor Maria? Tot eu să vă lămuresc pe toţi? Am atâtea unităţi pe capul meu… Ce m-aş face dacă toţi ar fi ca voi? Gata, să nu mai aud neînţelegeri din astea la repetiţii!”

Hopa! Am descoperit că tovarăşul Mihalache nu ştie să citească…. Am păstrat acest amănunt pentru mine la momentul respectiv, gândindu-mă că o fi ceva legat de sănătate, de centrul vorbirii (cu multe semne de întrebare, însă.). Cum e posibil ca exigentul, pretenţiosul, veşnic nemulţumitul să nu ştie să citească o strofă din Luceafărul?. Din acel moment am devenit mai suspicioasă şi mai neîncrezătoare asupra persoanei tovarăşului Mihalache.

Cu ocazia altei discuţii, câţiva învăţători l-au rugat pe tovarăşul Mihalache să le spună părerea dumnealui despre Coşbuc, Goga şi Topârceanu. “Măi tovarăşi, nu am timp acum, trebuie să plec imediat pe teren!” a pretextat el şi dus a fost, sporind, prin reacţia lui, numărul întrebărilor rămase fără răspuns în ceea ce-l privea. Începusem să-i urmăresc foarte atentă discursurile agramate, comportamentul şi ţinuta care trădau o pregătire de cel mult  3 clase primare.  “Mare parvenit!” am concluzionat, ca pentru mine.

Nimeni nu îndrăznea să-i pună întrebări sau să-l critice pentru inepţiile pe care le debita pe la şedinţe. Vocabularul său era limitat la şabloane pe care nimeni nu le putea acuza sau contesta. “Tovarăşi, noi proletariatul…să ştiţi că clasa muncitoare, tovarăşi şi partidul vor învinge, tovarăşi, că proletariatul, tovarăşi, că noi, tovarăşi, să luptăm tovarăşi!” Bănuielile mele erau mai mult decât întemeiate, dar nu aveam cum să-l descopăr şi să-i arăt adevărata faţă, pentru că, deh, tovarăşul Mihalache era numit de sus, sus de tot şi nimeni nu risca să facă aprecieri negative la adresa lui.

Într-o bună zi, tovarăşul Mihalache lansa o veste trăznet pe piaţa sindicatelor vâlcene… “Fraţilor, mi-a apărut cartea!” “Ce vorbiţi, tovarăşe Mihalache? Aţi scris dvs. o carte care se găseşte în librării?” “Da, fraţilor, da…da… da!” Ce-i drept, în standurile librăriilor exista la momentul acela o carte despre evoluţia învăţământului românesc, scrisă de un anume D. M. Mihalache, dar era o simplă coincidenţă de nume de care tovarăşul profitase cu neruşinare… Au urmat, evident, felicitări, aplauze şi aprecieri referitoare la calitatea cărţii…

Munca culturală se desfăşura bine în toate unităţile, datorită instructorilor şi specialiştilor care se ocupau de pregătirea acestor echipe. Felicitările şi recompensele le primea, fireşte, tovarăşul Mihalache.

La fabrica de sucuri, instructorul de brigadă artistică era tovarăşa Ionica Trandafir. O femeie foarte talentată, cu o pregătire foarte bună, divorţată, care locuia împreună cu fetiţa ei de 9 ani, într-o casă foarte confortabilă, cu alte cuvinte o pradă sigură pentru tovarăşul Mihalache căruia nu i-a luat foarte mult timp să-i intre în graţii, cu metodele sale specifice, de don Juan. “Aşa un soţ şi tată la copil mi-ar trebui,” a gândit femeia, “om, nu glumă: serviciu bun, leafă mare, venit de la centru, ce mai, nu trebuie să-l scap din mână!” Aşa că atunci când relaţia avansase suficient i-a propus să se mute la ea… Prins la înghesuială, tovarăşul Mihalache îşi găsea scăparea, ca de obicei, în munca de teren, o scuză suficient de bună ca să nu-şi onoreze promisiunile. În definitiv nimeni nu putea pune la îndoială activitatea lui oficială…

Ionica, femeie serioasă şi iute de minte, a intrat la bănuieli, mai ales că în prima căsătorie avusese parte de un escroc sentimental, care-i tocase mulţi bănişori şi toate bijutăriile din casă.

“Mămico,” a zis fetiţa Ionicăi la un moment dat, “nenea Mihalache nu mă poate ajuta la nici o lecţie, că nu ştie să citească…” “Cum poţi vorbi aşa de nenea Mihalache, puişor, el va fi curând tăticul tău!” “Mămico, eu nu vreau aşa tătic,” s-a împotrivit copila, “când tu nu eşti acasă nenea cotrobăie peste tot, e om rău, mămico, nenea ăsta!”

Pusă în gardă de copil, Ionica şi-a întins antenele peste tot, dar mai cu seamă la Uniunea Generală a Sindicatelor, la Bucureşti, unde avea un văr, şef-contabil, care era căsătorit cu secretara tovarăşului preşedinte şi avea să afle că nimeni de la Centru nu avea cunoştinţă de vreun tovarăş Mihalache, activist pe linie sindicală…

Femeia nu ştia ce să mai creadă, dar continua să se informeze pe toate căile. Paznicul de la liceul central, o cunoştinţă de-a ei, i-a spus, la un moment dat: “Uite, dragă, la noi, în Ardeal, în secuime, a fost unul cu numele Mihalache care începuse să se dea mare, că e de la centru, că e de la Bucureşti şi alte minciuni. Ungurii noştri l-au mirosit că este escroc. Când i-au cerut actele, şarlatanul avea o foaie murdară cu nişte mâzgâlituri, spunând că toate actele i-au fost furate la revoluţie, plus toţi banii care-i avea atunci asupra lui…”

Atât i-a trebuit Ionicăi. Cu aceste informaţii proaspete s-a dus drept la sindicat, la tovarăşul preşedinte Scurtu şi l-a rugat să-i arate ce acte are Mihalache că ea intenţionează să se mărite cu el. “Ionico,” a zis omul, “el nu are la noi nici un act. A declarat că în timpul revoluţiei, într-o încăierare cu duşmanii, i s-au furat toate actele. Este în aşteptare să i le refacă la centru acolo sus, sus de unde a venit el…” “Aha,” a gândit Ionica, lămurită de acuma, “să ştii că este acelaşi Mihalache care umblă să tulbure sindicatele şi prin secuime… Bine că m-a ferit Dumnezeu şi de al doilea escroc!” Şi fără să spună vreun cuvânt s-a dus ca glonţul direct la redacţia ziarului Secera şi Ciocanul. Intrigat de povestea Ionicăi, directorul ziarului şi-a trimis reporterii să investigheze mai departe şi, după cercetări amănunţite, situaţia devenea clară, în toată grozăvia ei. La toate întreprinderile şi unităţile din oraş fuseseră găsite câte 2-3 fete cărora Mihalache le făcuse declaraţii de dragoste şi propuneri de căsătorie. După legea lui Gaddafi ar fi trebuit să aibă 20 de neveste… Mihalache împrumuta şi bani de la fete, sub pretext că vor fi investiţi în organizarea petrecerii de nuntă.

“Tovarăşe preşedinte Scurtu, cum de l-aţi primit pe Mihalache să activeze la dvs. fără să-i faceţi o verificare amănunţită?” “Păi, tovarăşe redactor,” a răspuns tovarăşul Scurtu, vizibil încurcat, “să vă spun cum s-au petrecut lucrurile: am fost sunat de tovarăşul Popescu, de la Uniunea Generală a Sindicatelor, care m-a anunţat că va veni, aici, la noi, tovarăşul Mihalache, să se ocupe de munca culturală a Consiliului Raional” “Ce Popescu, care Popescu,” s-a mirat redactorul, “dumneata nu ştii că preşedintele Uniunii se numeşte Udrescu? Unde ţi-a fost vigilenţa, tovarăşe Scurtu? Cum ai aplicat lupta de clasă, tovarăşe Scurtu? Dacă acest Mihalache o fi vorbit de la vreun telefon public şi s-a recomandat Popescu, de la Uniunea Naţională? Nu cumva acest Mihalache se ocupă şi de ceva spionaj? Vă aşteaptă zile grele, tovarăşe Scurtu,” a continuat redactorul, “noi am informat deja Uniunea Generală şi chiar mâine va sosi juristul să cerceteze şi să analizeze tărăşenia asta de la Vâlcea! Dacă toate plângerile şi sesizările se vor dovedi adevărate, multe capete vor zbura care încotro!”

Ionica s-a hotărât să meargă până la capăt cu această poveste, aşa că s-a prezentat la miliţie şi a depus toate declaraţiile în legătură cu celebrul Mihalache, cuceritor de fete tinere, la care le cerea bani cu împrumut, sub diferite pretexte.

Tărăboiul de la Vâlcea s-a întins fulgerător peste graniţele judeţului. Cercetările mergeau în paralel, ale Miliţiei şi ale Uniunii Sindicatelor. Spre finalizarea dosarului s-a prezentat la miliţie un bătrânel, cu figură distinsă de intelectual şi s-a recomandat D. M. Mihalache, profesor, academician, autorul cărţii privind învăţământul românesc. Acest profesor auzise că un escroc, şarlatan şi impostor s-a substituit autorului şi cerea să fie demascat în faţa opiniei publice şi pedepsit exemplar. Mihalache a fost, deci, chemat şi reţinut la miliţie pentru cercetări şi declaraţii.

Investigarea lui a scos la suprafaţă faptele incredibile practicate de acest escroc, cu mintea lui ascuţită, de infractor. S-a dovedit a fi de lângă Strehaia, dintr-o comună foarte brunetă! Odată finalizat dosarul, s-a stabilit şi ziua marelui şi senzaţionalului proces! D. M. Mihalache - escroc şi cuceritor sentimental!.

…Memorabilă acea zi de marţi 23 (cu trei ceasuri rele)! Sala de judecată a tribunalului tixită şi neîncăpătoare. Afară – lume, în jurul tribunalului – curioşi dornici de senzaţii tari şi gură-cască câţi doriţi. Tovarăşul Scurtu reprezinta conducerea Consiliului Sindical Vâlcea. De la Bucureşti participa tovarăşul jurist şef. Acuzarea era formată din peste 17 fete, în frunte cu tovarăşa Ionica. Ciudat era că unele dintre fete nici măcar nu se cunoşteau între ele, fiind din alte unităţi, iar cele care se cunoşteau nu bănuiau că sunt iubitele aceluiaşi mare amorez. În timpul procesului se apropiau de boxa lui Mihalache, adresându-i cuvinte josnice de ocară şi blesteme pline de ură şi dezgust.

Ionica a avut curajul şi s-a apropiat de el, urându-i şedere îndelungată la puşcărie, că el i-a tocat toţi banii. La puşcărie pe vecie! strigau şi fetele.

Târziu, după orele prânzului, s-a dat şi verdictul de către judecători. Nouă ani puşcărie cu detenţie şi trei ani muncă la canal! Onorat de miliţieni, a fost condus la dubă în uralele, blestemele şi huiduelile celor pe care le-a escrocat. Tovarăşul preşedinte Scurtu, care fusese acuzat pe tot parcursul procesului, s-a retras cu tot colectivul şi cu tovarăşul jurist la sediul sindicatelor. “Am primit dispoziţie de la Uniune să vă înmânez la fiecare ordinul de eliberare din funcţie,” a zis juristul, “iar dumneata, tovarăşe Scurtu, ai fost exclus  din rândul membrilor de sindicat. Începând cu data de luni, nu mai aveţi ce căuta în acest sediu! Până sâmbătă aveţi destul timp să vă faceţi lichidarea! Vă salut!”, a mai zis el, dar, când să plece, pe uşă intra o fiinţă parcă ruptă din altă lume.

 Şocaţi de această apariţie, se întrebau cu toţii cine e şi ce are ea în legătura, traista sau desaga pe care o ţinea în braţe. Femeia, slabă, numai pielea şi osul, foarte bronzată, le-a spus că e copilul care a adormit în braţele ei. “Bine, bine, şi de ce ne cauţi pe noi? Cu ce te putem ajuta?”

“Nu am venit după cerşit, domne’!” a răspuns femeia, cu obidă. “Eu îmi caut soţul care m-a lăsat gravidă şi nu s-a mai întors. A zis că pleacă în Deltă, la lipoveni, să se facă pescar… Mai zicea că va primi leafă mare şi câte o găleată de peşte în fiecare săptămână. De atunci nu s-a mai întors, mânca-l-ar ciorile de prăpădit! A promis că după ce nasc o să ne cununăm! Nu l-ar răbda sfânta marţi de astăzi! Banditu’ a mai lăsat o femeie cu 2 copii pe la Segarcea; zicea că e o stricată şi de aia a lăsat-o!” “Noi te înţelegem, dar spune-ne cum se numea soţul acesta al dumitale?”

“Mihalache, domne’, arză-l-ar focu’ să-l arză, că m-a amăgit şi i-am dat bănişorii care-i aveam strânşi cu sudoare de la culesul viilor şi porumbului! După ce am născut am căutat-o pe mumă-sa şi i-am spus tot. Ce credeţi că mi-a făcut? M-a spurcat cu tot neamul meu, m-a măscărit ca pe o albie de porci şi m-a dat afară cu bălăcăreli şi ameninţări! Un om din gara Piatra-Olt când mi-a auzit povestea, mi-a spus să-l caut la Vâlcea că a auzit de aşa un nume prin oraşu ăsta, şef mare cu funcţie… Nenorocitu’, s-o fi dat drept şef, că nici nu ştia bine literele da’ ştia să se prefacă de credeai că are şcoală de învăţător! Aşa m-a vrăjit, m-a ameţit şi m-a tulburat de a făcut din mine cum mă vedeţi! Pe mine mă cheamă Cireaşa Zongor, dar el mă alinta Cireşica, până mi-a sucit minţile. Vedeţi? Să nu-l rabde Dumnezeu să facă şi cu alte fete ce a făcut cu mine, ucigă-l toaca de tâlhar şi de bandit! Vă rog să mă iertaţi că v-am deranjat cu povestea despre neisprăvitu’ care mi-a zdrobit viaţa!”

Cireşica avea să afle, cu uimire şi durere, adevărul despre Mihalache al ei. Nimerise chiar în locul în care făcuse multe victime. Plină de atâta amărăciune şi deznădejde, Cireşica s-a uitat în braţele ei şi l-a descoperit pe Zambilică cu chip de înger, care a mişcat din picioruşe şi mânuţe lipindu-se de sânul mamei. “Un semn ceresc… Doamne! Am de ce şi pentru ce să trăeisc! Câtă lumină, cât e de frumoasă viaţa… Nu meriţi tu, Mihalache, să te mai caut şi să plâng după tine, prăpăditule! Câtă putere şi câtă încredere mi-ai dat Tu, Doamne, în clipa asta! Miracol; miracol adevărat!” “Încă o dovadă în plus, tovarăşe Scurtu, despre lipsa dumitale de vigilenţă?” a comentat tovarăşul jurist de la Uniune.

Au trecut anii, Cireşica cu Zongorică s-au aşezat la casa lor, prin muncă, cinste şi credinţă. “Mămucă, eu de nu am avut niciodată  tătuc, cum au copiii ceilalţi?” a întrebat Zongorică într-o bună zi. “Ba ai avut, dragu’ mamei, dar a murit în război şi l-a luat Doamne-Doamne la el. Deşi nu sunt sigură dacă Doamne-Doamne sau Scaraoţchi…” a adăugat femeia, cu humor. “Da’ Scaraoţchi cine e, mămucă?” “E un nene foarte rău, dragul mamei, care a plecat peste mări şi ţări şi a murit acolo. Noi am rămas numai cu Doamne-Doamne, care-i ajută pe toţi care muncesc cinstit şi vor să ajungă şefi mari!” “Mămico, eu o să muncesc foarte mult ca să ajung cel mai mare şef peste toţi oamenii!” “Bine, dragul mamei, aşa să faci!”

Târziu, peste ani şi ani, cineva l-a văzut pe tovarăşul Scurtu, care muncea necalificat, cărând saci de cereale la moara veche din Drăgoeşti-Vâlcea. Timpul nu a stat pe loc nici pentru Zongorică: A pornit în viaţă hotărât să muncească, să înveţe şi să lupte pentru a ajunge şef mare peste oameni. Incredibil, dar adevărat! Zongor este preşedinte de sindicat în oraşul Segarcea, apreciat, onorat şi stimat de toată lumea. Cireşica, o mamă liniştită şi mulţumită de fiul său, visează la ziua fericită când Zongor se va căsători. Vor veni pe lume nepoţi şi strănepoţi care vor forma o familie plină de blândeţe şi înţelepciune din partea bunicii lor.

Peste alţi ani, în faţa bisericii din Segarcea, un bătrân slab, încovoiat şi neîngrijit, cerşea pomană… “Măi Mihalache, tot singur trăieşti, mă? Ce ai făcut la puşcărie de ţi-au dublat anii de detenţie?” Cireşica, sprijinită de un gard, cu doi nepoţi de mână, a auzit toată conversaţia… Oare această epavă să fie fălosul, mândrul, încrezutul şi cuceritorul Mihalache? Nu l-a mai blestemat, a cuprins-o o milă şi un sentiment de iertare. Le-a dat câte 5 lei la cei doi copii şi i-a învăţat să-i dăruiască moşului. Copii, fericiţi aşa au făcut! Fericită a fost şi Cireaşa că a putut să răsplătească cu “bine” tot răul pe care i l-a făcut Mihalache! Câtă generozitate şi mărinimie în sufletul acestei femei, Cireaşa!

…Un dangăt scurt de clopot anunţa înmormântarea unui bătrân transportat la cimitir cu o căruţă de la grajdul colhozului. Pe o cruce simplă, de scândură, scria M. D. Mihalache

“Dumnezeu să-l ierte” a zis şi Cireaşa, care l-a iubit, l-a urât şi l-a iertat.

Pensionari şi veterani, de ce aţi rămas în genunchi?

Am uitat şantierele pe care am muncit în condiţii de ploi, ger, noroi şi zăpezi? Am uitat cum se ridicau în urma noastră clădiri, case, şcoli, cămine, parcuri şi alei pentru popor? Am uitat că după o săptămână de muncă în fabrici, uzine, pe ogoare, duminica eram chemaţi la munca voluntară? Plecam voioşi la culesul recoltei, curăţenia parcurilor şi culturalizarea maselor la sate. Am uitat că pâinea pe care o mâncam era cumpărată pe cartelă? Războiul a lăsat multe sechele în sufletele noastre, dar noi munceam şi construiam de zor aşteptând democraţia.

În ce măsură ne mai sunt respectate drepturile câştigate cu atâta sudoare? De ce nu se mai eliberează veteranilor de război biletele gratuite (unul pe an) la tratament balnear? De ce la farmacie se aplică taxe pentru medicamentele gratuite? De ce pensionarilor care au lucrat în grupele I şi II de muncă nu li s-a calculat pensia conform hotărârii? De ce politicienii au salarii de mii de euro, îşi fac concediile în străinătate îşi fac vile şi au maşini de lux? De ce atâta discrepanţă între pensionarii ajunşi la vârsta de 80-85 de ani care au muncit şi au trudit din greu, şi politicieni?

Drepturile câştigate în '89 se aplică unor anumite categorii, dar nu şi pensionarilor. De ce atâtea călătorii peste hotare pe banii statului? De ce atâtea mese costisitoare cu prilejul unor sărbători? Considerăm multă risipă cu festivaluri, excursii şi petreceri costisitoare. Timpul şi banii erau necesari în redresarea economiei. Cu banii risipiţi se puteau înfiinţa cantine pentru pensionarii bătrâni, cu fonduri create pentru aşa ceva. Facem apel la organele locale şi cele centrale să ne ajute să ne ridicăm din genunchi.

Ajutaţi-ne să îmbrăcăm haina demnităţii. Dorim să trăim şi să murim demni. Mai multă comunicare cu noi pe toate tărâmurile. Noi mai putem contribui cu idei, planuri şi programe în folosul colectivităţii acestui oraş. Nu ne trataţi cu indiferenţă şi neîncredere. Suntem mari patrioţi, iubim oraşul. Suntem alături de autorităţi în toate acţiunile pozitive. Facem apel şi la tineret să fie prezent la toate chemările noastre, nu numai la concerte de muzică, uşoară, sport sau filme porno. Respectăm dorinţa tinerilor, dar e bine să fie uniţi cu bunicii şi străbunicii lor.

Domnule Primar, pensionarii vă propun...

Oraşul nostru se bucură de o aşezare pitorească. Nu toţi locuitorii preţuiesc, însă, acest dar minunat. Curăţenia şi îngrijirea oraşului lasă de dorit în multe cazuri. Domnule primar, vă rugăm cu respect să ne ajutaţi în următoarele cazuri: 

• Să se monteze încă cel puţin două (2) cabine cu scaune în staţia de autobuz din faţa magazinului de artă, vis-a-vis de Cozia. Această staţie deserveşte călătorii din Zona Nord, Traian şi Ostroveni. Sunt necesare cel puţin 10-15 scaune faţă de numărul mare de călători la orice oră. Vine toamna cu ploi şi frig, apoi iarna. Mulţi călători sunt în vârstă şi bolnavi. Aşteptăm cu încredere extinderea acestor cabine. Nu uitaţi promisiunile făcute! 
• Vă rugăm să dispuneţi salubrizarea celor două pasaje (ganguri) de acces spre biserica Sf. Anton. Aceste pasaje sunt permanent murdare, confundate cu ghenele de gunoi. Se impune asfaltarea, zugrăvirea pereţilor, câte 2 coşuri de gunoi şi afişe de atenţionări. Această biserică catolică este vizitată foarte des şi de turişti străini.
• În Zona Nord, pe Str. Crinilor, între Bl. A6 şi Bl. 27 se află o alee de acces din zonă spre calea  lui Traian şi invers. Treptele aleii sunt degradate în proporţie de 90%. Acest drum de acces corespunde direct şi cu spitalul judeţean. Pensionarii în vârstă le urcă şi le coboară foarte greu când au nevoie de spital. Se impune de urgenţă repararea şi asfaltarea acestor trepte. În iarna 2011-2012 au fost mai multe cazuri de căderi şi rostogoliri de pe aceste trepte. În caz de zăpadă şi îngheţ vor deveni aproape impracticabile, dacă nu se iau măsuri.
• Să luaţi măsuri mai ferme şi amenzi usturătoare faţă de cei care distrug bunul obştesc, care nu respectă curăţenia, spaţiile verzi şi locurile publice. Să se aplice amenzi şi locatarilor care aruncă murdăria pe geamuri. Să fie dotaţi cu chitanţiere şi gardienii şi salariaţii de la primărie care să ia măsuri când le constată. Covoare de coji de seminţe, mucuri de ţigări, cutii goale, hârtii etc. 
• Domnule Primar, rugăm să ne sprijiniţi în respectarea drepturilor noastre. Interveniţi la spitale pentru reducerea timpului de aşteptare!

Iftime, de ce-o loveşti aşa de tare?

Toloaca – aşa-i spuneau sătenii – era o colină domoală, acoperită cu iarbă verde şi deasă, care se întindea, cât vedeai cu ochii, dincolo de râpă. Acolo se adunau vitele la cireadă, dimineaţa şi tot acolo le oprea văcarul seara, atunci când fiecare stăpân îşi lua vita acasă.

În zilele de sărbătoare, toloaca era locul de distracţie a tineretului din sat. Se organizau diferite jocuri sportive şi distractive: meciuri cu mingi improvizate, ţurca, trânta între cei mai voinici flăcăi, alergatul pe diferite distanţe, se spuneau glume şi bancuri. Fete şi băieţi cântau romanţele la modă, fiecare etalându-şi vocea de bas, tenor, sau fetele cu vocea lor de soprane şi cântecele lor răsunau în văzduh, taman până în vatra satului.

Sus de tot, acolo unde se sfârşea toloaca, se afla o izâtură, adică o râpă cu apă bâhlită, plină de stuf, de buruieni şi de păpuriş. Împrejur mărăcini, câteva sălcii, salcâmi, orăcăit de broaşte şi ciripit de păsări, ca într-un crâng de poveste.

În acest loc mirific, ascunsă vederii de nişte salcâmi, era căsuţa Dochiţei lui Bursuc şi a soţului ei, Iftim. Unde îl găsise Dochiţa pe soţul ei, de unde şi cum îl adusese, nu ştia nimeni... Cert este că atunci când au dat cu ochii de Iftim, Bursuc şi Bursuciţa i-au alungat pe amândoi de la casa lor. Dochiţa şi Iftim au fost, deci, nevoiţi să-şi facă un adăpost unde să locuiască.

Cât pitoresc, câtă vrajă, cât farmec şi câtă atracţie avea această căsuţă! Ruptă parcă din cea mai îndepărtată antichitate, nu putea opri curiozitatea trecătorilor. Cei patru pereţi erau o combinaţie de chirpici, cartoane, scânduri şi deşeuri strânse de pe izâtură iar acoperişul, jumătate stuf, jumătate paie cu spice de grâu printre ele. Primăvara boabele de grâu încolţeau şi un covor verde se aşternea pe acoperiş.

Dochiţa şi Iftim duceau o viaţă cât se poate de retrasă şi plină de mister. Nu munceau, pentru că pământurile îmbelşugate, livezile, viile şi pădurea le ofereau tot ce le era necesar traiului, dar nici nu cerşeau. Sătenii, la rândul lor, nu se preocupau foarte tare de această familie singuratică, ce trăia sus, pe izâtură, aşa că cei doi aveau viaţa lor, liniştită, de familie, acolo, în micul lor univers.

Era o seară liniştită de august, copiii se întorceau cu vitele din Bălţata, de la păscut şi se opriseră, ca de obicei, pe toloacă, să-şi ia rămas bun unii de la alţii până a doua zi. Deodată, din curtea lui Iftim, zgomot, ţipete, înjurături şi blesteme...

Curioşi, copiii s-au apropiat de căsuţă, urmaţi îndeaproape de nenea Manole cu boii şi vaca. O dată ajunşi în faţa casei, ce să vezi? O bătaie ca-n filme... Dochiţa striga cât o ţinea gura: “Nu mai da, măi banditule, aşa de tare, hoţ şi puşcăriaş ce eşti! Crezi că lumea nu ştie că tu furi găinile sătenilor? Tu i-ai prădat pe jidanii din Soroca, de i-ai lăsat fără bani şi fără ceasuri, şarlatan, bandit, hoţ şi cremenal ce eşti!”

Parcă mai îndârjit, Iftim a început s-o lovească şi mai tare cu pumnii şi cu picioarele şi atunci nenea Manole s-a apropiat de el şi pe un ton rugător şi blând i-a zis lui Iftim să n-o lovească aşa puternic, că poate să moară. Spre stupoarea asistenţei, Dochiţa se ridică sprintenă de jos, se scutură de praf şi se îndreaptă furioasă spre Manole: “Ascultă, măi Manole, ce treabă ai tu să te bagi în familia noastră? Mai bine vezi-ţi de familia ta şi de sluta de nevastă-ta. Soţul meu e stăpânul meu şi are tot dreptul să mă bată când are chef şi când vrea! Şi voi ce vă holbaţi aşa,” s-a stropşit ea către copii, “ia căraţi-vă imediat acasă! Ce, nu aţi mai văzut gospodari ca noi care se mai ciondănesc?”

Bălăcărit de Dochiţa, nenea Manole pleca încet cu vitele la vale, urmat de copiii încremeniţi de cele văzute şi auzite. În urma lor, ostilităţile începeau din nou, cu mai multă furie, de data asta cu toată recuzita din casă: căni, ulcioare, oale, străchini şi cuţite zburau zvârlite cu sete, de la unul la celălalt… Adăpostiţi în spatele unor sălcii, copiii priveau muţi şi speriaţi încleştarea plină de ură şi sălbăticie dintre cei doi… Fulgii din perna ruptă, aruncată în capul lui Iftim, zburau haotic, iar Dochiţa, cu bluza sfâşiată şi părul despletit, rezista vitejeşte în această luptă cot la cot cu soţul ei, care se bucura de toate drepturile… Odată cu venirea serii, familia s-a liniştit şi cei doi au început să-şi strângă, în tăcere, obiectele aruncate.

Copiii ieşeau din tufişurile unde se ascunseseră şi plecau spre casele lor, împreună cu nenea Manole. În seara aceea toţi au avut ce povesti din cele văzute la casa lui Iftim. Faptele au fost amplificate şi hiperbolizate, iar a doua zi satul clocotea de cele auzite de la copiii lor. Iftim şi Dochiţa s-au retras câteva zile în linişte şi armonie…

Vovel, nepotul lui Ştrul, deschisese în sat o mică cârciumioară, cu două-trei mese, două-trei scaune şi băuturi de prima calitate: şliboviţă, secăriţă, tescovină şi vin, zaibăr şi puterea ursului. În zilele de refacere, după bătăile crunte, Iftim venea cu Dochiţa lui la cârciuma lui Vovel pentru a petrece o seară romantică. Precaut, Vovel avea o politică aparte pentru genul ăsta de clienţi: le cerea banii pe băutură înainte…

Un cuplu de invidiat: îşi vorbeau frumos, îşi turnau în pahare unul celuilalt şi ciocneau paharele făcându-şi urări pline de dragoste şi afecţiune. “Să fii sănătos, puişor drag!” “Şi tu, frumoasa mea dragă!”… Când începeau să se cherchelească, Vovel îi dădea afară şi încuia uşa în urma lor.

“Hai, Dochiţa tatii, să mergem la cuibuşorul nostru drag… Nu ne-a lăsat să mai petrecem, al naibii de jidan!” Iftim o prindea de mijloc pe Dochiţa şi porneau, împleticindu-se uşor, spre casă. După ce treceau râpa, în faţa lor se desfăşura toloaca în toată splendoarea ei.

“Ce zici tu, Iftime, dacă ne aşezăm pe lespedea de la izvoraş şi tragem nişte cântări de ale noastre? Nimeni în satul ăsta nu are glas ca al nostru. Tu, Iftime, dacă nu te ţineau la puşcărie atâţia ani, puteai să cânţi chiar în corul mănăstirii!” “Uiţi, Dochiţo,” a zâmbit Iftim, “povestea cu banii furaţi de la biserică, când m-au prins jandarmii şi m-au ţinut la arest zile întregi, fără mâncare, fără apă, numai în bătăi…” “Oameni fără suflet,” a oftat Dochiţa, “să te ucidă în bătaie pentru nişte copeici luate din biserică? Nu ai luat din buzunarul lor nimic.” “Amândoi am suferit nevinovaţi, dragă Dochiţo, ce? pentru brăţara pe care ai luat-o de la Ştrul trebuia să te lege jandarmii ca pe o hoaţă? Parcă era un colţ de ţară tinicheaua aia care ziceau că e de aur…” “Aşa e,” a încuviinţat ea, “dacă nu ai fi lângă mine şi eu lângă tine ce ne-am face oare, Iftimaş? Mai bine cântă-mi tu cântarea aia care-mi place mie cel mai mult!”

“Frumoasa mea cu ochii verzi,” a început Iftim, “Dochiţo, în genunchi te rog să crezi, că pe tine te iubesc şi de dor mă prăpădesc.” După care continua cu romanţa Trece un car cu boi pe drum. Dochiţa îi ţinea isonul cu vocea ei puternică, de soprană.

Trecuseră câteva zile de linişte totală, întreruptă numai de păsările din copaci şi broaştele din izâtură, când Iftim striga la nevastă-sa, trezit ca dintr-un vis urât: “Ascultă, fa, când are de gând mă-ta, Bursuciţa, şi taică-tău, Bursuc, să dea ortu’ popii şi să ne lase să ne mutăm noi în casă să trăim şi noi mai bine? Cât ai, fa, de gând să mă ţii pe muchea asta de deal? Tu nu vezi că se rupe malul şi ne prăbuşim drept în fundul izâturii?”

“Iftimaş,” a răspuns ea, împăciutoare, ei ne-ar primi şi acum în casă, dar nu te cunosc pe tine; adică cine eşti, al cui eşti, din ce sat eşti şi de ce ai stat atâţia ani la închisoare?” “Cum fa,” s-a indignat el, “mă judecă ei pe mine, prăpădiţii dracului de boşorogi? Mai bine să mă întrebe cum te-am luat eu pe tine, prăpădito…. Ţii bine minte cum te-am găsit cu şleahta de haidamaci în pădure? Mi-a fost milă, te-am luat cu mine şi acum ţii cu ei, în loc să ţii cu mine? Stai că-ţi arăt eu, să mă ţii minte toată viaţa…”

Şi jap! şi trosc! şi dă-i şi pisează la Dochiţa şi cu pumnii, şi cu picioarele. “Un bărbat frumos, vajnic şi arătos ca mine, puteam să iau fata ministrului, nu pe tine miorlăito!” a scrâşnit el, şi dă-i, şi ţipă, şi iar dă-i, ca să ştie Bursuc cu Bursuciţa ce ginere le-a găsit fata lor. Şi în furia lui, Iftim puse mâna pe cuţit şi o zgârie rău pe pulpa unui picior. “Săriţi! Săriţi, oameni buni, cremenalul mă omoară! Săriţi, că m-a înjunghiat!” Ţipetele Dochiţei se auzeau până în vale, la casa lui Costan.

Spiritele se domoleau pentru o clipă, ca să reînceapă cu o intensitate şi mai mare. “Hoţul! El e tâlharul satului,” ţipa Dochiţa ca din gură de şarpe, “săriţi, săriţi că mă omoară, m-a tăiat banditu’!”

“Costane, du-te măi omule şi vezi ce se întâmplă acolo. În noaptea asta se face moarte de om…” Cu furca de fier într-o mână, cu un ciomag şi cu câinele lui, Lăbuş, după el, Costan urca sus, la Iftim. “Iftime! Iftime, ieşi oleacă afară, măi, ce-i la voi…”

Nici nu apucase bine omul să termine că Iftim se precipita către poartă, turbat, cu privirile tulburi şi cu o toporişcă în mână… “Ce cauţi la poarta mea, Costane? Dacă nu pleci, bag furca aia a ta de fier drept în tine… Marş de la poarta mea, strâmbule ce eşti!” “Măi, Iftime,” i-a zis Costan, blând, “nu-i frumos ce faceţi, e trecut de miezul nopţii şi voi aprindeţi satul cu urletele şi ţipetele voastre…” “Costane,” a replicat aprins Iftim, “dacă nu pleci o să vină nevastă-ta să te ia cu făraşul din urzicile ăstea, ai înţeles?”

Omul îşi lua seama şi făcea drumul înapoi către casă; nu e bine să te pui cu nebunul…

”Ce vroia Costan de la noi, dragule?” Luat complet prin surprindere de schimbarea de atitudine a Dochiţei, Iftim se domolea, brusc. “Ce să vrea, oameni neserioşi, dragă! Se bagă peste tot, uite aşa, netam-nesam…” “Ei, puişor drag, nesimţire curată din partea lor…Când ne-am amestecat noi în familiile cuiva, dragule? Eu zic să-i lăsăm în pace pe toţi nesimţiţii şi să ne pregătim de culcare…” a zis Dochiţa, pe acelaşi ton neutru, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, în timp ce şchiopăta amarnic de un picior. “Ia adă tu de afară o mână de lut galben, îl înmuiem şi facem două comprese; le punem la picior legate cu basmaua mea cea mare şi până dimineaţă vindecarea e gata. Lutul scoate fierbinţeala şi vindecă orice rană…”

Mai bine de o săptămână numai concertul broaştelor, păsărilor, greerilor şi foşnetul frunzelor au mai tulburat liniştea patriarhală din jurul căsuţei. Duminica următoare, Iftim şi Dochiţa, proaspeţi, odihniţi şi ferchezuiţi, se hotărau să coboare în sat, la cârciuma lui Vovel. “Hai fa, Dochiţo să ne mai petrecem, că doar oameni suntem,” o încurajase Iftim, “ne ajunge cât stăm pe toloaca asta cu prostimea; să stăm şi noi la local cu lumea bună la masă!”

Parcă în ton cu liniştea din ultima vreme, la intrarea în local îi întâmpina o muzică dumnezeiască; Serghei Cocoşatu din Făgădău cânta la mandolină de-ţi ungea sufletul nu alta. Muzica şi vinul schimbaseră cârciuma într-un colţ de rai. Veselie, glume şi mai cu seamă dans.

Nimeni nu-l întrecea pe Iftim la cazacioc. Se aşeza în genunchi, bătea cu palmele în duşumea, făcea salturi acrobatice, cu figuri de mare artist. Dochiţa cu mânile în şold, sprintenă ca o păuniţă, se învârtea frumos în jurul lui, pe ritmurile dezlănţuite şi furioase. Au urmat şi momente de adevărată gingăşie poetică. Pasiunea lui Iftim era valsul. Prinşi în vârtejul muzicii, elegant şi cu sentiment, parcă alunecau pe valurile Dunării. Rănile de la piciorul Dochiţei dispăruseră ca prin minune, datorită tratamentului ad-hoc cu lut galben. Toţi cei aflaţi în local au rămas acolo până noaptea târziu, admirându-i şi aplăudându-i pe cei doi, cum dansau, cum se comportau şi mai cu seamă cum cântau romanţele, care erau la modă pe vremea aceia. Mult după miezul nopţii Iftim şi Dochiţa, vedetele serii, părăseau localul şi ajungeau acasă toropiţi de oboseală.

“Dochiţo, ia scoală, fa!” “Ce ai, puişor, tu nu vezi că nici nu s-a luminat bine de ziuă?” “Scoală, fa, când îţi zic, am o treabă cu tine…” “Da’ ce treabă ai, Iftime, aşa din zori?” a întrebat femeia, încercând să se elibereze din mrejele dulci ale somnului.

“Tu vrei să cobor milităria pe tine, sau te scoli?” Tonul aspru a lui Iftim nu suporta replică şi femeia se trezea de-a binelea. “Gata, Iftimaş, m-am sculat!” “Ascultă bine la mine,” a spus Iftim, după un moment de tăcere, “te duci în sat, la babalâcii tăi de bursuci şi le spui să se mute în magazie, ca să ne putem muta noi imediat în casă. M-am săturat să aştept, iar nesimţiţii tăi de bursuci nu se mişcă defel din loc ca să ne lase casa liberă…”

“Aşa mi-ai promis, Dochiţo, atunci când te-am luat,” a continuat el, “că ai tăi or să-ţi dea casa ca zestre! Tu nu te gândeşti, Dochiţo, că pe un om ca mine, frumos, fălos şi voinic l-ar pune şi regele la masă, iar voi mă ţineţi sus, la cucurigu’, pe gurguiată!” “Cum crapă de ziuă, puişor, o să mă duc pe la ei şi voi lămuri toate lucrurile cum se cuvine…”

Vizita la părinţi a fost binevenită şi bineprimită. Au discutat tot felul de lucruri, de întâmplări, evenimente, numai despre casă nu a suflat nimeni nici o vorbuliţă...

De ceva vreme Dochiţa era stăpânită de o presimţire ciudată şi vise la fel de ciudate. În drum spre casă, s-a gândit că îi va spune lui Iftim că totul este aranjat şi pe curând se vor muta. Presimţirile nu înşală niciodată. Când a ajuns în dreptul casei a început să-l strige pe Iftim: “Puişorule, îngeraşule, iepuraşule!” Fără răspuns, însă; camera era răvăşită şi multe cărămizi aruncate pe jos. Îngrijorată, s-a dus la Parastiţa lui Costan, poate ea ştia ceva…

“Vecină, nu l-ai văzut cumva pe Iftimaş al meu?” “Ba l-am văzut,” i-a răspuns femeia, “da’ tu unde ai fost, fa, toată ziua?” “Am fost la părinţii mei, în sat…” “Ei, află că Iftimaş al tău a fost ridicat de jandarmi şi dus la puşcărie pe 7 sau 9 ani de zile…”

“Văleu, văleu, ce mă fac? De ce s-o fi legat de capul lui săracul de el? Nu ai aflat, Paraschiţo, de ce îl învinuesc jandarmii?” “Nu-l învinuieşte nimeni,” i-a replicat Parastiţa, mai în glumă, mai în serios, “e mai rău, l-au dovedit că el este ăla care l-a prădat pe brigadirul silvic din pădurea Soloneţ, i-a legat soţia cu o funie de un copac şi a fugit cu banii şi obiectele de aur…” “Cum adică?” s-a mirat Dochiţa, “Iftimaş nu mi-a pomenit nimic de povestea asta…” “Ce poveste, fa? A clocotit tot judeţu’ mai bine de jumătate de an, tu pe ce lume trăieşti?”

“Uite cum a fost,” a reluat femeia după ce Dochiţa îşi mai revenise niţel, “Iftim a văzut când a plecat brigadirul cu sarela la Soroca şi a înţeles că acela nu se va întoarce acasă decât seara târziu. Aşa că s-a furişat în casa omului cu gândul să-i fure toţi banii, cu o mască pe faţă şi un cuţit lung în mână. Soţia omului rămăsese singură în toată gospodăria… Ascultă, fa, banii sau te mângâi puţin cu cuţitul ăsta… Aoleu, hoţu’, săriţi, hoţu’, mă omoară! a ţipat femeia. De ce nu taci tu, măi femeie? Stai binişor, să-ţi arăte nenea ceva. A luat o funie din ocol, a trântit-o jos şi a legat-o pe biata Ilinca de un copac. Apoi a luat bănişorii, aurul şi s-a făcut nevăzut prin pădure. Brigadirul şi-a găsit soţia mai mult moartă decât vie…

Au vuit satele, dealurile şi văile, dar pe hoţ nu reuşeau să-l descopere. Din cauza sperieturii, Ilinca umbla numai pe la doctori, pe la preoţi şi pe la babe dar totul era zadarnic. Se trezea noaptea şi nu vroia nici în ruptul capului să rămână singură, nici măcar pentru un minut. Jandarmii suspectau pe toţi ăia care cheltuiau prin cârciumi, pe băutură, pe jocurile de noroc, fără să muncească sau să producă ceva…”

“Ei,” a continuat Parastiţa, “încet, încet, toate bănuelile se opreau asupra lui Iftim. De muncit nu muncea, dar de două, trei ori pe lună rupea sute de lei la cârciuma lui Vovel. Aşa că dimineaţă, când te-a trimis pe tine la ai tăi, să-i elibereze casa, lui i se pregătise o altă locuinţă, la puşcărie. Iftime, l-au somat cei trei jandarmi, mâinile sus, că eşti arestat! Cu pistolul la tâmplă şi cătuşele pe mâini au trecut la reconstituire şi Iftim a recunoscut totul, cuvânt cu cuvânt, aşa cum ţi-am povestit şi eu. Banii care-i mai rămăseseră, 300 de lei, îi ţinea ascunşi sub două cărămizi din faţa sobei…”

“Bine, Paraschiţo,” a întrebat-o Dochiţa, nerevenindu-şi din şoc, “dar de unde ştii tu aşa de bine povestea asta cremenală din pădurea Soloneţului?” “Ştiu totul foarte bine, de la un nepot care lucrează ca furier la postul de jandarmi din sat…”

“Doamne, Doamne, ce mi-a fost dat să aud,” a început Dochiţa a se văita, “să trăiesc cu un aşa cremenal, care îmi spunea că banii îi are de la bunica lui care avea o bogăţie mare… Aurul pe care l-a vândut unei doamne, mare cântăreaţă de operă, zicea că tot de la bunica lui îl are. Doamna asta a simţit că aurul e de furat şi i-a mânjit ochii cu doar 200 de lei. Iftime, Iftime ce mi-ai făcut tu mie, Iftime! De ce m-ai părăsit, Iftime, şi m-ai lăsat văduvă singură cu inima frântă de durere? Cum să mă descurc în lumea asta fără tine?”

“De ce-l jeleşti, fa,” a întrerupt-o Parastiţa, “nu cumva te-ai obişnuit cu ciomăgeala, cu zdupăneala, cu oase rupte şi bătăile cu pumnii şi picioarele?” “Ei,” a oftat Dochiţa, “toate astea le făcea numai când era nervos, dragul de el. După ce se calma, era bun şi blând cu mine, mă alinta şi mă iubea frumos…” “Păcat de tine, Dochiţo, că ai ajuns să te mulţumeşti numai cu atât în viaţă. Cum ai putut să aduci blenderăul ăsta în sat la noi? Se vede de la o poştă că e haidamacul din ceata lui scaraoţchi, care jefuiau şi omorau la drumul mare. Huligan, dezertor, derbedeu şi cremenal, ăsta era puişorul tău de Iftim… Auzii că excrocul vroia să-ţi dea părinţii afară din casă şi să se instaleze el ca un belfer? Bieţii bursuci, nici nu ştiau ce le pregătea viitorul ginere… Dochiţo, adună-ţi minţele în cap, fă-te femeie de treabă, du-te la părinţii tăi şi la casa părintească. Derbedeu’ şi haiducu’ ăsta a făcut din tine ruşinea satului. Nu vei greşi dacă o să mă asculţi, Dochiţo!”

Dochiţa se întorcea, deci, la casa părintească, gospodăria creştea şi înflorea şi, uşor-uşor, căpăta respectul şi stima tuturor sătenilor În fiecare duminică se ducea cu mama ei, Bursuciţa, la biserică, să mulţumească Domnului că le-a scăpat de necuratu’ şi le-a luminat drumul şi calea vieţii.

De multe ori nu simţim cum trec lunile şi chiar anii. Haiducu’ şi banditu’ Iftim a fost dat uitării de către săteni şi mai ales de Bursuci şi Dochiţa. Timpul avea să şteargă complet imaginea lui din memoria comunităţii…

Trecuse multă vreme de când nu mai ştiam nimic de Dochiţa… Într-o zi mă întâlnesc cu Saveta din Dealul Crucii. Din vorbă-n vorbă, am întrebat-o dacă ştie ceva de Dochiţa şi de Bursuci. “Ştiu, cum să nu ştiu; sunt toţi foarte bine! Bătrânii sunt sănătoşi şi au de toate pe lângă casă. Dochiţa s-a măritat cu factorul poştal Nicolae, care rămăsese văduv şi creştea doi nepoţi, ai unei fete care se prăpădise într-un accident şi rămăseseră mititeii orfani de mamă. Câtă dragoste şi câtă iubire vărsa Dochiţa asupra acestor copii. Îi îngrijea ca pe ochii din cap. Bursucii s-au declarat imediat bunici şi se jucau toată ziua cu ei. Familia trăia în armonie, înţelegere şi multă dragoste de a creşte doi copii orfani. De multe ori Dochiţa stătea pe prispă şi reflecta aşa: Doamne, ţie îţi mulţumesc că mai ajutat să înţeleg viaţa curată şi adevărată…”

Cât despre căsuţa din deal, de la cucurigu’, copii au făcut din ea o adevărată colibă plină de inedit şi de mister. Înăuntru găseai fel de fel de obiecte ascunse de copii care le foloseau în joaca lor. Copii Dochiţei au crescut mari şi au fost ajutaţi să înveţe la şcoli înalte. Unul a devenit învăţător şi unul judecător. Au fost înfiaţi de Dochiţa şi de Bursuci, ca să devină moştenitori de drept când se va stinge familia.

Mulţumim încă odată ţie, Doamne, că ne-ai călăuzit pe drumul cel drept. Tu ne-ai ajutat să înţelegem sensul vieţii, să preţuim bucuriile şi darurile tale Doamne!

Pe Iftim l-a înghiţit pământul. Nimic nu s-a mai aflat de el.